Suburbiile emoționale ale familiei Tatomir, un text de Aida Economu | Secvențe

20 Martie 2021

Actrița Aida Economu se alătură redacției Films in Frame cu o rubrică intitulată „Secvențe” – un material  gândit pentru zilele leneșe de weekend, care apare sâmbăta, în săptămânile pare ale lunii. 

Pasiunea ei pentru cinema transcede platourile de filmare și ecranele pe care se derulează poveștile personajelor interpretate de ea. Aida gândește în secvențe de film, își imaginează frânturi din viață și de uman, pe care le așterne pe foaie sub forma unor texte menite să te transpună în scene parcă rupte dintr-un film. 

Deși textul de astăzi vine la o săptămână distanță de precedentul, aceasta este o excepție.

***

Așteptând culoarea verde a semaforului, în aglomerația de oameni și de gânduri, Ioana se trezi zâmbind. Avea în față librăria Meteorit, unde găsea mereu Familia Popescu și Arta Popescu ale lui Cristian Popescu, pe care după ce le citise ș recitise, le îndoise și subliniase, le plânse și le oftase, și le căutase-n poezii și-n stradă și-n oameni și-n filmele de la cinematecă, și-n pâinea înmuiată în zeamă de roșii, se lămurise că aceste două sunt un fel de specialitatea casei a librăriei Meteorit. Le găsești doar aici și nicăieri în altă parte. 

Își cumpăra cele două volume ori de câte ori avea ocazia, adică ori de câte ori voia să facă un cadou. La un moment dat uitase că îi dăruise cele două volume colegului ei de serviciu, Mihai, de ziua sa onomastică, și la doar câteva luni distanță, când și-a sărbătorit ziua de naștere, i le dărui din nou. Altă dată, când o cunoștință recentă îi spuse că nu auzise de cele două cărți, insistă să i le împrumute pe ale ei, convinsă că atât Familia și Arta cât și cunoștința respectivă vor avea un sfârșit fericit. Regretă pe loc, dar nu mai putea da înapoi. Faptul că cele două volume nu mai erau la ea acasă, îi dădu în seara aia o stare de anxietate însoțită de insomnie. A doua zi de dimineață ajunse la Meteorit cu zece minute înaintea librarului. Fumă două țigări legate, rezemată de un perete câteva numere mai încolo. Când îl zări pe librar, așteptă un minut și intră în librărie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Luă câte un exemplar din fiecare volum și le piti pe restul după alte cărți cu autori celebri. Deși cărțile astea noi, nesubliniate, neîndoite, și mai ales necitite, i se păreau la fel ca și pantofii noi, bebelușii nou-născuți  sau hainele apretate, răsuflă ușurată.

Verde pentru pietoni. De îndată ce păși pe zebră, Ioana se hotărî că de astă dată nu va intra în librărie. Aranjă rapid vitrina librăriei în mintea ei și merse mai departe. Treaba asta cu aranjatul vitrinelor o făcea cu mai toate locurile pe care le frecventa – instituții comerciale, buticuri, magazine, și mai ales tarabe. 

Intră de pe bulevard pe niște străduțe lăturalnice, pe unde trecea zilnic în drumul ei spre casă, străduțe cărora le uita mereu numele. Nu era mai brează nici cu numele bulevardelor importante din București sau cu punctele de reper istorice ale orașului. Harta Bucureștiului ei era formată din întâlniri importante, locuințele prietenilor sau foștilor iubiți, școli,  florării, cofetării și brutării, băcănii, cinematografe, librării și anticariate, dar cel mai important punct de pe harta Ioanei era casa-acasă, unde locuia cu bunica ei, Tatiana Tatomir, zisă și TaTá. Atât casa cât și bunica reprezentau pentru ea km 0 al Bucureștiului – de acolo începea totul. O geografie plină de emoții, fără granițe inutile.

De câte ori era oprită pe stradă și i se cereau indicații de traseu spre un anume loc, apela la harta ei personală. Astfel, dacă era întrebată, de exemplu, cum se ajunge în Piața Amzei, făcea întâi o escală mentală la chioșcul-patiserie cu laborator propriu unde un domn machidon făcea cele mai bune batoane cu susan din oraș și abia apoi era în stare să răspundă. Ateneul Român era, în funcție de capătul în care se afla, mai sus sau mai jos de Teatrul Act. Universitatea se afla între Anticariatul Unu și garsoniera cu draperii verzi unde făcuse pentru prima dată dragoste. În momente de cumpănă, dacă era pe strasse și nu știa emoțional încotro, tot harta o ducea către vreo librărie sau vreun anticariat, unde intra doar să-și ghicească „în cărți” – deschidea o carte la întâmplare și se arunca pe un pasaj – și în funcție de ce citea, hotăra împăcări, despărțiri sau prăjituri. Niciodată nu trecea de pasajul asupra căruia i se opriră ochii, era ceva între regulă și superstiție. Așa cum nu trecea niciodată de Capșa fără să-și ia măcar o trufă, era tot ceva între regulă și superstiție. Și deși mințile și le pierduse de câteva ori, în București nu se pierduse niciodată.

Se apropie de casă. Mai avea o stradă cu garduri pline de iederă și de pisici, o poartă care scârțâie, o curte lungă și îngustă, trei trepte, de băgat cheia în ușă, alte șase trepte și în final, de deschis ușa apartamentului care nu era mai niciodată încuiată. Intră în casă și înaintă încălțată spre bucătărie, unde lăsă pungile cu cumpărături.

– Ce faci, TaTá? Am adus marfă fină.

– M-am dat cu ojă, nu pot să te-ajut.

Scoase din pungi doar pachetele care erau de pus la rece și le aranjă cu grijă pe rafturile frigiderului. Apoi scoase din geantă un bilet pe care îl lipi pe perete, deasupra mesei. Tot peretele era plin de astfel de bilețele, erau listele de piață făcute de TaTá pe care începuse de câțiva ani să le colecționeze. I se păreau ca un poem absurd. Lipsa de unitate a listelor și toanele bunicii sunau cam așa:

*cremă de mâini, cuțit cu lamă groasă, pâine (ca de obicei), zahăr pudră

*biscuiți populari, șurubelniță stea, șervețele de masă simple, spray de geamuri care să nu miroasă nici a spirt, nici a parfum ieftin

*mină creion, morcovi, albitură

*hârtie milimetrică, hârtie de copt, eter

*cardamon, leurdă, muguri de pin, brânză robiola de la Luigi, 2 m tifon (Obor)

*ulei de cod, Iona de Marin Sorescu (nu glumesc)

*vin roșu – 3 sticle, măcar una să fie Fantini, mălai, plicuri pentru scrisori

Întreg peretele arăta ca o instalație de artă contemporană; îl botezase TaTá DaDa Ionesco. Pe cât de scurte erau listele, pe-atât de lungi erau distanțele pe care le avea de parcurs – rar cumpăra două produse din același loc.

TaTá era bunica ei pe cale paternă și trăia cu ea de când avea trei luni. Părinții ei muriseră într-un accident de mașină, iar bunicul Ta plecase din lumea asta cu câțiva ani înainte ca ea să se nască, dar îl știa din poze, din povești, din galerii de perdele montate strâmb și din pervazul de la bucătărie ars de țigară. Pe bunicii din partea mamei care locuiau în Germania îi văzuse în câteva rânduri fără mari atașamente, dar se stinseseră și ei la scurt timp după ce ea intrase la școală, lăsându-i o avere considerabilă și câteva rochii care aparținuseră mamei ei. Pe când era copil, își poreclise părinții MaTá și TaMá, ca să-i simtă mai aproape de universul ei. Iubea această familie pe care nu o cunoscuse, așa cum iubea și Familia Popescu. Ambele familii erau poveștile ei preferate. Bunica nu era cea mai bună bunică din lume, dar era omul ei preferat din toate lumile.

Intră în camera de zi unde o găsi așezată la birou suflându-și peste unghiile proaspăt vopsite în culoarea vișină putredă. Pe birou întinse hârtii, un pahar cu gura largă plin de țigări, un alt pahar mai înalt plin cu creioane și pixuri, scrumieră, chibrituri, o sticluță cu glicerină pentru mâini și o farfurioară cu două sandwich-uri făcute din biscuiți populari cu dulceață de cireșe la mijloc. 

TaTá își ținea de-o viață părul prins în coc croissant și scria cu mâna stângă povești pentru copii. Pentru copiii altora, cum îi plăcea ei să zică. 

– Ce scrii, TaTá?

– Două povești, una e experiment, pare imposibilă, iar cealaltă, posibilă, deja am terminat-o în capul meu.

– De ce e imposibilă?

– E o poveste despre prietenia dintre un băiețel nordic și o fetiță balcanică.

– Și care-i problema?

– Se ceartă, normal. Abia se înțeleg balcanicii cu balcanicele, darămite un biet băiețel nordic!

– Păi tu scrii povestea, poți să-i împaci.

– Împacă tu o balcanică, fie ea și copil, și fă să pară asta credibil. Mai bine zi-mi, a adus Ali curmale?

– A adus, din alea bune de Tunisia. Și-am luat și un cardamom bun de la el pentru cafea.

– Ce bine! Facem platouaș?!

– Facem! Am luat Raclette, Saint Felicien și Robiolina.

– Robiolina o-ntindem pe baghetă, cu aperitiv din capia copt și vinete de la tanti Ica.

– Ți-am luat și cartea cu teste auto, la ce-ți trebuie?

– Pentru urs.

– Care urs?

– Din a doua poveste.

– Cea posibilă?

– Da. Personajul principal e un urs de meserie instructor auto. Și nu începe un dialog despre cum prima e imposibilă și asta posibilă, că devii banală și mă faci de râs că eu te-am crescut.

– Nici n-aveam de gând.

– Când David și Sofia și părinții lor o să-l îndrăgească pe ursul Pintilie, mai vorbim.

– Cine sunt David și Sofia?

– Toți copiii, așa îi cheamă acum. David și Sofia. Apropo de copii. Azi când am fost după ziare, m-am întâlnit cu vecina de la unu și am întrebat-o de cel mic. Mi-a zis că-i tare plictisit în casă de când e așa frig afară și nu iese. Că nu-l lasă ea de frica vreunei răceli. Tu-ți dai seama că asta nu lasă copilu’ afară pe motiv că e frig?!

– Astă vară îl lăsa doar dimineața și seara, de frică să nu facă insolație.

– Incredibil. Trebuie să fac ceva să salvez copilu’ ăsta.

– Eu zic să nu te bagi.

– Eu zic să bem un sirop cu apă minerală, ce zici?

– Trandafiri sau soc?

– Eu vreau de soc. Tu?

– De trandafiri.

Se ridică și, în timp ce-și scutură mâinile cu un gest mecanic mânecile clopot ale  cardiganului se răsuciră și-i descoperiră încheieturile firave. Ioana credea că bunica ei are cele mai frumoase, expresive și elegante încheieturi. Nu purta nici ceas, nici brățări, nici parfum pe ele. Și deși pielea ei era vizibil bătrână, păreau încheieturi de copil. Cu toate că renunțase de mult să o certe pentru cât de mult fumează, îi numără țigările din scrumieră. 

TaTá se întoarse repede cu o tavă în care ducea două pahare înalte și înguste și o farfurioară brodată cu ceva dulce în ea.

– Am adus și niște nuga.

– Sărumâna!

– Ce vrei să servim dulce de ziua ta?

– Mai e o lună până la ziua mea.

– Te-am întrebat ce vrei să servim de ziua ta, nu cât mai e până la ziua ta?

– Nu știu, nu m-am gândit.

– Eu zic așa: Pavlova cu chantilly și fructe de pădure ca tort, și pentru bufet peltea de gutui, limbi de pisică, pricomigdale și trufe de cacao. Ce zici de planul meu?

– Zic că intră și niște mini eclere.

– Avem un plan. Trebuie să o chem pe tanti Coca să mă ajute.

– E mai bine tanti Coca?

– Pentru unii oameni e prea târziu să le fie mai bine. A plecat să zugrăvească casa de la țară, practic și-a luat vacanță de la nebun.

– Ce femeie minunată și ce destin tâmpit…

– Nu-i destin, e alegere!

– Mâine seară mă văd cu Octav.

– S-a relaxat granița între Cotroceni și Drumul Taberei?

– Iar ești snoabă.

– Nu-i snobism, e doar păcat de pantofii ăia buni.

– S-a mutat în Mântuleasa.

– Mult mai bine!

– E băiat educat, nu înțeleg de ce ești așa reticentă cu el?!

– Ioana, nu mai confunda persoanele care cunosc protocolul cu persoanele educate. E la prima mână, ce Dumnezeu, am pretenții de la tine. Singurul aspect unde ne punem de acord este că e un animal frumos.

– Cu ce să mă îmbrac?

– Ceva care se dezbracă ușor. Ce zici de rochia cu buline?

– La aia mă gândeam și eu.

– De unde ai luat portocalele alea din fructieră?

– Din mare. Ai văzut Baloane de Curcubeu?

– Nu.

– Să-l vezi.

– Ai chef de-o plimbare?

– Unde?

– Prin cartier. Și după, facem platouaș.

– Dacă mă lași să mă duc să o conving pe nebuna aia de la unu să-l lase pe Ioan cu noi.

– Ești eroina mea dacă faci asta.

Se ridicară amândouă entuziaste și-și luară hainele din cuier.

– Dacă ni-l dă, îi iau înghețată. De la McDonald’s.

Ioana râse cu putere și realiză că familia ei preferată este totuși familia TaTá.

Fragmented No.2 companion piece by Crafty Dogma

 



Aida Economu Aida Economu
Născută la mare, actriță cu norma întreagă, scrie cu stiloul, în caiete , povestiri inventate după poezii imaginate. Și-a dorit dintotdeauna să scrie la “gazetă”, așa că invitația de a colabora cu Films in Frame este o adevarată bucurie pentru ea.