Spațiul viselor. Un fragment din cartea lui David Lynch și Kristine McKenna

4 februarie, 2025

În Spațiul viselor, un hibrid captivant de biografie și memorii, David Lynch – co-creator al serialului Twin Peaks și scenaristul și regizorul unor filme revoluționare precum Eraserhead, The Elephant Man, Blue Velvet și Mulholland Drive – vorbește despre creativitate, despre prieteniile pe care le-a legat de-a lungul timpului și despre luptele pe care le-a dus pentru a-și duce proiectele la bun sfârșit.

Reflecțiile sale personale, lirice și nefiltrate sunt îmbogățite de secțiunile biografice scrise de Kristine McKenna, colaboratoarea sa apropiată, care se bazează pe peste o sută de interviuri noi cu persoane din viața lui Lynch — de la foste soții la actori, agenți, muzicieni și colegi de breaslă — fiecare oferind o perspectivă distinctă asupra evenimentelor.

David Lynch și-a dorit să își lase amprenta pe fiecare ediție a cărții sale, indiferent de țara în care a apărut volumul. La finalul anului trecut, Lynch a caligrafiat în limba română „Spațiul viselor”, titlul tipărit pe coperta ediției publicate în imprintul Orion al editurii Nemira. David Lynch a murit pe 15 ianuarie, anul acesta.

Spațiul Viselor

de David LynchKristine McKenna

Traducere din limba engleză de Andrei Dósa

ORION/ Editura Nemira

O găsiți aici.

 


– Fragment –

 

Am semnat cu Rick Nicita pentru că-mi plăcea de el. Nu e chiar un agent standard, o reprezenta pe Sissy și de aceea am avut încre­dere în el. Cred că secretara lui mi-a bătut la mașină scenariul pentru Ronnie Rocket, după ce am terminat varianta scrisă de mână, așa că se poate spune că-l cunoșteam cu mult timp înainte să-mi fi devenit agent. Rick n-a încercat niciodată să mă împingă într-o direcție sau alta.

După Omul Elefant, poate că aș fi putut să fac Ronnie Rocket, fi­indcă Mel îmi făcuse rost de niște bani pentru asta, dar nu destui, nici pe departe. Nu mai țin minte de ce nu am făcut Frances, un film despre Frances Farmer. Cam tot pe atunci, George Lucas se pregătea să facă al treilea film din seria Războiul Stelelor și mă suna multă lume ca să mă întrebe dacă aș fi dispus să mă întâlnesc cu George. Lângă dome­niul Warner Bros. exista un local pe nume Egg Company, unde mi-au spus să mă duc. Urma să primesc un plic în care erau un card de credit, o cheie, un bilet de avion și alte lucruri. Am aterizat pe aeroportul din San Francisco, am închiriat o mașină și am condus până într-un loc numit Sprocket, care cred că era una dintre companiile lui Lucas. Am intrat și m-am întâlnit cu George, iar el a început să-mi vorbească des­pre Războiul Stelelor. Eram întrucâtva măgulit, dar în același timp mă întrebam de ce mă dusesem, pentru că Războiul Stelelor nu e genul meu. În fine, el îmi tot vorbea, iar pe mine a început să mă doară capul, o durere care devenea din ce în ce mai puternică. Am mai vorbit o vreme, după care ne-am urcat în Ferrari-ul lui George și ne-am dus să luăm prânzul, niște salate. Îmi bubuia capul de durere și de-abia aștep­tam să plec de acolo. L-am sunat pe Rick de la aeroport – aveam impre­sia că înnebunisem și simțeam nevoia să-i spun asta înainte de a urca în avion. I-am spus: „Rick, nu pot s-o fac! Simt multă presiune să ac­cept propunerea lui George, dar nu pot s-o fac!“ Mi-a spus: „David, e în regulă, nu e obligatoriu“. Apoi l-am sunat pe George, i-am mulțumit și i-am spus că mi-aș dori ca el să regizeze filmul ăsta, pentru că a lui era ideea. George e unul dintre cei mai mari cineaști în viață. Are un stil distinct și e un om foarte special, dar Războiul Stelelor nu era genul meu de film.

Un producător pe nume Richard Roth m-a abordat în legătură cu adaptarea cărții Dragonul Roșu, iar când l-am refuzat m-a întrebat: „Ce altceva mai ai?“ I-am spus: „Am un film, Ronnie Rocket“, dar nu era interesat de el și m-a întrebat din nou: „Ce altceva mai ai?“ I-am răs­puns: „Încă nu am nimic cu adevărat, dar am o idee“, și am început să-i vorbesc despre Catifeaua albastră, iar el mi-a zis: „O, sună foarte inte­resant“. M-a dus la Warner Bros. și m-a pus să-i prezint ideea unui tip – nu mai țin minte cine era – și cred că tipul acela mi-a dat niște bani să scriu un scenariu, fiindcă Warner Bros. a ajuns să dețină drep­turile. Am scris două variante pentru ei. Nu le-a plăcut niciuna și nu-i învinuiesc – nu era încheiat.

Apoi am aflat că Dino De Laurentiis vrea să ne întâlnim ca să dis­cutăm despre ceva numit Dune. Mi s-a părut că a spus „June“, fiindcă nu știam nimic despre Dune, dar toți prietenii îmi spuneau: „Doamne, Dumnezeule, e cartea științifico-fantastică numărul unu din toate tim­purile“. M-am gândit: „OK, o să mă întâlnesc cu Dino și, dacă e adevă­rat ce se spune despre el, chiar că o să mă aleg cu o durere de cap“. Ajung, așadar, într-un birou din Beverly Hills – recepționera era foarte frumoasă și a fost foarte drăguță cu mine. Apoi am intrat și am făcut cunoștință cu Dino. „Salut“, mi-a zis el, iar pe când mă așezam am zărit cu colțul ochiului un tip care stătea în umbră. Era Dino Conti, unul dintre prietenii lui Dino. Nu știam de ce se află acolo, dar amândoi s-au purtat foarte prietenos și mi-au făcut un cappuccino nemaipomenit. Dino avea și-un frizer, Enzo, iar soția lui, Conchetta, ne-a pregătit toate gustările în ziua aceea. Enzo obișnuia să-l tundă pe Dino, iar, când Dino avea un birou pe bulevardul Wilshire, înăuntru era și o fri­zerie, așa că mă puteam tunde la Enzo. Era cel mai bun frizer, absolut incredibil. Învățase meserie în Italia. Era la modă.

Treptat, am ajuns să-l cunosc pe Dino. Nu se născuse bogat, iar la început a vrut să se facă actor. Dădea o probă la un moment dat și i se spusese să vină îmbrăcat la costum, la patru ace. Avea un costum, dar nu și pantofi buni și, când se ducea spre gară ca să ajungă la probă, a trecut pe lângă un magazin. A intrat și i-a spus omului de-acolo: „Mă duc să dau o probă și sunt lefter, dar îmi trebuie o pereche de pantofi“. Omul i-a zis: „Bine, îți dau o pereche“. Dino i-a trimis omului ăluia bani pentru tot restul vieții sale.

În anii ’50 și ’60, Dino lucra la Roma, iar la sfârșit de săptămână – imaginează-ți – se urca în tren și străbătea toată Italia până în punctul în care ești cât pe ce să ajungi în Franța, după care cobora într-o gară și se ducea într-un locșor minunat de pe malul Mediteranei. Cobora pe o alee lungă și sinuoasă, plină de pini, până când ajungea la un conac de pe malul unui mic golf. Le Corbusier a murit acolo. E o nebunie. Am fost la mormântul lui Le Corbusier, care se află în zonă. L-a proiectat el însuși, pe un deal cu vedere la Mediterana, și e foarte frumos. În orice caz, să lucrezi în industria filmului la Roma și să ai locșorul ăsta, în Monte Carlo sau unde o fi fost! Imaginează-ți un stil de viață ca ăsta. Era atât de frumos!

Când mi-aduc aminte de perioada în care am ajuns să-l cunosc pe Dino, mi se pare că trăiam ca sub efectul unei vrăji. Dino e ca un ca­mion care, pur și simplu, merge înainte. Avea o energie formidabilă, era cu adevărat fermecător și trăia pe picior mare: mâncare bună, locuri minunate, călătorii luxoase și un entuziasm debordant când se-apuca de câte un proiect. Te seducea, prin urmare, și grație stilului său de viață. Dar să nu mă înțelegi greșit – îi iubeam pe Dino, pe Raffaella, pe Silvana Mangano și pe fiicele lor, Veronica și Francesca, iar pentru o vreme m-am simțit ca făcând parte din familia lor. Numai în privința filmelor nu mă înțelegeam cu Dino. Iubește fil­mele, dar nu pe cele care-mi plac mie, așa că s-a confruntat cu o di­lemă în ceea ce mă privește. Se gândea: „Lynch ăsta a făcut Eraserhead, pe care-l detest, și Omul Elefant, pe care-l iubesc“. El îl voia pe regi­zorul Omului Elefant.

Iată-l, așadar, pe Dino acasă la el, în Abano Terme, în Italia, împre­ună cu Silvana: ea făcea o baie de nămol. Stai să-ți spun despre băile astea cu nămol: intrai într-o cadă imensă cu tot felul de robinete și furtunuri fantastice, frumoase, iar asistente în uniforme albe umblau de colo-colo. Era exact ca-n – mă rog, nu tocmai, pentru că nu era acolo Claudia Cardinale. Așa, deci, mă sună Dino și-mi spune să mă duc acolo, iar când ajung mă anunță: „David, te iau la Veneția“. Urcăm într-o mașină: Raffaella, eu la mijloc, Dino, plus fostul soț al Raffaellei. Șoferul era un tip îndesat, fără gât – parcă și-ar fi pus pălăria direct pe umeri –, cu mâinile încleștate pe volan și cu semnalizarea stângă por­nită tot drumul până în oraș. Avea un picior ca de plumb, adică îi dă­dea talpă. Se apropia de mașini și le depășea cu 190 de kilometri pe oră, zburam pur și simplu spre Veneția. În mașină era mare vâjâială, fiindcă Raffaellei i se făcuse rău și scosese capul pe geam. Am intrat în piața San Marco prin spate, pe un drum pe care-l știa Dino, iar de acolo orașul ți se deschidea în fața ochilor. Apoi ne-am dus cu barca la casa lui Hemingway, un loc vrăjit, și am mâncat la un restaurant unde era o statuie a lui. La întoarcere, apa era neagră ca smoala, iar conacele itali­ene păreau să răsară, pur și simplu, din ea. Acolo mi-au venit multe dintre ideile pentru decorurile din Dune. Am discutat cu Tony Masters despre ceea ce văzusem, pentru că era incredibil.

Dune e o poveste despre căutarea iluminării, iar ăsta e unul dintre motivele pentru care l-am făcut, dar, în același timp, am știut că mă implic în ceva ce, dintr-un motiv sau altul, e menit să fie. Nu știu care a fost motivul, dar m-am implicat. I-am convins pe Chris De Vore și pe Eric Bergren să lucreze la scenariu împreună cu mine. Mai colaborase­răm, îmi plăcea mult de ei și erau mari fani ai cărții. Eu, Chris, Eric și fiul lui Dino, Federico, ne-am dus la Port Townsend și am petrecut o zi cu Frank Herbert. Frank și soția lui, Beverly, au fost foarte drăguți: am stat, pur și simplu, de vorbă. Nici nu mai știu dacă am vorbit despre carte. Cu cât mă cufundam în ea, cu atât mi se părea mai complicată. Și, de vreme ce Dino nu voia să facem una sau alta, am știut că avea să fie dificil să capete un sens. Apare zidul-scut, apoi mai sunt și scuturile, după care mai e ceva din nu știu care cultură și ceva din cealaltă, dar, în același timp, e vorba de un fel de jihad și despre o mulțime de alte lucruri. Foarte complicat. Cu toate astea, ziua petrecută cu Frank Herbert a fost frumoasă. Urma să iau seara avionul înapoi în Los Angeles, iar Federico avea programat un zbor la Seattle, ca să prindă un avion spre Alaska. Avionul meu a decolat primul, așa că m-a con­dus până la poartă, ceea ce a fost foarte drăguț din partea lui. Federico, se spune, era într-atât de chipeș, încât pe femei le lua cu leșin când îl vedeau. În timpul acelei călătorii în Alaska, Federico l-a cunoscut pe pilotul împreună cu care avea să moară într-un accident aviatic în luna iulie a acelui an.

Odată ce-am început să scriu la scenariu împreună cu Chris și cu Eric, mi-am dat seama destul de repede că fiecare dintre noi are o idee diferită despre Dune. Știam deja ce-i place și ce nu-i place lui Dino și mai știam că ar fi fost o pierdere de vreme să scriem scenariul așa cum voiau Chris și Eric, pentru că Dino nu avea să-l accepte vreodată. Dino nu înțelegea niciun fel de abstracțiune sau de poem, nici vorbă – el voia acțiune. M-am simțit prost când Chris și Eric au renunțat, fi­indcă se bazau pe slujba la Dune, dar am continuat să lucrez de unul singur la scenariu. Nu țin minte ca Dino să fi făcut vreodată o sugestie în legătură cu scenariul, îmi spunea doar că îi plăcea sau „Eu nu înțe­lege asta“. Nu venea niciodată cu idei sau cu ceva de felul ăsta; pur și simplu reacționa. Dino voia să facă bani, iar pe mine nu mă deranja asta – așa era Dino.

Căutam în Los Angeles și în New York un actor care să joace rolul lui Paul Atreides, dar n-am reușit să găsim unul potrivit. Așa că Dino mi-a spus: „Bine, acum trebuie să căutăm în orașele mai mici“, iar o femeie din Seattle ni l-a recomandat pe Kyle și ne-a trimis o fotografie cu el. Dintr-una într-alta, Kyle a venit în oraș și, dintre toți oamenii pe care-i întâlnisem, el s-a dovedit a fi remarcabil. Uite care e treaba: Kyle e un tip grozav, dar e și un mare actor. Îi ies amândouă. Apoi trebuia să se întâlnească cu Dino la „bungalul“ nr. 9 de la Beverly Hills Hotel. Așa zicea Dino: „bungalul“. Stătea mereu în același „bungal“ imens. S-au întâlnit, iar Dino l-a pus pe Kyle să dea o probă, care a ieșit gro­zav. Apoi i-a cerut să mai dea una, la bustul gol, într-o scenă de luptă, ca să vadă cum arată în acea situație – știi filmele italienești de acți­une, cu tot soiul de tipi musculoși. Kyle a făcut și asta, după care a primit slujba.

Foto din volumul Spațiul Viselor, de David Lynch și Kristine McKenna



Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri