Despre Moartea Domnului Lăzărescu cu generația care nu l-a prins la premieră
Acum 20 de ani, filmul lui Cristi Puiu – Moartea domnului Lăzărescu – se lansa în cinematografe, schimbând complet felul în care ne raportăm la cinemaul românesc de după ’89. Astăzi, la 20 de ani de la premieră i-am întrebat pe cei mai tineri, care abia făceau primii pași în lume la lansarea sa din 2005, cum se raportează la Moartea domnului Lăzărescu. I-am propus lui Andrei Gorzo să încercăm o discuție cu studenții săi iar el, cu mare generozitate, m-a invitat la o clasă pe care le-o predă studenților de anul III de la secția Filmologie a Facultății de Film din UNATC.
Am ajuns la facultate plină de entuziasm și foarte curioasă să-i ascult vorbind despre unul dintre titlurile fondatoare ale Noului Cinema Românesc. Pentru unii, Lăzărescu a fost o plimbare cinică printr-o lume care nu s-a schimbat prea mult. Pentru alții, un film important, dar greu de iubit. Unii i-au numărat tăieturile de montaj, alții au văzut în el o meditație despre umanitate.
Am redescoperit filmul prin ochii lor și am apreciat încercarea lor sinceră de a înțelege ce mai înseamnă azi acest film, dincolo de statutul lui canonic. Am plecat cu sentimentul c-am învățat nespus de multe lucruri și că un film trăiește atâta timp cât generațiile noi de cinefili continuă să-l chestioneze.
***
Andrei Gorzo: Faptul că Puiu a făcut Lăzărescu s-a datorat unui concurs de împrejurări. Făcuse scurtmetrajul Un cartuș de Kent și un pachet de cafea, cu care luase Ursul de Aur la Berlin. Asta era în februarie 2004, or în iunie sau în iulie, când a avut loc concursul CNC și a fost picat, avea deja premiul și a făcut ceva neobișnuit și foarte controversat. Odată ce l-au picat, s-a dus direct la Ministrul Culturii, Răzvan Theodorescu, și a făcut o petiție. A zis că m-au picat ăștia în mod ticălos, vreau o finanțare specială. Și ministrul a semnat și i s-a dat finanțarea specială. La vremea aia, avea deja un aliat, era Bobby Păunescu, filmul e făcut în colaborare cu B1 TV. Dar tot avea nevoie de tranșa de bani de la CNC. E un film 100% românesc, pe vremea aia era mai greu să faci coproducții. Hai să vedem ce experiențe aveți voi cu acest film, cum vi s-a părut vouă?
Lorena: Eu vreau să povestesc contextul în care am văzut pentru prima dată filmul. Când eram în liceu, acum vreo 4 ani, exista această emisiune pe TVR Cultural, care se chema Noaptea Albă a Filmului Românesc și era în fiecare duminică, unde pe tot parcursul nopții, dădeau 3-4 filme din filmografia unui regizor.
A. Gorzo: Și maratonul acesta nu conținea și un interviu?
Lorena: Ba da, interviul cu regizorul era la început, avea vreo 20-30 de minute. Eram super excited pentru că auzisem de Cristi Puiu, dar nu văzusem niciun film și-mi imaginam că dacă toată lumea vorbește despre el, trebuie să fie cel mai simpatic și tare om. Începe interviul și după nici câteva minute, lumea mea s-a ruinat.
A. Gorzo: Dar ce spunea?
Lorena: Vorbea numai despre el. Ce face el și cât de bun este el. Nimic despre actori, echipă. Iar interviul era montat cu niște fragmente de la filmări, inclusiv faimoasa filmare de la Moartea domnului Lăzărescu, când pleacă el de la assist și se duce la DOP, în camera cealaltă. A fost foarte amuzant când mi-am dat seama că, ok, oamenii ăștia au montat interviul cu secvența asta, când ăsta ar fi trebuit să fie un intro care să te îndemne să te uiți și la filmele făcute de el, din program.
A. Gorzo: Și ai perseverat cu seara de film?
Lorena: Da, eram și mai intrigată.
A. Gorzo: Deci a funcționat! (râde)
Lorena: Exact! Eram și mai curioasă să aflu ce filme poate să facă, de ce-s atât de minunate, de vorbește toată lumea despre el, dacă caracterul lui lasă de dorit. Și primul film a fost Moartea domnului Lăzărescu.
A. Gorzo: Și ți-a plăcut?
Lorena: Pot să înțeleg că scopul filmului este să tot amâne deznodământul, să te tot plimbe prin toate spațiile astea ca să te enerveze și frustreze pentru că vezi cum nu se întâmplă nimic și nimic. Este o formă de suspans pe care o construiește, dar este o formă de suspans foarte anticlimactică pentru mine și nu m-a ținut acolo. Adică, pentru mine, n-a funcționat filmul. Deși îi înțeleg valoarea culturală.
Andrei: Mie mi s-a părut foarte cinic și brutal, dar mi-a plăcut mult, nu la fel de mult ca 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (r. Cristian Mungiu, 2007) dar destul de tare. L-am resimțit ca pe o plimbare prin care am cunoscut o lume. Dar am o curiozitate, spitalele au fost închise pentru filmare?
A. Gorzo: Cred că doar aripi din ele, câte un culoar. Cu siguranță s-a filmat în spitale, realismul lui Puiu este foarte literal în privința asta. Tot așa cum e literal, chiar fanatic, în privința drumurilor prin București, care trebuie să fie corecte. Dacă pleci din Balta Albă și ajungi în Centru, nu se dedă la ceea ce, Kuleșov cred că a numit, geografie creativă, prin care creezi o arhitectură falsă. Puiu n-are chestia asta, geografia lui e corectă și asta înseamnă că a filmat și în spitale, dar nu s-a stopat activitatea spitalelor ca să se facă filmul. Puiu are o convingere aproape mistică, cum că spațiul impregnează filmele. Alte impresii despre film?
David: Eu l-am văzut când am dat admiterea și am rezonat cu felul în care portretizează spitalele și cum sunt văzuți pacienții. E un film care a reușit să mă țină atent, deși nu e un film cu acțiune. M-a impresionat pentru că eu eram fan filme cu supereroi și filmul ăsta m-a făcut să-mi pese de personaj. Și nici nu m-a deranjat murdăria, să-i zic așa, a imaginii.
Andreea: Mie mi-a plăcut cel mai mult acum, când l-am revăzut, pentru a cincea oară. Mi-a plăcut de la început, de când l-am văzut prima dată, dar nu mai mult ca Sieranevada , care a fost și primul film văzut de la Puiu. Am simțit același lucru ca la Sieranevada, că vreau să nu se termine filmul.
A. Gorzo: Dar ce ți-a plăcut așa mult la Sieranevada?
Andreea: Fix senzația asta, pe care n-o mai experimentasem până atunci. Că vreau să stau în spațiul ăla. Mi-a plăcut cum mă plimbă camera printre ușile alea. Mă ținea plimbarea prin spațiu și cum treci de la o cameră la alta și pitirea, să zic așa, din spatele camerei, ca un observator. Acum, văzând iar Moartea domnului Lăzărescu, m-am decis să fiu atentă la momentul când taie, gen care sunt secvențele și unde taie, mai exact.
A. Gorzo: Și le-ai numărat?
Andreea: Erau 50 când au ajuns la ultimul spital, după nu mai știu. De la un punct nu mi s-a mai părut atât de important câte sunt. Am făcut asta pentru că Marfa și banii a început să-mi placă după ce am fost mai atentă la montaj. Mă fascinează cum se simte timpul în filmele lui și apoi am aflat că Puiu se folosește de tăieturi pentru a marca trecerea timpului, nu pentru a-ți transmite altceva.
A. Gorzo: Da, tăieturile sunt elipse temporale. Nu face decupaj de tip clasic cu iluzia de continuitate între planuri.
Andreea: Mi se pare foarte interesant cum reușește să arate degradarea lui, din punct de vedere regizoral.
A. Gorzo: Ai asta, odată, da. Și apoi scenaristic, prin dialoguri, prin vorbirea lui Lăzărescu, degradarea vorbirii lui. Ca spectator ești conștient de asta pentru că ai stat cu el de la începutul serii și pentru tine e absolut evident. Și aici apare și frustrarea de care zicea Lorena, împotriva doctorilor care o iau de la capăt la fiecare spital și care-l moralizează pentru că ar fi beat.
Andreea: Felul în care toate personajele [n. cadre medicale] se aplecau spre el să-i „verifice” respirația, e un gest repetitiv care mi s-a părut la un moment dat foarte teatral. Și acum, la ultima vizionare, mi-a plăcut mult și cum accidentul e mereu în planul 2. De exemplu, într-unul dintre spitale, nu mai știu în care, Lăzărescu e pe targă și în planul 2 este accidentul. Mi s-a părut că transmite ceva interesant prin cum dozează atenția la accidentul mare.
A. Gorzo: Apropo, cum e introdus accidentul în film?
Andrei: Prin televizor.
A. Gorzo: Exact, foarte clasic. Ca într-un film hollywoodian aproape, când dă un personaj drumul la televizor și știrea pe care pică e relevantă pentru situația din film.
Anamaria: Mie mi se pare foarte Citizen Kane like.
A. Gorzo: În Citizen Kane (r. Orson Welles, 1941) e un întreg reportaj despre viața personajului, în care afli în linii mari cine a fost și ce a făcut și apoi aprofundezi. În timp ce aici e o știre care va juca un rol în film și complică discuția despre cât de rău este sistemul sanitar.
Anamaria: Eu când am văzut filmul ăsta [n. Moartea domnului Lăzărescu] prima oară, acum vreo 10 ani, l-am detestat. Nu am înțeles nici mesajul, nici filozofia. La prima mână, pare o critică a sistemului medical, ceea ce într-adevăr și este, dar mi se pare că e mai mult de atât. Mi se pare că accidentul și aluzia la sistemul medical sunt doar niște mici mecanisme prin care Puiu pune altceva pe masă, care e mult mai măreț. Și anume această lipsă de umanitate a tuturor oamenilor care apar în viața domnului Lăzărescu până la moartea sa. Am reflectat mai mult la chestia asta după ce l-am revăzut și am citit și articole, pentru că într-adevăr, tematic, mi se pare că transmite un mesaj de tipul iubește-ți aproapele și uite ce popor religios suntem noi, dar cu toate astea, uite cum ne purtăm noi unii cu ceilalți și cât de mult ne poate păsa, într-o situație din asta limită, de viața unui om, când nu ai, de fapt, resursele necesare, dar ai toate scuzele la îndemână, cumva. La modul nu avem ce face, avem spitalele pline și oricum e un bețiv.
A. Gorzo: Așa e, dar ce e foarte interesant și le face cinste este că Puiu și Rădulescu au pornit de la asta, dar după aceea, cumva, și-au complicat propriul scenariu. Faptul divers de la care au pornit era unul care a scandalizat mult și care era despre un echipaj de ambulanță care a dat jos pacientul și l-a lăsat în stradă. Au încercat să-l plaseze. Nu mai știu ce s-a întâmplat până la urmă, dar a fost o știre care a devenit foarte notorie. N-au reușit să interneze bolnavul în două, trei spitale, câte or fi încercat și și-au băgat picioarele, l-au lăsat acolo.
Lorena: Pe mine m-a emoționat mult personajul Luminiței Gheorghiu. Am citit și eu un articol, în care era un pasaj despre demnitate și despre felul în care asistenta îi redă demnitatea pe care simți că și-a pierdut-o după ce a trecut prin toate spitalele astea și pe lângă toți oamenii ăștia.
Anamaria: Da, nu e toată lumea inumană cu el, dar este resemnată. Și la asta mă refeream, lipsa asta de dorință de a lupta pentru viața unui om în contextul în care ești un cadru medical într-un sistem care asta este presupus că ar trebui să facă pentru oameni. Puiu construiește din titlu chestia asta cu moartea. Tu știi clar care e deznodământul acestei povești, dar te obligă să stai acolo și să treci prin tot acest proces alături de acest om. Mi se pare că tocmai asta este frumusețea acestui film: devine o meditație activă a ce înseamnă, de fapt, viața. Ce înseamnă moartea, felul în care ne purtăm unii cu ceilalți în situații limită. Tu știi că Lăzărescu o să moară, dar trebuie să stai acolo și să aștepți să vină momentul. Și asta e o chestie foarte realistă, de fapt, pentru că așa e și în viață, nu? Când moare cineva, nu știi exact când o să fie momentul în care moare, dar știi că e inevitabil.
A. Gorzo: După Moartea domnului Lăzărescu, el a avut un moment de hipness, cum zice Morozov în articolul din Scena9. Pentru studenții de la regie era magnetic și trăgeau spre el, unii chiar se duceau la el ca la un guru. Are estetica asta foarte clară și multe chestii care picau în afara acestei estetici (de la Michael Moore la Quentin Tarantino) le detesta şi-și învăţa şi discipolii la fel. Dar a făcut și bine, vorbea foarte articulat despre lucrurile astea și te făcea să te gândești la lucruri la care nu te mai gândiseși. Cum e chestia asta cu tăieturile de montaj, că e considerat că fiecare tăietură de montaj trebuie să marcheze o elipsă temporală, pentru că dacă tai și lipești un racord, adică o iluzie de continuitate, cumva minți. Până la el, nimeni din cinematografia românească nu era atât de riguros și i-a făcut și pe alții să se întrebe de ce pun camera acolo, ce înseamnă asta șamd.
Lorena: Eu când am aflat că a regizat clipuri pentru B.U.G. Mafia, mi s-a părut cel mai amuzant lucru din lume.
A. Gorzo: La sfârșitul anilor ’90, el juca băiețașul de cartier. Marfa și banii a fost receptat în parte ca un film dur și mai de cartier, datorită și muzicii.
Gabriela: Mie mi-a plăcut mai mult Marfa și banii. Dialogul, simplitatea lui – un film clar și curat narativ, dar care are foarte multă viață în el. Cât despre Lăzărescu, nu simt că raportarea mea la el ar trebui să fie dacă mi-a plăcut sau nu, mi se pare genul de experiență cinematografică de care am nevoie ca să descopăr cum se face film. Cum poți investiga degradarea corporală. Dar personal, nu, nu mi-a plăcut.
Lorena: Eu am văzut Marfa și banii de 3 ori și mi-a plăcut foarte mult, cu fiecare dată mai mult. În primul rând, ce m-a atras de la început a fost situația și background-ul băieților, locul de unde provin. Șmechereala asta post-comunistă, bișnițăreala. Eu vin din același mediu și, inițial, a fost recunoașterea lumii acesteia. Și după aceea, ce m-a ținut a fost felul în care este construit dialogul dintre ei. Sună așa de natural și de autentic. Și pentru mine asta a fost mai valoros decât narațiunea, chiar dacă la început m-a pierdut, pentru că practic nu se întâmpla nimic și mă plictisea puțin. Moartea domnului Lăzărescu m-a impresionat, dar nu-i un film despre care să spun că mi-a plăcut. Probabil îi voi mai da o șansă peste încă vreo 10 ani.
Moartea domnului Lăzărescu a reintrat în cinematografe de vineri, 24 octombrie. Poți urmări pagina de Instagram pentru a descoperi când și unde are proiecții.
A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.
Nume film
Moartea domnului Lăzărescu
Regizor/ Scenarist
Cristi Puiu
Actori
Ion Fiscudeanu, Luminița Gheorghiu, Rodica Lazăr, Florin Zamfirescu, Bogdan Dumitrache, Monica Bârlădeanu
Țară de producție
România
An
2005
A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.
