Care sunt cele mai bune filme ale anului?

18 Decembrie 2019

 

Lista mea e cel mai probabil o înșiruire ultra eclectică și personală, în acord cu bucuria mea de a vedea slow cinema, horror, ciudățenii stilistice și tematice. E un top în care nu contează ordinea – cum aș putea să fac un clasament, când Bacurau vine de pe Marte și The Irishman de pe Venus? Majoritatea filmelor de aici au avut o prezență sporadică prin cinematografe ori festivaluri de film din România sau au putut fi văzute în casele oamenilor via Amazon Prime sau Netflix. Nu m-am ferit de seriale, pentru că vizionarea mini-seriilor de aici e o experiență cinematografică fără echivoc. 

 

  1. Too Old To Die Young (r. Nicolas Winding Refn)
Too Old To Die Young
Too Old To Die Young

Noua jucărie a lui Nicolas Winding Refn e atât de statică și dead-pan încât dă deseori impresia unui tablou gotico-glossy – cu tematică pe măsură – un polițist încearcă să investigheze (și să răzbune simultan) moartea colegului său de tură, asasinat din senin de un cartel mexican. În final, serialul e mai mult despre chestionarea obsesiilor și masochismului naturii umane; până unde duc fanteziile maciste de putere, până unde poți avansa făcând rău în numele binelui șamd. Dacă ar fi să aleg un singur titlu prin care să rezum anul ăsta cinematografic, probabil că Too Old to Die Young ar fi acela.

Too Old to Die Young poate fi văzut pe Amazon Prime. 

 

  1. Bacurau (r. Kleber Mendonça Filho & Juliano Dornelles)
Bacurau
Bacurau

Bacurau e un man-hunt distopic (neo-western, comedie, dramă, film politic, toate în același timp?). Într-un sat uitat de lume (ba chiar ras complet de pe harta Braziliei), o mână de soldați americani, la îndemnul unei angoase plicticoase, vânează cu gadget-urile și armele lor avansate sătenii. Doar că sătenii au și ei armele lor – pumnul și setea de a distruge orice formă de opresiune (fie ea politică sau de orice fel). O metaforă foarte parodică la adresa colonialismului: o farfurie zburătoare urmărește un bărbat care merge pe cea mai șifonată motocicletă. Se uită în sus, se uită în stânga și dreapta, și merge mai departe. 

Bacurau a putut fi văzut în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest. 

 

  1. A Hidden Life (r. Terrence Malick)
A Hidden Life
A Hidden Life

În ce fel poate fi privit noul film al lui Malick ca o întoarcere la o veche formă? Cu toate că în general critica l-a receptat în felul ăsta, A Hidden Life nu e decât o continuare a căutărilor lui Malick din ultimii ani: un film în care nu subiectul sau logica narativă sunt importante, ci lumea interioară a personajelor. Protagonistul, un soldat austriac care iubește și e iubit, distruge liniștea comunității lui rurale pentru că nu vrea să depună jurământ pentru Hitler. Lumea lui se rezumă de aici la scrisorile pe care i le scrie soției sale și le primește înapoi – despre viața din afara închisorii și cea din carceră. Ce face Malick de aici e pură poezie: montajul pe idee, care urmărește emoția, înglobat cu panteismul peisajelor și luminii îl fac mai mult decât dilema moralo-religioasă a filmului. Protagonistul nu depune jurământul pentru că în felul ăsta simte că l-ar trăda pe Dumnezeu, că și-ar pune semnătura în favoarea răului. Cum ar putea el să gireze pentru asta? El nu e un activist, ci e un lup solitar neangajat în vreo grupare politică – e singur în credința lui oarbă și încăpățânată. 

A Hidden Life a putut fi văzut în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest.

 

  1. Border (r. Ali Abassi)
Border
Border

Premisa de la care pornește Border e atât de aiuristică, încât e incredibil de inventivă: Tina (Eva Melander), polițistă de frontieră, are un simț olfactiv foarte dezvoltat. Datorită lui, ea poate să “miroasă” vina – astfel, să deconspire traficanți, infractori etc. Înfățișarea ei e grotescă – o față care atât atrage privirile, cât și o distanțează de lume. Odată ce îl întâlnește pe Vore, un individ care-i seamănă cumplit, nu numai că nu poate să-l miroasă, ci află că sunt amândoi troli, creaturile mitologice nordice care furau copii în povești. În fine, fără a dezvălui totul până la capăt, Border e despre o idilă între doi oameni respingători fizic, care nu se pot integra până la capăt într-o societate ca a noastră – deși Tina e perfect funcțională, ba chiar îndrăgită și apreciată de suedezi, ea nu poate scăpa de otherness-ul ei. 

Border a putut fi urmărit în cinemaurile din România. 

 

  1. The Irishman (r. Martin Scorsese)
The Irishman
The Irishman

Miza lui The Irishman, dincolo de o deglamourizare a vieții de gangster senior, e însăși îmbătrânirea: Robert de Niro, Joe Pesci, Al Pacino, sunt aici un trio foarte serios de bătrânei pe alocuri necredibili: încă mai pot trage cu pistolul, dar la o încăierare unu la unu s-ar putea să hârâie mai mult. Reconstrucția digitală a chipurilor lor, trecute printr-o “întinerire” forțată e mai întâi deranjantă, apoi candidă – un chip aproape-tânăr care comite crime într-un corp bătrân pare un paradox creepy, la fel și perucile mai mult sau mai puțin artificioase cu care ei defilează. Cu toate astea, The Irishman e unul dintre cele mai izbutite filme ale lui Scorsese – Sheeran (De Niro) rămâne ultimul gangster în viață (ce fel mai cinic pentru un mafiot să moară decât de bătrânețe?), dar refuză să mărturisească / dezvăluie cuiva adevărul despre sine. 

The Irishman poate fi urmărit pe Netflix România. 

 

  1. Synonymes (r. Nadav Lapid)
Synonymes
Synonymes

Despre Synonymes am mai scris aici; protagonistul, Yoav (Tom Mercier), bărbatul care se plimbă prin Paris, e un străin călător – doar că, spre deosebire de un călător ca Jep Gambardella din La Grande Bellezza (r. Paolo Sorrentino, 2013), Yoav e atât dezinteresat de glamour-ul din jurul lui, cât și cât se poate de cabotin. Substratul e politic-dramatic, dar de-a dreptul comic – într-una dintre secvențele mele preferate, Yoav ajunge la o petrecere pretențioasă din downtown-ul Parisului, unde moare de foame. Se strecoară balansându-se în stânga și dreapta printre trupurile dansatorilor, iar la final, când răzbate, ajunge la un platou de mâncare și se înfruptă cu poftă din el. 

Synonymes a putut fi urmărit la Les Films de Cannes à Bucarest, precum și alte festivaluri din țară. 

 

  1. In Fabric (r. Peter Strickland)
In Fabric
In Fabric

Deși e etichetat ca film horror, eu aș numi In Fabric o parodie anti-capitalistă splendidă: o rochie roșie damnată (posedată, poate) mișună prin casele proprietarilor ei, le distruge mașinile de spălat și îi bagă în depresie. Magazinul din care provine, o dugheană cu pretenții, în care vânzătoarele sunt niște împăiate gotice, ține prizonieri într-un lift etern, un sistem sisific unde croitori din toate domeniile țes aceeași rochie la infinit – ce altă metaforă mai grăitoare despre limitele capitalismului? Bonus: una dintre victimele “fashion-ului” mărturisește la un moment dat că se afla pe paginile catalogului de modă al magazinului, unde mărimile creșteau exponențial, iar corpul ei devenea tot mai slab, până ajungea un schelet. 

 

  1. Happy as Lazzaro/Lazzaro Felice (r. Alice Rohrwacher)
Happy as Lazzaro
Happy as Lazzaro

O cronică despre Happy as Lazzaro am scris aici – un film despre felul în care politicul e ca un val care te înghite și te duce în direcții nebănuite, despre o renaștere într-un capitalism necruțător șamd. E cinic că Lazăr învie într-o lume care nu mai are nevoie de miracole, pentru că nu le mai poate recunoaște. 

Happy as Lazzaro a rulat în cinematografele de la noi. 

 

  1. Maniac, Netflix
Maniac
Maniac

Probabil cea mai puțin high-brow apariție din topul meu e o mini-serie creată de Cary Joji Fukunaga (True Detective, Beasts of No Nation etc) ce pornește de la Don Quijote și ajunge la Celine et Julie Vont en Bateau (r. Jacques Rivette): mai mulți indivizi cu probleme psihice sunt cobai pentru un fel de terapie cu stupefiante, favorizând astfel fantezia. Dar lumea încâlcită și vie din trip-urile personajelor nu are de-a face cu realitatea stearpă și goală din jur; fantezia  ajunge s-o înlocuiască. E unul dintre filmele puține care privesc bolile psihice nu ca niște potențiale bombe cu ceas, ci cu empatie și curaj. 

Maniac poate fi urmărit pe Netflix. 

 

  1. La Flor (r. Mariano Llinas)
La Flor
La Flor

Cu o durată impresionantă (808 minute, dispuse în 6 episoade), cu patru actrițe care joacă mai multe roluri (și se schimbă astfel de la protagoniste la figurație), experimentul lui Llinas merită mai mult decât un paragraf, așa că o să mă rezum la atât: pornește de la filme de gen, le reinterpretează, le dă un sens metacinematografic, se joacă cu timpul și spațiul și, în ciuda aparentei seriozități (seriozitate cu care suntem obișnuiți să catalogăm, de obicei, filmele atât de lungi), La Flor e total opusul.

 



Critic de film și jurnalist, masterandă filmologie la UNATC. Colaborează cu revistele Scena9, Acoperișul de Sticlă, FILM, FILM Menu. La Films in Frame se ocupă de topul lunar de filme, precum și de editorialul de opiniem Panorama - publicat lunar într-o zi de joi. Când are timp liber, se retrage cu cortul în pădure, unde își imaginează vieți paralele și vulpi zburătoare.