6 filme care te vor face să regândești iubirea

11 februarie, 2026

Dintre toate formele pe care le poate lua iubirea, cea romantică este de departe cea mai ecranizată, o poveste fundamentală respusă pe fundaluri schimbătoare. În acest proces, alte tipuri de iubire rămân de multe ori în afara reflectoarelor, deși au același efect transformator asupra vieții noastre.

În această lună, ne îndreptăm atenția către filme care vorbesc despre legături pe care le luăm adesea ca pe ceva garantat: iubirea familială, conexiuni platonice sau atașamente care ies din tiparele clasice ale romantismului.

Good Time (r. Benny & Josh Safdie, 2017)

Nu știu dacă am mai văzut altundeva un protagonist orfic care să traverseze infernul de-o mie și o mie de ori ca să-și croiască drumul înapoi către fratele său neputincios, cu mintea rătăcită. Dar uite aici: Connie (Robert Pattinson) e fratele care-l bagă în necaz pe Nick (Bennie Safdie) după ce aceștia jefuiesc o bancă. Pe Bennie îl ridică poliția, iar Connie caută să se împrumute, să fure, să calce peste vii și morți numai să facă rost de banii de cauțiune. Legătura dintre ei, marcată de atâta grijă și iubire, de-atâta compasiune, se rupe brusc, iremediabil, și Connie rămâne singur, într-o lume necunoscută lui, nu neapărat ostilă, dar cu siguranță nefamiliară, pe care nu știe cum să o palpeze. Această capodoperă despre devastatoarea eră Trump, acum la aproape un deceniu de la apariție, se simte mai apocaliptic ca oricând: în cursa-i dementă prin măruntaiele orașului putrezit, Connie tot speră ca-ntr-o zi el și Rick să respire aer curat și să se purifice, elevându-se și ei, în final, ca îngerii. (Georgiana Mușat)

Fourteen (r. Dan Sallitt, 2019)

Filmul lui Dan Sallitt – critic, cineast independent cu o carieră întinsă pe multe decenii, dar cu multe sincope temporale – explorează o prietenie maudite, luând note de la Rohmer (cel tragic, nu cel solar) și Bresson pe parcurs: puține filme reușesc să arate cu atât de multă sensibilitate (și atenție la chestiunea sănătății mintale) cât de mult consum există într-o relație cu o persoană autodistructivă, o persoană care trece prin multe, o persoană care te-ar face să-ți pui întreaga viață pe pauză de dragul ei, o persoană pe care îți dorești cu disperare să o salvezi, pe-a cărui viață o trăiești mai intens decât pe cea proprie. Și cât de dureros de uman este să simți așa ceva – de ambele părți ale relației. (Flavia Dima)

Nebraska (r. Alexander Payne, 2013)

Într-un bestseller pop psych de la începutul anilor ‘90, un pastor american lansa ideea – altminteri nefondată științific – cum că fiecare persoană vorbește unul din cinci limbaje ale iubirii: declarațiile, timpul petrecut împreună, cadourile, contactul fizic sau greu-traductibilele acts of service.

Nebraska este o odă adusă tocmai acestor acts of service, care ajung deseori felul standard prin care copiii ajunși adulți își exprimă iubirea pentru părinții în vârstă. Bruce Dern joacă un bătrân din Montana care „câștigă” un milion de dolari cu un bilet de loterie evident înșelător și este dus cu mașina de către fiul său (Will Forte) până în Nebraska, la peste o mie de kilometri distanță, ca să-și ridice premiul.

Pentru rolul ăsta, Dern a câștigat la Cannes Premiul pentru cel mai bun actor; pe bună dreptate. Oarecum nedrept însă e că asta a luat cu totul atenția de pe Forte, care, înainte de Nebraska, fusese cunoscut doar ca membru al trupei Saturday Night Live. Iar distribuirea lui în rolul fiului sac-de-box cu o eternă (dar și etern înduioșătoare) privire de Droopy rămâne una dintre cele mai ingenioase din întreaga filmografie a lui Payne.

Cât despre spațiul care dă titlul filmului, Nebraska lui Payne amintește cumva de cea a lui Springsteen. Este văzută prin același filtru alb-negru cu contrast înalt care face întinderile de pământ să pară nesfârșite – și, odată cu ele, și distanța dintre personaje. Paradoxal, în tot spațiul ăsta gol, de-abia reușește să-și facă loc un singur limbaj al iubirii (d-apoi cinci). Dar unul e suficient. (Codrin Vasile)

Italianamerican (r. Martin Scorsese, 1974)

„Pe vremuri, toți oamenii erau buni povestitori, pentru că nu exista radio sau televizor.” În Italianamerican (1974), Charles și Catherine Scorsese vorbesc cu fiul lor despre viața grea de imigrant la New York, cu familii numeroase, mame și tați „din altă lume” care se stabilesc în valuri (întâi au venit irlandezii, apoi italienii și evreii) în cartiere aglomerate cu magazine din care copiii fură ca să aibă ce mânca și restaurante foarte ieftine. Discuția, plină de digresiuni care se transformă, la rândul lor, în povești, se mută, temporar, în bucătărie, căci mama gătește legendara sa rețetă de chiftele cu sos.

Regizorul își așază părinții în prim-plan sau pe fundalul filmelor sale – pentru autenticitate sau un plus de culoare – până la Casino (Catherine a murit în 1997), încercând să înregistreze pe peliculă ceva din istoria pe care aceștia o poartă înăuntru. Dar familiaritatea autentică și atașamentul dintre interlocutori sunt ingredientele care fac din Italianamerican o experiență de vizionare atât de emoționantă.

Nu în ultimul rând, privindu-i cum vorbesc/improvizează, nu poți să nu observi ce vede și „Marty” – că și-a moștenit talentul istorisirii de la un părinte și torentul verbal de la celălalt. Mai ales Catherine, larger than life, de o candoare adorabilă în doze mici, dominând prin simpla prezență orice conversație – vezi și minunata secvență, în bună parte improvizată, din Goodfellas, sau momentul în care gătește pizza pentru David Letterman și Bill Murray, sub privirile amuzat-iubitoare ale fiului său – e un microcosm personificat al filmografiei lui Scorsese. (Dragoș Marin)

Dry Leaf (r. Alexandre Koberidze, 2025)

În universul cinematografic iubirea, indiferent de forma ei, este transfigurată în acest sentiment tumultos, în care certurile sunt esențiale pentru a crea o logică dialectică care poate avansa povestea și relația unui cuplu. Filmul lui Koberidze însă, respinge această formulă și creează o poveste plină de sensibilități subtile. La nivel de suprafață, filmul spune povestea unui tată care pornește în căutarea fiicei lui, retrasă într-un colț al Georgiei. De-a lungul călătoriei sale, tatăl devine conștient de existența celor care devin una cu fundalul, fie ele animale sau localnici. Iubirea dintre tată și fiică, destinația fiind întâlnirea celor doi, coexistă cu traseul, iubirea acestuia pentru zonele uitate ale țării. (Alex Petrescu)

The Last Detail (r. Hal Ashby, 1973)

The Last Detail aparține acelei paranteze istorice în care Hollywood-ul se transformase din uzină a visurilor în oglindă demitizantă. Mai toate filmele hollywoodiene de la începutul anilor șaptezeci vorbesc despre pierderea iluziilor, sau măcar despre agățarea păguboasă de ele. Multe dintre ele, întâmplător sau nu, îl au în rolul principal pe Jack Nicholson, drăcușor al contraculturii specializat în portrete de anti-eroi nevrotici, incapabili să își țină în frâu ura de sine. Aici, Nicholson, alături de Otis Young, joacă doi cadeți din Marină însărcinați să conducă un tânăr delincvent la o închisoare de peste America. Road trip consumat prin Greyhound-uri și prin pensiuni-lupanar, filmul acompaniază educația sentimentală a acestui puștan zdrobit de sistem (tonul e nu doar nihilist, ci și moralizator-foucaldian) la cheremul acestor vlăstari pragmatici. Inocența bidiviului se pierde în aburul acestei băiețeli de rămas-bun, pe măsură ce oamenii își dau arama pe față (astăzi am vedea în pachetul lor de experiențe standard, care include o strașnică beție și un popas la femei, chintesența masculinității toxice). Dar filmul nu e doar desacralizare disperată, doar strigăt impotent în fața Sistemului: parte din savoarea dulce-amăruie care rezultă ține din legătura aproape melo a acestor marginali care descoperă împreună lumea, la adăpostul unei permisii carnavalești. (Victor Morozov)