Adagio, un text de Aida Economu | Secvențe

10 Aprilie 2021

Actrița Aida Economu se alătură redacției Films in Frame cu o rubrică intitulată „Secvențe” – un material  gândit pentru zilele leneșe de weekend, care apare sâmbăta, în săptămânile pare ale lunii. 

Pasiunea ei pentru cinema transcede platourile de filmare și ecranele pe care se derulează poveștile personajelor interpretate de ea. Aida gândește în secvențe de film, își imaginează frânturi din viață și de uman, pe care le așterne pe foaie sub forma unor texte menite să te transpună în scene parcă rupte dintr-un film. 

***

Ileana e înaltă, firavă și mioapă. Tânără, dar nu în mod ostentativ, cu o moliciune a mișcărilor necalculată și cu părul lung până la mijloc. Ochii îi are verzi, albaștri sau gri, în funcție de persoanele care o descriu. Părinții ei sunt oameni cu facultate, așa că n-a putut fi altfel decât ca ei. O emoționează transparența perdelelor, trandafirii plantați de tatăl ei, și preferă plajele fără muzică, doar cu valuri. Crede că a fost un om normal până în ziua în care s-a îndrăgostit. Iubiți a mai avut, dar îndrăgostită pe nepusă masă ca de astă dată n-a mai fost niciodată.

Îndrăgosteala se întâmplase cu aproape doi ani în urmă când, nevrând să ia o decizie greșită și să-și tundă părul bob (deși își dorea de ceva vreme), s-a hotărât să intre la cinematecă, mai mult ca să cântărească povestea cu tunsoarea decât să vadă filmul care rula. Coaforul recomandat de o altă prietenă tunsă bob era fix lângă cinematecă. 

Intră în sală fără să știe ce film va rula și se așeză în scaun. La câteva secunde distanță se așeză în stânga ei un băiat. O miră și o irită că într-o sală aproape goală cineva s-a apropiat atât de mult de spațiul ei intim. Se gândi să se mute, dar i se păru nepoliticos, așa că își mută doar gândul înapoi la tunsoarea bob. Purta părul lung de mică, nu și-l tunsese niciodată mai sus de nivelul coatelor, i se părea că face parte din identitatea ei și îi era frică să nu i se modifice și interiorul odată cu noua tunsoare. Ar fi vrut să nu mai fie Ileana Cosânzeana, prerafaelită, pădureancă, zână, sirenă sau alte gagici pletoase.

De îndată ce filmul începu, tânărul de lângă ea își rezemă pe cotiera din dreapta lui un carnețel în care din când în când scria apăsat câte ceva. Ileana îl privi atentă, apoi se întoarse spre ecran să vadă la ce se uită atât de fascinat. Își aplecă privirea spre mâna lui și îi studie caligrafia, atât cât deslușea în întuneric: un scris mărunt, pornind din niște degete lungi și subțiri. Când nu scria, mâna îi tremura ușor de la nervozitatea cu care ținea pixul. Îl privi din nou și se gândi că nu are mai mult de 30 de ani. Îi părea fascinant fără să fie neapărat frumos. Avea un maxilar pronunțat și un nas ușor coroiat, ochii mari și gene lungi.

Când se termină filmul, amândoi rămaseră până la finalul genericului, când s-a aprins lumina în sală.  Acesta se ridică, îi zâmbi și, ușor adus de umeri, porni printre scaune spre ieșirea cinematografului. Ileana mergea la câțiva pași de el. Ar fi vrut să îi simtă parfumul, dar cinemateca mirosea prea tare a cinematecă să poți simți vreun alt parfum.

Ajunși la ieșire, acesta spuse un „la revedere” răgușit portarului, își aprinse o țigară și porni spre Cișmigiu.

Ileana porni în direcția opusă, spre casă. Când trecu pe lângă coafor, își aminti de tunsoarea despre care uitase complet. Realiză că nu știa nici ce film a văzut, dar că era foarte posibil să se fi îndrăgostit.

În noaptea aceea, contrar așteptărilor ei, dormi adânc și nu ținea minte să fi visat ceva. Se trezi cu gândul la băiatul cu scris mărunt de la cinematecă și se hotărî să nu se tundă, în speranța că atunci când îl va reîntâlni, acesta o va recunoaște. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să afle ce film văzuse și să îl revadă: Valerie and her week of wonders, al lui Jaromil Jireš. 

Se hotărî să frecventeze cinemateca săptămânal. Uneori mergea să mănânce la restaurantul de lângă Facultatea de Film, în speranța că poate va da de el pe-acolo. Făcea plimbări lungi prin Cișmigiu, își cumpăra bilete la proiecțiile festivalurilor de film din București, dar nu îl reîntâlni niciunde.

Un an și ceva mai târziu își făcu un iubit. Nu-l uitase pe băiatul de la cinematecă, dar își pierduse speranța. Din când în când avea fantezii cu el, extrem de intime și de particulare: ei doi cumpărând mere bot de iepure, ei doi dormind împreună într-o cușetă de tren, el reparându-i fermoarul stricat de la geacă, și multe astfel de fantezii casnico-romantice.

Cu câteva zile înainte de ziua ei de naștere, se hotărî să se tundă, încurajată de iubitul ei. Se sui într-un taxi și, neștiind adresa salonului, ceru la Cinemateca Eforie.

– Ce film vedeți la cinematecă, domnișoară?

– Nu merg la film, am treabă undeva aproape de cinematecă.

În timp ce vorbea, recunoscu acel profil, era chiar băiatul de la cinematecă. Îi zări legitimația în bord, îl chema Mihai. Apoi îi fugiră ochii la mâinile lui de pe volan, purta verighetă. Oare o avea și atunci la cinematecă?! Nu știa exact cum să reacționeze; deși își imaginase de sute de ori această întâlnire și-și făcuse tot atâtea scenarii, niciodată nu și-ar fi putut imagina asta.

– Dumneavoastră frecventați cinemateca de m-ați întrebat de film?

– Ne putem tutui, nu cred că e mare diferență de vârstă între noi.

– Da, scuze…

– Am frecventat-o o perioadă, dar nu mai merg, soția mea nu prea gustă filmele de acolo. 

– Dar ție îți plac?

– Când am început să merg la cinematecă, mergeam de nevoie. Nu le gustam neapărat, adică unele îmi plăceau, dar pe majoritatea nu le înțelegeam aproape deloc.

– Cum adică mergeai de nevoie?

– Sora mea era studentă la facultatea de film. A făcut leucemie și a doborât-o boala foarte tare. Obișnuiam s-o însoțesc la filme, până când n-a mai fost în stare  și m-a rugat pe mine să merg să-i povestesc filmele, să fie pregătită când reia școala… s-a stins de aproape doi ani.

– Și de atunci n-ai mai fost niciodată?

– Nu, ultimul film pe care l-am văzut a fost chiar în ziua în care a plecat, un film cehesc. Nu am mai apucat să i-l povestesc…

Ileana tremura și încerca să-și țină plânsul.

– Mergeam mereu mai devreme să prindem aceleași două locuri. Am vrut să pun o plăcuță mică pe scaunul pe care stătea ea, dar era foarte complicat și am renunțat. Opresc chiar în față la cinematecă sau cum preferi?

– Puțin mai sus de cinematecă, te rog, e un coafor.

Ileana achită cursa și înainte să coboare, acesta îi zice:

– Ai un păr superb.

– Mulțumesc…

films_in_frame_Jacques_Penry
The Face of Man by Jacques Pentry

 



Născută la mare, actriță cu norma întreagă, scrie cu stiloul, în caiete , povestiri inventate după poezii imaginate. Și-a dorit dintotdeauna să scrie la “gazetă”, așa că invitația de a colabora cu Films in Frame este o adevarată bucurie pentru ea.