4 diorame ale experiențelor copilăriei în comunism

14 octombrie, 2025

Inspirat de premiera lungmetrajului lui Mihai Mincan, Dinți de lapte – „un exercițiu de haunt-ologie” cu acțiunea în 1989 și o eroină în școala primară –, topul lunii octombrie aruncă o privire înapoi, către o perioadă în care inconștiența vârstei precede conștientizarea regimului politic. De la Rambo, înarmat până-n dinți, la copiii din Abecedarul ai căror incisivi stau să cadă, recomandările lunii octombrie filtrează copilăria comunistă – trăită, povestită sau (re)imaginată post ’89 – printr-un amestec de amintiri personale și cinema, un soi aparte de kinOstalgie.

Abecedarul (1983, r. Paula şi Doru Segall)

Pe la finalul anilor ’90, am găsit în podul bunicilor abecedarul mamei mele. M-a surprins că era, cu mici variațiuni, același manual editat de Maria Giurgea și Maria Georgescu-Boștină care a traversat trei decenii de comunism, până în primii ani de după Revoluție – ajungând în ’92, anul în care am început clasa I, cu imn schimbat și fără poza marelui conducător, dar cu aceleași ilustrații ale Caprei cu trei iezi și exemple de nume proprii pe care nu le-ai întâlni niciodată în viața reală, ca Onu sau Bucurel. Nostalgia față de acest obiect, pe care toată lumea l-a ținut în mână, e atât de mare, încât un abecedar rupt în două de dinainte de 1989 se vinde azi cu prețuri exorbitante.

Abecedarul e și titlul unui scurtmetraj documentar al casei Sahia, realizat de Paula și Doru Segall in 1983 (inclus și în seria de DVD-uri Sahia Vintage, curatoriată de Adina Brădeanu). Pe parcursul unui an școlar, echipa de filmare vine în inspecție la o clasă de la liceul Ion Creangă din București, surprinzând câteva dintre momentele-cheie ale devenirii copilului de pretutindeni: abecedarul care îl așteaptă la colțul băncii, în prima zi de școală, lacrimile pe care le are atunci când își ia la revedere de la părinți sau când nu îi iese o literă, observațiile învățătoarei că și-a uitat șapca pe cap, prima serbare de sfârșit de an. Candoarea protagoniștilor și lipsa elementelor precise de context social sau politic dau un aer de ubicuitate și atemporalitate demersului cuplului Segall – iar abecedarul, cu coperta lui aproape neschimbată, funcționează ca ancoră a memoriei colective. (Dragoș Marin)

Amintiri din Epoca de Aur (r. Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu, Cristian Mungiu, Constantin Popescu, Ioana Uricaru)

Multă vreme am fost reticent față de Amintiri din Epoca de Aur și l-am văzut mai mult ca pe o plăcere vinovată. Sigur, era o colecție simpatică de legende urbane din perioada târzie a regimului Ceaușescu, dar mi se părea că vine dintr-un anticomunism reflex, care punea prea mult accent pe chestiuni politice din arsenalul nostru de preocupări. Pe scurt, mi se părea un film făcut cu simpatiile politice ale anilor ’90-’2000. Amintirile aveau însă un twist: monstruozitatea regimului proiecta, la nivelul vieții cotidiene, niște umbre caraghioase, situații absurd-comice numai bune de dat mai departe sub formă de anecdote sau legende urbane. Lipsurile și cenzura nu erau văzute în cenușiul a ce însemnau ele, ci în culorile vii ale strategiilor ingenioase de a le ocoli. Sigur, doar câteva dintre personajele marginale ale filmului sunt copii, dar tonul general are ceva din naivitatea și adaptabilitatea acelei vârste. Regimul nu e văzut de pe poziția unui adult care vrea să-l confrunte conștient de drepturile lui, ci mai degrabă din perspectiva unui copil care, neavând ce face, trebuie să trăiască într-o casă cu părinți abuzivi.

Spuneam la început că multă vreme am fost reticent față de Amintiri. Cu timpul, pe măsură ce-am acumulat și eu nostalgii pentru o lume care a dispărut, mi-am dat seama că legătura formulei cu comunismul e mai degrabă întâmplătoare. Fiecare epocă și fiecare regim (oricât de democratic) proiectează umbre comic-absurde în viețile mărunte ale oamenilor. Aș vrea să văd cum ar arăta o antologie similară despre anii ’90. (Dan Panaet)

Seria Rambo

E 1985, iar omul (pe care-l cheamă Máté) face bani din videotecă – rulează, periodic, contra cost, filme la un televizor, în subsolul căminului universității. De fapt, pune la videoplayer Rambo, despre care niciunul dintre plătitorii de bilet ai lui Máté nu știe nimic, decât că e ceva american. Doar că, într-o zi, Máté nu mai găsește caseta cu respectivul film, are doar una cu ceva pe care scrie Scarface (sau poate Scare-face). Totuși, pentru că nimeni nu știe nimic despre Rambo, iar Máté nu vrea să piardă ocazia, oamenii se uită la Scarface și prietenii lor află ce mișto e Rambo.

Povestea apare în serialul maghiar Informatorul/A Bésugó (2022) și mi-a amintit de faptul că nimic nu asociez mai mult cu anii ’80 (și copilăria în comunism) decât casetele video, serile înecate în fum de țigară în care părinții se uitau la filme și… Rambo. Probabil că, pentru copiii de șapte-zece ani de atunci, filmul cel mai relevant, pe care l-au văzut toți minorii de la oraș, era animația Pisicile aristocrate, dar Rambo era producția la care se uitau părinții și despre care adolescenții le făceau aluzii fraților mai mici, ca la fructul interzis. Căci e unul dintre filmele care au construit în România tabloul votiv al capitalismului occidental (și așa ajungem la documentarul-Rambo, Chuck Norris versus Communism (2015) al regizoarei Ilinca Călugăreanu, despre cum toată lumea se lupta cu regimul falimentar al lui Ceaușescu antrenându-se la sala de forță a Hollywoodului virtual).

Istoria din Informatorul e rezumatul perfect al relației unei anume generații estice cu filmele vestice – orice thriller american era un Rambo și toate erau imaginea idealizată, dar resimțită ca reală, palpabilă, a ceea ce-și dorea națiunea să devină. Sigur, e o ironie (tot estică) în confuzia între un film despre un erou cu sindrom post-traumatic al războiului din Vietnam care se luptă cu birocrații instituțiilor de forță și unul despre un refugiat cubanez devenit rege al heroinei, care sfârșește tragic. (Iulia Popovici)

Cadoul de Crăciun (2018, r. Bogdan Mureșanu)

Aveam patru ani la Revoluție, astfel că amintirile mele din acea perioadă sunt învăluite într-o aură difuză a unei lumi dominate de joc-joacă și ferite de o realitate tulbure, crudă. Exteriorul nu reușea să spargă acea fortăreață a inocenței. Îmi lipseau instrumentele necesare decodificării acțiunilor din jurul meu. La fel cum îi lipsesc lui Marius (interpretat cu ingenuitate și carismă de Luca Toma), băiețelul de șapte ani din scurtmetrajul lui Bogdan Mureșanu, Cadoul de Crăciun, selectat pe lista scurtă a nominalizărilor la Oscar în 2019.

În doar 23 de minute, filmul reușește să capteze perfect atmosfera de frică, nesiguranță, agitație din ultima zi a comunismului și, în general, a acelei perioade gri. Pe 20 decembrie 1989, o familie modestă din București află că viața lor ar putea fi distrusă, și asta din cauza unui gest atât de firesc și de înduioșător cum este trimiterea unei scrisori către Moș Crăciun (pe atunci Moș Gerilă). În acea scrisoare, copilul, pe lângă alte cadouri simple – ce reflectă starea financiară precară a familiei –, cere, în numele tatălui său, să moară Ceaușescu. Pusese deja scrisoarea la cutia poștală, astfel că din acel moment părinții încearcă totul pentru a o recupera/distruge. Ioana Flora, mama sensibilă, împăciuitoare, și Adrian Văncică, tatăl impulsiv, coleric, creează două personaje care, în ciuda diferențelor, au în comun aceeași spaimă înfiorătoare că ar putea păți ceva, că sistemul este un monstru care înghite orice formă de răzvrătire, că oricum nu are sens să încerci să schimbi ceva.

Atmosfera tensionată, tipică unui thriller (politic), este potențată de alegerea directorului de imagine, Tudor Platon, să filmeze în mișcare, transformând astfel camera într-un adevărat personaj, ce îți dă senzația că există permanent cineva în umbră, care urmărește și în orice moment ar putea ataca. Remarcabil este că acestui scurtmetraj nu îi lipsește nici umorul – născut din absurdul colosal al situațiilor, dar și din inocența băiatului, care încă nu a cunoscut frica paralizantă și dezumanizantă. Și, din fericire, nici nu va mai fi nevoit să învețe să trăiască în teroare. (Silvia Dumitrache)