Asociem luna iunie cu vacanțele de vară și cu Ziua Copilului, acest construct social de care ne folosim pentru a celebra și revizita perioada cea mai pură a existenței noastre înainte de fi fost pervertiți de responsabilitățile de adult. Sau, după caz, e amintirea defilărilor șoimilor patriei sau a emisiunilor Tip Top Minitop și a Țară, țară vrem ostași! încă recente în minte. Cel mai adesea vorbim condescendent despre „a da în mintea copiilor” ca și cum conștiința de sine a celor mici ar fi inferioară ori incompletă, privind retrospectiv acea perioadă de sus, de la nivelul privirii înalte de adult. Puține filme se îndepărtează de această perspectivă simplificatoare, încercând nu să adapteze, ci să-și însușească privirea curioasă a celor mici și modul lor de a vedea lumea din care fac parte. Am ales câteva titluri care construiesc un univers filmic având copilăria în centru și nu situând-o în contextul mai larg al societății. Sunt titluri ale căror protagoniști nu sunt caracterizați de adulții care le sunt părinți, ci care aprofundează cum e să simți ceva nou, să descoperi lucruri pentru prima dată sau să încerci să le dai un sens.

Vara lui 1993 (r. Carla Simón, 2017) 

Filmul care i-a adus regizoarei catalane Carla Simón premiul pentru Cel mai bun debut în cadrul Festivalului de la Berlin în 2017 este o emotivă poveste de inspirație autobiografică, narată din perspectiva unei fetițe de șase ani. După moartea mamei sale, Frida (Laia Artigas) se mută cu unchii săi Esteve și Marga, care au la rândul lor o fetiță, într-un locșor rural izolat. Cadrele strânse, mereu aproape de micuța protagonistă și filmate de la nivelul ei, transmit toată dezolarea, furia și inadaptarea pe care le simte. Forțată de transformările pe care nu știe cum să le proceseze, lumea adulților pare fragmentată și incomprehensibilă. Problemele cuplului sunt vagi, prezentate în conversații șoptite, atent măsurate, care se încheie imediat ce copila pare să înțeleagă ceva. Asemeni Anei Torrent în Spiritul stupului de Victor Erice, Laia Artigas exprimă cu autenticitate și candoare acel moment de tranzit în care moartea se transformă din ceva fictiv și inofensiv (scena jocului infantil de debut prezentând un astfel de moment) într-o realitate dură și inamovibilă. Simón nu cade în tentația sentimentalismului, ci folosește contextul vacanței de vară pentru a crea atmosferă: petrecerile în aer liber, tradițiile și treburile domestice servesc nu numai naturalității tramei, ci și ca plasă de siguranță pentru inocența Fridei. În ciuda ermetismului personajului care sfidează normele sociale ale suferinței și care își exprimă durerea rănindu-i pe cei din jur, verișoara mai mică fiind deseori ținta mai slabă a Fridei, Vara lui 1993 este o epifanie. Aceea a durerilor de creștere.

Copilul-problemă (r. Nora Fingscheidt, 2019) 

Benni (Helena Zengel) este o fetiță cu un temperament dificil și probleme de autocontrol, lucru care o face să treacă de la un centru de plasament la altul. Urmând tradiția filmelor în care pedagogul/adultul potrivit găsește cheia comunicării cu un copil-problemă, stabilind o relație bazată pe încredere și afecțiune, filmul Norei Fingscheidt explorează mai presus de orice nevoile neglijate ale celor mai mici aflați în situații vulnerabile. Filmată de mână, trama debutează cu un episod emblematic pentru personaj; acela al unor atacuri violente cu autolezionare și agresivitate față de ceilalți. Terapiile și normele de integrare nu par să dea rezultate cu acest copil care refuză să i se aplice o rețetă și care pare impenetrabil în interacțiunile cu ceilalți. Amintind de personajele tinere cu dificultăți de integrare în societate ale fraților Dardenne, regizoarea germană realizează nu numai un portret psihologic al copilului rebel, ci și o analiză socială a sistemului și fisurilor lui. Nici contextul care a transformat-o pe Benny în problemă nu e neglijat, de la relația mamă-fiică până la interacțiunile cu alți copii și respingerea de care se lovește când se străduiește să se controleze. Dacă lipsa unor repere paterne și indisponibilitatea sentimentală a mamei conduc la evidente interpretări freudiene și dificultăți în formarea personalității, ceea ce impresionează este impredictibilitatea și plaja diversă de interpretare a Helenei Zengel. Fără ca un adult să poată ține pasul cu ea, camera se distanțează de personaj inclusiv în perioadele de solitudine, aproape pierzând-o în imensitatea cadrelor, și se apropie doar în episoadele tandre, de reuniune familială. Deși nu pune o soluție, dar nici o diminuare a tulburărilor lui Benni, camera îi redă autonomia prin intermediul planului-contraplanului în confruntările printre urlete cu îngrijitorul, reclamând ceea ce i se cuvine necondiționat: puțină iubire și o șansă la un viitor normal. 

Les démons (r. Philippe Lesage, 2015) 

După ce a regizat mai multe documentare, Philippe Lesage explorează în primul său lungmetraj de ficțiune confuzia și temerile copilăriei. În Les démons noutatea este o sursă de anxietate pentru Félix (Édouard Tremblay-Grenier), un băiețel de zece ani care absoarbe și acumulează orice informație despre înspăimântătoarea lume adultă. Incapabil să cuprindă complexitatea lumii în care crește și predispus legendelor urbane, Félix își ia informațiile din frânturi de discuții ale colegilor de clasă și fraților mai mari. Tributar documentarului și adoptând privirea micuțului protagonist, Lesage dedică o bună parte din film observării celor din jur. Dacă unele din temerile băiețelului se înscriu în limitele normalului precum frica de întuneric, de a fi exclus, sau mai rău, de a fi hărțuit de colegi, iar altele trezesc zâmbete (ajunge la terifianta concluzie că e homosexual și implicit bolnav de SIDA pentru că s-a jucat de-a mama și de-a tata cu un alt coleg), cele mai înspăimântătoare sunt explorate în a doua parte a filmului. Lesage marchează pulsiunile tip coming-of-age cu accente de thriller, urmărind linia narativă secundară a unui pedofil care face victime prin oraș, știre care îl bântuie pe protagonistul care simte amenințarea fără să poată verbaliza prea bine în ce constă ea. Regizorul canadian tratează cu aceeași seriozitate angoasele justificate sau nu ale personajului, nesiguranțele sale prinzând forme în întuneric. Similar lui Haneke, imaginea e manipulată prin intermediul tropilor de gen dintr-una curios perceptivă într-o apăsătoare revelare a pierderii inocenței, înregistrând împrejurimile și așteptând ca micile detalii să trădeze intențiile perfide ale acțiunii. Adoptând ambiguitatea privirii lui Félix, Lesage construiește spații ambivalente precum piscina, acel topos al distracției unde se pot planta la fel de bine semințele unei patologii devoratoare de copii.

Nana (r. Valérie Massadian, 2011) 

Cea mai mică producție din listă și poate cea mai simplă este Nana, primul din trilogia despre tinerețea feminină a regizoarei franceze Valérie Massadian. Fostă asistentă a fotografei americane Nan Goldin și cu un trecut în modeling, Massadian se orientează pentru lungmetrajul de debut către un cadru surprinzător, departe de civilizație și de avantajele traiului modern comod. Cu o economie narativă bressoniană, Nana ilustrează traiul de zi cu zi al unei fetițe (Kelyna Lecomte) care trăiește alături de mama ei într-o căsuță izolată în pădure. Fără un scenariu riguros la bază și lăsând spațiu micuței actrițe să se manifeste, regizoarea a preferat să se rezume la a provoca și a pregăti situații, dându-le sens în etapa de montaj. Filmul debutează cu scena sacrificării unui porc de către bunicul protagonistei, care întreabă cu nonșalanță dacă ceea ce curge din jugularul animalului este sânge sau vopsea. Bunicul o învață ce să facă atunci când întâlnește animale sălbatice, iar mama o spală și îi citește povești înainte de culcare într-o casă de piatră greu accesibilă și încălzită doar de un foc cu lemne. Cu toate acestea, această familie neconvențională nu locuiește împreună, iar situația precară a tinerei mame, deși nejustificată, pare permanentă. Ritualurile domestice, repetitivitatea gesturilor au în ele o tandrețe aparte, aceea a învățării prin mimesis, primordială în situații de supraviețuire. Mama o crește, iar procesul înseamnă a deveni independentă ca individ, a se pregăti pentru viață. Când Nana rămâne singură, modul neceremonios cu care își continuă viața și aplică ceea ce a învățat, independent de absența mamei, este poate cea mai naturală reacție pe care o poate avea. Iar când fetița își citește sieși o poveste de noapte bună, rămâne clar că perspectiva noastră despre copilărie este distorsionată de amintiri și lipsită de autonomia pe care micuța protagonistă o revendică. Și e momentul în care nu m-am mai putut opri din plâns.

Andreea Pătru

Critic de film și programmer, colaborează cu multiple festivaluri de film internaționale. Articolele sale au apărut în publicații precum Senses of Cinema, Kinoscope, Indiewire, Film Comment, Vague Visages și Desistfilm. În spaniolă a scris pentru Caimán Cuadernos de Cine, iar în română colaborează cu revista FILM. Este selecționer și coordonator al festivalului Tenerife Shorts.