Cinci fețe ale lui Frances McDormand

5 Mai 2021

A spus, cândva, că la bătrânețe i-ar plăcea să se retragă cu rulota, departe de lumea dezlănțuită, unde să trăiască ca un civil; la scurt timp după, a jucat în Nomadland, unde și-a putut trăi parțial gândul ăsta. E actrița care și-a pierdut Oscarul acum câțiva ani, la cocktailul de după, când un bărbat și-a pus statueta sub costum și-ar fi fugit cu ea acasă. E partenera regizorului Joel Coen (jumătate din frații Coen), care o distribuie deseori în filme. N-ai putea s-o numești cu precizie o muză, poate una subversivă; în toate filmele are ceva băiețos-țepos în pas și vorbire, motiv pentru care tot apare în filme cu umor deadpan (până și miniseria HBO Olive Kitteridge, despre familii disfuncționale și boli psihice, are un tip de raportare Fargo/Twin Peaksiană, prin faptul că protagonista, jucată de McDormand, e o mamă/soție/profesoară aricioasă, care varsă vitriol pe cine apucă, dar e fără echivoc adorabilă în timp ce o face). Colaborează recurent cu anumiți autori (că vorbim de Coen, Lisa Cholodenko, Wes Anderson), precum și anumiți parteneri de joc care se tot repetă de la film la film (soțul din Olive Kitteridge e fostul șef din Burn After Reading; Bill Murray apare și în Olive Kitteridge, și în Moonrise Kingdom). 

Traversez o perioadă în care trebuie să-mi lecuiesc dragostea față de Frances McDormand; după ce a câștigat Oscarul pentru a treia oară, pentru rolul din Nomadland, ajungând în liga olimpică „Meryl Streep” (ceea ce înseamnă că recordul de patru, deținut de Katharine Hepburn, poate fi doborât oricând), i-am luat toate filmele la mână să încerc să deslușesc cum își cârpește personajele. La un prim survol, m-a frapat cât de vizibilă se făcea McDormand chiar și în rolurile secundare. În Almost Famous, de pildă, e mama cicălitoare și conservatoare care trebuie să accepte că fiul ei de 15 ani a fugit de-acasă cu o trupă rock; e copleșită de gândul că toți iau LSD și conduc amețiți, ceea ce nu era complet plăsmuit pentru cei din jur, mai puțin pentru puști, un monument de cumințenie. În Mississippi Burning, e un personaj-paravan pentru tot soiul de orgolii masculine. McDormand a jucat în mare fie distressed ladies, fie roci dure, personaje solitare care încearca să mute munții. În ultimii ani e transparent că înclină spre a doua variantă, lucru care nu-i stă rău: în Three Billboards Outside Ebbing, Missouri ea are inclusiv o uniformă masculină cu care iese la vânătoare de nedreptăți. 

  1. Miss Pettigrew Lives For a Day (r. Bharat Nalluni, 2008)

Miss Pettigrew Lives For a Day
Miss Pettigrew Lives For a Day

Încep cu o rara avis, tocmai fiindcă e cel mai puțin mcdormand-esque rol al ei. Aici, Pettigrew e o femeie pe drumuri, care doarme prin gări londoneze și moare de foame, care ajunge într-o conjunctură extra luxoasă: o vampă locală, naivă și copleșită de atenție, are nevoie de un soi de reprezentant/secretară, care să-i alunge pe bărbații insistenți. Pettigrew n-are nici experiență, nici lipici, e doar vulnerabilă, ciufulită și homeless. În fine, toată drama asta a lipsei de căpătâi e tratată comic: faptul că Pettigrew are un vocabular la fel de elevat ca al înaltei societăți o face ușor de camuflat printre bibelouri, dar imposibil de uitat datorită hainelor ponosite. Aici, cam ca peste tot, McDormand joacă marota outsider-ului care trage sfori cât să iasă bine toată lumea amoros, lăsându-se pe ea în invizibilitate. Ea n-are, în fond, decât două arme – o experiență de viață minoră și un spirit de observație incredibil de ascuțit. Ca-n orice film de tipul ăsta, McDormand primește în primul sfert al filmului o transformare fizică, menită s-o transforme din „Betty cea urâtă” într-o apariție; dar aici e un mic declic, căci în final nu primește vreo transfigurare bombastică, ci doar o conturare discretă a trăsăturilor. 

  1. Burn After Reading (r. Ethan & Joel Coen, 2008)

Burn After Reading
Burn After Reading

Cu toate că Burn After Reading e un Coen minor, aici McDormand strălucește: Linda e un personaj over-the-top umplut cu ticuri și defecte de vorbire, o angajată la o sală de sport care-și dorește patru operații estetice. E ceva meta în felul în care McDormand e distribuită în tot felul de ipostaze unde trebuie să-și schimbe aparențele, lucru care nu poate fi decât o ocheadă la cât de greu acceptă Hollywood-ul orice înfățișare feminină diferită de norme: Linda nu e spirituală, dar e descurcăreață, așa că, odată ce un fost agent CIA (jucat de Malkovich, mai mult în catatonie existențială) își lasă memoriile printre aparatele de la sală, ea vede imediat un traseu care s-o ducă pe urma banilor. Alt tăntălău care o sprijină e Chad (Brad Pitt), într-un duo improbabil dacă n-ar fi vorba de un fel de „Fargo în CIA”, din care lui Chad nu-i iese nimic altceva decât entuziasmul novice de a jongla de la o ambasadă la alta în căutare de intrigă politică. 

  1. Fargo (r. Ethan & Joel Coen, 1996)

Fargo
Fargo

Marge Gunderson e opusul Lindei – Marge e șeriful din Brainerd, Minnesota, unde, ca în orice film de frații Coen, se întâmplă coincidențe nefaste (un polițist oprește fix mașina cu răpitorii și prada, o familie trece fix pe lângă scena cu pricina, toți vor pieri doar fiindcă au trecut pe acolo). E limpede că Marge e o femeie-șerif însărcinată, cu mintea sclipitoare, într-o lume plină de tăntălăi masculini: personajele negative sunt în definitiv niște caricaturi (vorbărețul vs. bruta silențioasă, inițiatorul sechestrului este însuși soțul victimei, pus pe furtișaguri mici și mari, care-și dorește să ia bani de la socru din răscumpărare). E ceva foarte candid în comedia asta neagră în felul în care Marge ia toate lucrurile care vin spre ea cu lejeritate și calm – i se face greață, de pildă, de la sarcină și nu de la cadavrele întinse în zăpadă, pe care le studiază cu atenție, ca mai apoi să poată oferi cu precizie matematică tot scenariul crimelor. Dacă în Burn After Reading personajul iese în evidență pentru naivitatea ei, aici e complet opusul – McDormand joacă singura minte lucidă capabilă să elucideze mistere. 

  1. Olive Kitteridge (r. Lisa Cholodenko, 2014)

Olive Kitteridge
Olive Kitteridge

În această miniserie, McDormand joacă o zgripțuroaică – și, spre deosebire de alte filme care se tot străduiesc să arate latura lacrimogenă a lor, Cholodenko face o deconstrucție a motivelor care o tot fac pe Olive să fie așa poroasă. Nu e fericită în căsnicie, visează la o viață paralelă alături de alt profesor, are un băiat care nu-i nici isteț, nici silitor, soțul flirtează cu o fată mai tânără, pe care Olive o poreclește „șoricelul”. Nu în ultimul rând, nu suportă oamenii, deși niciodată n-ar lăsa pe cineva la nevoie. Motivul pentru care seria e atât de bună e datorat probabil relației dintre McDormand și Richard Jenkins, în rolul soțului, văzuți în momente-cheie și momente total prozaice de-a lungul a 25 ani de căsnicie. De pildă, în cel mai bun episod, după nunta fiului lor, Olive îl obligă pe soț să oprească în drum, la spital, pentru că trebuie să-și facă nevoile; ajunsă acolo, e chemată totuși la un consult, iar în timpul consultului, spitalul e jefuit, iar toată lumea ajunge în pivnița clinicii, spre dezgustul lui Olive, un alt prilej de stat împreună. 

  1. Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (r. Martin McDonagh, 2017)

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri
Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Mildred (Frances McDormand) e un scut feminin cu aspect de Rambo (are până și salopetă și bandana), un vigilante care-și ia dreptatea în mâini după ce, la 7 luni de la moartea fiicei ei, nimeni n-a găsit făptașul. Într-un astfel de orășel, afișele publicitare sunt o instituție unde oricine poate cotiza pentru a-și eleva anunțurile – Mildred o face pe străduța lăturalnică spre casă, unde nu trece mai nimeni, unde fiica ei a murit violată și arsă de vie. Dacă dincolo motivele morocănoșeniei puteau fi combătute, aici McDormand joacă o femeie care se dedică acestui unic scop – și, dacă nu-i ăsta, e umilirea polițiștilor rasiști/mâncători de gogoși care nu-și fac treaba. Mildred e empowered, în sensul că e de neclintit, dar e lipsită de puterea de a mai face ceva efectiv pentru fiica ei – vendetta ei deranjantă pentru bărbații din jur pare inutilă (la ce să mai incendiezi secția de poliție, atunci?) – dar e o ultimă soluție pentru toți cei care și-au pierdut tot și refuză să meargă mai departe. În sensul ăsta, mi se pare că McDormand își ia roluri cu o oarecare continuitate, chit că simbolică – Mildred ar fi putut pleca, de pildă, cu rulota din Nomadland fără să mai stea pe gânduri, pentru autovindecare.



Critic de film și jurnalist, masterandă filmologie la UNATC. Colaborează cu revistele Scena9, Acoperișul de Sticlă, FILM, FILM Menu. La Films in Frame se ocupă de topul lunar de filme, precum și de editorialul de opiniem Panorama - publicat lunar într-o zi de joi. Când are timp liber, se retrage cu cortul în pădure, unde își imaginează vieți paralele și vulpi zburătoare.