5 filme de văzut în iunie la cinema

2 Iunie 2021

Vestea oficială a deschiderii cinematografelor ne oferă posibilitatea de a recomanda, iată, o pleiadă de filme. Am căutat aurul și am pregătit o listă care-i lipsită de suspecții de serviciu (care ar fi Nomadland, Babardeală cu bucluc și Another Round, toate rulează deja în cinemauri și n-au nevoie de prea multe introduceri), alegând în schimb titluri de la One World Romania, Cineclubul F-Sides, precum și premiere de filme care au mai putut fi văzute la TIFF ediția precedentă.

Madre (r. Rodrigo Sorogoyen)

Madre
Madre

Noul film al prolificului regizor spaniol Rodrigo Sorogoyen (Stockholm, Riot Police) e o continuare a scurtmetrajului cu același nume din 2017, un one-shot cu ușile închise, cu o mamă care-și ține copilul la telefon în timp ce tatăl neglijent îl lasă pe o plajă pustie; pe măsură ce conversația tot tărăgănează, cu fiul la mii de kilometri de casă, e limpede că puștiul e pierdut. În lungmetraj, Sorogoyen păstrează bucata telefonică, care-i pur thriller, și adaugă expansiunea situației, care-i melodramă. La zece ani după, mama, Elena (Marta Nieto), mutată pe aceeași plajă pe care s-a pierdut băiatul, într-o expectativă melancolică, servește la mese turiști sau puști care bat mingea; unul dintre puștii ăștia e Jean (Jules Porier), care-i seamănă teribil fiului dispărut. Apropierea dintre ei are ceva freudian, dar e păstrată inocent până la capăt (ea simte să-l protejeze, el vede în ea ceva ce tipele de vârsta lui n-au cum să posede, și, în final, o figură maternă). Găsesc că jocul ambiguităților dintre natura relației lor, precum și povestea copilului dispărut țin filmul în picioare. Și încă o chestie: jocul de cameră al lui Alejandro de Pablo, absolut remarcabil, care se lipește de izolarea personajelor prin cadre-secvență grandangulare. 

În cinematografe din 4 iunie, distribuit de Transilvania Film.

 

The Second Mother (r. Anna Muylaert)

The Second Mother
The Second Mother

Val (Regina Casé, formidabilă) e menajera unei familii tradițional burgheze din São Paulo de aproape o decadă și, după cum transpare din primele clipe, ține locul țiplă și familia unită (ca la Alfonso Cuarón, în Roma, e un fel de afectivitate în felul în care-i tratată de angajatorii ei, dar niciodată nu transgresează limitele de clasă). Ca în Roma, la finalul zilei se retrage în chilia ei de la subsol și se uită la un televizor acoperit de mileuri, unde uită că și-a lăsat familia în urmă; câteodată, în patul ei minuscul se strecoară mezinul familiei, Fabinho, deja adolescent, care nu poate să adoarmă decât în brațele lui Val. Până la apariția motivului intrigii, povestea e cunoscută: Val e omul umil, invizibil, care veghează de la colțuri ca totul să meargă strună – e mamă-surogat pentru toată lumea care are nevoie de calinerie. În schemă apare terțul – fiica lui Val, sângele ei, care dă la Arhitectură; ajunsă acolo, Jessica nu ține cont de diferențele de clasă, pentru ea, astea sunt niște bălării (se așază la masa stăpânilor, se scaldă în piscina lor, doarme în camera oaspeților, spre groaza mamei). „Nu știu cine-i fata asta”, spune Val, prefăcându-se că udă florile, ținându-i scara grădinăresei, în timp ce amândouă o spionează: „Fă-te că tunzi iarba; vezi mai bine, ce face? citește?”

Uitați de filmele terne despre lupta de clasă, înțepenite în ideologie, la Muylaert totul se varsă într-un comic de situație: Val ține în conflictul ăsta cu stăpânii și-i vede ca pe unica ei familie, deși, la rândul ei, n-ar cuteza vreo clipă să încalce regulile (drumul spre trezirea ei e lung). În secvența mea preferată, protagonista, după ce toată viața a umblat cu capul plecat, intră în piscina golită aproape complet de patroana ei, pe motiv că s-ar fi infiltrat șobolanii; e așa extaziată că râde cu gura până la urechi. 

The Second Mother poate fi văzut în cadrul Cineclubului F-Sides, miercuri, 2 iunie. 

 

Maso et Miso vont en bateau / Maso și Miso se dau în bărci + S.C.U.M Manifesto 1967

Maso et Miso
Maso et Miso

Văzând filmele astea, care fac parte din retrospectiva Delphine Seyrig din cadrul OWR („Extraordinarele aventuri ale lui Delphine în țara feminismului”), mi-au venit în minte vorbele lui Agnès Varda din Les Plages d’Agnes: „Am vrut să fiu o feministă voioasă, dar eram foarte nervoasă.”

În 1975, în Franța se declarase „anul femeii” – în prag de final, Bernard Pivot a invitat-o pe Françoise Giroud, secretarul de stat în probleme privind femeile, să interpreteze la emisiunea sa tot felul de sketch-uri misogine și intervenții menite s-o inflameze. Transmisiunea, un fiasco, avea din start un aer de butadă mistificatoare asupra femeilor (titlul se traducea ca un răsuflu pentru bărbații care-ar fi pătimit un an de pe urma feministelor). În pofida promisiunii tacite, singura voce feminină de acolo, Giroud, nu face altceva decât să se complacă în jocul bărbaților din platou (râde la glumele lor, îi bate pe umăr, spune că nu a văzut un misogin în viața ei, violența domestică e doar un capriciu amoros; stă picior peste picior, relaxată, în timp ce bărbații explică inutilitatea femeilor în orice domeniu). Pivot însuși se spală pe mâini spunând că el n-ar fi misogin pentru că are atâtea femei în spatele camerei (4 operatoare de cameră și regizoarea, ce importă că reflectoarele stau doar pe bărbați?).

Muzele nesupuse (Les Insoumuses, aka gruparea cineastelor Carole Roussopoulos, Delphine Seyrig, Ioana Wieder, and Nadja Ringart, responsabile pentru activism feminist în cinemaul francez din anii ‘60) comentează înregistrarea emisiunii, manipulând materialul în fel și chip (scot afirmațiile scandaloase în față, marcându-le cu intertitluri sau repetând faza de mai multe ori, le persiflează cu aplauze sau fluierături etc; the sky is the limit); scopul e ca materialul ăsta să nu supraviețuiască timpului fără să primească o replică inofensivă. La polul opus, S.C.U.M Manifesto (acronim pentru society for cutting up men) e replica vitriolică, unde Delphine Seyrig citește manifestul lui Valerie Solanas din 1967, care nu se mai printa în Franța, cu voce tare: printre altele, „masculul e un accident biologic, un avorton eșuat”. 

Filmele pot fi văzute în cadrul One World Romania, sâmbătă, 19 iunie. 

 

Certitudinea probabilităților (r. Raluca Durbacă)

Manifestul mă aduce la următorul film – în 1968, Valerie Solanas l-a împușcat pe Andy Warhol. Au apărut revoltele stradale în Franța. A fost asasinat Martin Luther King Jr. În perioada asta de efervescență, de clocotire, plutea un aer de liberalizare politică (în Cehoslovacia, să ne amintim, s-a întâmplat Primăvara de la Praga, o serie de reforme care simbolizau îndepărtarea de Moscova). Ce-a însemnat asta în România? S-a filmat Reconstituirea lui Lucian Pintilie, dar nu despre asta e vorba aici. În filmul său de debut, Certitudinea probabilităților, Raluca Durbacă își propune un proiect foarte vast de montaj, reasamblând arhivele studioului Sahia – există un fel de portret al anului 1968 în media românească? Ce spune asta despre noi? La un prim survol, eram insulari și fericiți în creșterea noastră economică (eram prieteni cu poporul vietnamez, prieteni cu cehoslovacii progresiști), iar contactele noastre cu exteriorul prea puțin contau; în lumea noastră, totul mergea ca pe roate (o bucată impresionantă din montaj e compusă din cifre și statistici care rulau obsesiv la televizor). E greu de spus cum era dincolo de balsamul ăsta, – deși e limpede că oamenii trăiau luminos – intriga survine din asocierea dintre felul în care suntem obișnuiți să percepem anul 1968 și cum arată el în arhivele noastre. Știau românii ce se întâmpla în lume în anul în care la fermă veneau turiștii să mănânce mămăligă? 

Certitudinea probabilităților poate fi văzut în cadrul One World Romania, luni, 14 iunie, respectiv miercuri, 16 iunie. 

 

My Mexican Bretzel (r. Nuria Giménez)

My Mexican Bretzel
My Mexican Bretzel

S-o zic sau nu? E imposibil să discuți despre filmul Nuriei Giménez fără să divulgi anecdota: e vorba de un minunat fals documentar, un red herring, să zicem, care se apropie de tradiția avangardei found footage. Giménez a descoperit role filmate de bunicul ei între 1940-1960, filmări de amator nelipsite de calități estetice, în care o tot urmărea pe bunica; sunt mărturii ale vieții lor împreună, în special în călătoriile extravagante de-a lungul Europei. Avându-le în față, a scris o poveste complet ficțională, sincronizată cu imaginile, un jurnal intim al femeii, care-ar fi trăit o viață dublă, ar fi visat la un străin mexican, dar n-ar fi avut niciodată curaj să plece din căsnicie. În jurnal, ea și-ar fi relatat trăirile ascunse, dar și descoperirile (printre altele, un volum de panseuri, publicat în 1919 de un anume guru Paravadin Kanvar Kharjappali, nimic altceva decât o plăsmuire). Imaginea e desincronizată de sunet, rareori auzi câte-un sunet care să acompanieze secvențele, și atunci e vorba de zgomote generice (un tren, un fâșâit, niște tocuri pe asfalt); jurnalul nu-i narat de un voice-over, ci e dispus pe ecran, sub forma unor subtitrări. Dacă inițial pui problema sunetului pe seama unui detaliu diegetic dezvăluit foarte devreme în film (că soțul ei a avut un accident aviatic și are probleme cu auzul), Giménez lasă un indiciu pe seama faptului că vorbim de două povești divergente. Datorită artificiului, filmul necesită două vizionări – una în care să te lași dus de povestea ficțională și alta în care să urmărești mai degrabă artificiile de construcție a filmului. Rămân întrebările: E filmul ăsta mai puțin real fiindcă include o poveste neadevărată peste imagini reale? Nu fabricăm ficțiuni chiar și atunci când discutăm despre copilăriile noastre pe video?

My Mexican Bretzel poate fi urmărit în cadrul One World Romania, sâmbătă, 12 iunie. 

 



Georgiana Musat Georgiana Musat
Critic de film și jurnalist, masterandă filmologie la UNATC. Colaborează cu revistele Scena9, Acoperișul de Sticlă, FILM, FILM Menu. La Films in Frame se ocupă de topul lunar de filme, precum și de editorialul de opiniem Panorama - publicat lunar într-o zi de joi. Când are timp liber, se retrage cu cortul în pădure, unde își imaginează vieți paralele și vulpi zburătoare.