Despre Gopo, filme și cum haina îl face pe om (să pară altceva decât e).

Permiteți-mi să devin controversat un pic și să zic că lucrurile ar trebui să fie așa cum arată și viceversa. Cred că ar fi mai bine pentru toți. În viață, în dragoste și, de ce nu, și în arte, mai ales în arta care aspiră să reflecte adevărul lumii dimprejur. Nu vă faceți probleme, nu o să mă apuc acum să vituperez împotriva cinematografiei experimentale sau a șmenului vizual (deși parcă l-aș persecuta un pic pe Gaspar Noé pentru crime audiovizuale), dar am câteva cuvinte grele pentru conceptul de dress code. 

Am fost scos la tablă de tartorele FiF, Laura și Anca, ca să fac reportaj cu și despre gala Gopo. Mi-am exprimat viziunea poetică: caterincă proastă, umor cel puțin discutabil, ocazional o observație pertinentă sau o referință hyperlinkuită și pantaloni scurți. Mi se pare că trebuie să-i acorzi unui eveniment nu doar respectul care i se cuvine, ci să oferi și o reflexie a sentimentelor tale față de el. Or aici e vorba despre viziunea mea față de cinemaul românesc și lucrul de care are nevoie cinemaul auothton e casual, middlebrow (cer scuze de la Gorzo, dar astea-s lucruri care nu pot fi spuse altfel), filme de pantaloni scurți și idei deștepte dar accesibile. Casual wear cinematografic care să introducă în lumea filmului o populație care, momentan, trebuie să aleagă între Bromania – sartorial vorbind, trening AMIRI și tricou Made by Society (cea mai cringe firmă de haine care nu se cheamă Palm Angels) –, pocăit-core marca Mirciulică – costum de botez din Zara plus pantofi de lac – și film de autor cu pretenții de tip frac negru cu guler spitz. Hai ocazional (mai des decât ai crede!) și un blug spălăcit cu o casetă cu Mugur de fluier în buzunarul din spate, că e 2025 și filmul cu și despre trauma comunistă tot ne bântuie (sau nu). 

Cu blândețea și gingășia unui îmblânzitor de lei pe LSD, Laura răspunde: „Legat de pantaloni scurți, sper ca era o glumă pentru că nu te vor lăsa să intri și avem nevoie de tine acolo.” M-am simțit ca Zelenski la Trump. Aia e. Poate că-i bine totuși că se vorbește încă despre povara grea a trecutului dacă și la Gopo se practică CENZURA. Lăsând dramele vestimentare, înainte să intru în evenimentul propriu-zis am făcut aceste două liste cu ce-mi doream de la Gopo și la ce mă așteptam. Le-am scris înainte de gală, cu speranță-n suflet și așteptări mărețe.

Trei lucruri pe care le doream de la Gopo (dar la care nu mă așteptam): 

• Să se recunoască meritele filmului Săptămâna Mare al lui Cohn. Săptămâna Mare e un film extrem de important într-un climat în care antisemitismul e în creștere,  o legătură directă între trecutul și prezentul cultural românesc și este și absolut superb din punct de vedere vizual.
• Să ia Crețulescu premiul pentru scenariu – mi se pare fantastic cum a reușit să salveze din pix un proiect de anvergură sabotat de COVID și probleme de finanțare.
• Măcar un Gopo pentru Horia – Într-o lume perfectă, Ana Maria Comănescu merită să plece cu premiul pentru film de debut, dar e o lume imperfectă și un an greu, așa că măcar Angelina Pavel ar merita un Gopo.

Trei lucruri la care mă așteptam de la Gopo:

• Să curețe la premii Anul Nou care n-a fost – Lungmetraj, Debut, Regie, Văncică, Postelnicu… Dacă va fi iar ca anul trecut cu Libertate, mă aștept să plece acasă Mureșanu cu un sac de premii.
  
• Să ia cineva o poziție față de Palestina – după bizareriile de la Berlinală ‘24, după ce până și Academia americană de film a recompensat No Other Land cu Oscar, cred că cineva (probabil iarăși Katia Pascariu) o să ia poziție și la noi față de ce se întâmplă în Gaza.
• Să ia TikTok Cowboy Gopo-ul pentru Scurtmetraj – Filmul lui Anastaseu e cu degetul pe pulsul națiunii și tematic, și stilistic. Sper să vadă asta și publicul votant.

Am ajuns la gală sătul de dileme sartoriale și pregătit pentru noaptea statuetelor lungi a industriei de film românești. Cu pantaloni până la glezne, din nefericire. Gopo e un eveniment ciudat și asta se vede adesea și în publicul de acolo. Pare strâns la mijloc, mai ceva ca moda asta absurdă la costume slim care stau să plesnească. Între partea din industrie (și din comentariat) care denunță Gopo ca un moft repetitiv și partea care nu vine că știe că n-are nimic de primit (pe lângă premiul de box office), pare că aerul e rarefiat și subțire. Că e mai degrabă aniversarea lui Bogdan Mureșanu cu prieteni actori și regizori decât un eveniment pentru o industrie sănătoasă de film. 

De aceea mi-am planificat să ajung mai devreme, să prind un pic de atmosferă și culoare înainte să înceapă înghesuiala. 

Cred că doar Ștefan Velniciuc era deja acolo, așa că am stat la glume cu fotografii, lângă un covor roșu încă închis publicului. Am stat un pic cam mult – m-am prins abia după vreo jumătate de oră că înăuntru deja se dăduse drumul la scandal. Era măcel la masa de aperitive și o eleganță politicoasă la bar, unde un oenolog cu tastevin la gât servea poporul însetat. Pe măsură ce se apropia evenimentul, apăreau noi notabili și vârsta medie a evenimentului scădea dinspre un 60+ demn de Căciulata înspre un 40 chic de covor roșu. Asta era important pentru mine, pentru că aveam ceva de demonstrat.

Pe tot parcursul serii am fost cu ochii în patru după abateri de la dress code. Da, încă eram pornit pe scandal sartorial și nu doar pentru că era Maurice Munteanu pe interval. Deși cunoștințele mele de fashion sunt toate luate de pe pagina de instagram Bucharest Central Memes, m-am ambiționat să stau cu ochii pe climatul vestimentar al serii. Un domn venise cu poncho și pălărie de cowboy, mutat disciplinar din Unforgiven, un altul era înzestrat cu două cruci – stil Lasconi-chic. O actriță de pe vremuri (nu dau nume) părea întoarsă de la seara BDSM din Berghain. Alți doi actori cunoscuți adoptaseră stilul Shogun, respectiv Peaky Blinders și am stat lângă un biker tatuat în geacă de piele toată seara. Acuma, întreb și eu, chiar erau o problemă pantalonii ăia scurți? Dacă Anastaseu poate să vină în kilt, cu steagul Palestinian în jurul brâului, eu de ce n-am voie în bermude portocalii?

Trebuie să recunosc, cu tot cinismul, că e ceva spectaculos când se umple sala mare a TNB. Mai ales când e plină de actori și oameni de film. Mai ales la momente de in memoriam sau premiu pentru întreaga activitate. Te face să uiți de cinism, măcar câteva secunde, apoi îți revii. 

Dar să o luăm pe rând și să începem cu începutul galei.

Anul acesta, prezentator a fost iar Teo (Claudiu Teohari) și asta a fost unul din punctele forte ale serii. Teo e cel mai amuzant glumangiu român (cu posibila excepție a lui Cristi Popesco, pentru care am eu o slăbiciune) și am auzit pe surse că anul acesta la Gopo s-au adus și glumeți din industrie, să dea un punch-up cinematografic materialului. S-a văzut. Am avut un segment întreg cu Mihai Călin interpretând un Scorsese neconvingător dar amuzant, care ridică în slăvi real Romanian cinema adică Selly, Bromania și Mircea Bravo. Lui Teo, redus la rolul de straight man, îi explică Scorsese că poate să învețe multe lucruri de la Costel și Bobonete.

Un alt moment bun ne-a adus pe scenă o îndrăgită folkistă într-un dialog artistic cu premisa centrală din Anul Nou care n-a fost. Victoria Răileanu recita cu Partidul, Ada Milea cânta cu Ceaușescu, m-am distrat. Am apreciat și atacul din flanc dat de Teo practicilor absolut dezgustătoare ale filmelor de consum legate de reclame, inclusiv de reclame la păcănele și alte forme de jocuri de noroc. E și unul dintre subiectele mele favorite de scandal.

Alte momente au fost mai puțin reușite. Momentul muzical Cojo n-a fost grozav din motive tehnice, iar răbufnirea bizară a lui Claudiu Bleonț la adresa fiicei sale, adusă pe scenă cu arcanu’, certată tot pe scenă că îi place Selly, apoi (presupun) plecată cu protecția copilului a fost, cum zic copiii, un red flag.

O mică paranteză – știu că e sezon electoral, dar am fost surprins de varietatea și recurența îndemnurilor politice și la vot. Mă așteptam să ia cineva poziție legat de Palestina, mă așteptam să se vorbească despre comunitatea LGBT. Nu mă așteptam, însă, ca Maurice să ne îndemne să votăm cu un anumit matematician; nu știu, domnu’ AEP, la cine se referă, nu mă pricep la politică, nu-s din localitate! Nu mă așteptam la atâtea glume cu Ciolacu, nici de la Teo, nici de la prezentatori. 

Mă așteptam (vedeți mai sus) la un moment cu și despre Palestina. L-am primit de la câștigătorul Gopo-ului pentru scurtmetraj ficțiune, Ștefan Anastaseu, de la (printre altele) F-sides, care a ținut momentul progresist al serii după victoria sa pentru TikTok Cowboy – a abordat într-un discurs, sincer cam lunguț, aproape toate problemele societății românești: rasism, homofobie și transfobie, lipsa unei solidarități (între noi și cu Palestina), și mă mir că n-a zis ceva și despre inflație. În orice caz, binemeritat Gopo pentru primul regizor trans premiat și binemeritată prezență pe scenă și ecran pentru Gabor Bondi pe care sper să-l vedem mai des.

Dacă tot am trecut la victorii, hai să vorbim și despre marele bau-bau al serii – rezultatele. Era previzibil că Anul Nou urma să plece acasă cu niște premii, dar s-a repetat situația cu Libertate. Anul Nou a strâns 10 premii, inclusiv majoritatea categoriilor importante, dar și (în mod hilar) premiul pentru debut (ghinion, Comănescu!), decoruri și machiaj și coafură (de unde putem intui că și publicul votant a ignorat Căsătoria lui Bendeac, nu doar publicul larg). Săptămâna Mare a punctat pe ici pe colo, și anume în locurile… esențiale – costume, un binemeritat premiu pentru actor în rol secundar pentru Chiricheș și un binemeritat Gopo pentru Butică la imagine. Sincer, ar fi fost culmea să piardă la imagine Săptămâna Mare. M-a bucurat foarte mult că Ciprian Chiujdea a luat premiul tânără speranță (mă mir că nu l-a primit și pe ăsta Mureșanu), el fiind cel mai genuine lucru din Trei Kilometri…

Și pentru că nu doar lucrurile bune cât și cele rele vin câte trei, iată trei chestii care m-au mirat la toată această gală:

• Am fost cât pe-aci să avem un moment La La Land mioritic. La cea mai bună actriță în rol principal lumea era obosită și nervoasă deja, se trecuse peste program, sus era deja petrecere și ăștia ne țineau în sală. Când s-a zis numele „Nicoleta…”, publicul a început cu urlete și aplauze și echipa filmului Săptămâna Mare a fugit confuză spre scenă să ridice un (binemeritat) Gopo în numele Nicoletei Lefter. Problema era că de fapt câștigase Nicoleta Hâncu pentru Anul Nou. S-au prins la timp și s-au așezat liniștiți la locurile lor.
• N-a luat Radu Jude premiul pentru documentar! Am cu prietenii această glumă că în fiecare an la scurtmetraj concurează trei studenți fomiști de la UNATC și Radu Jude. Iată că, anul acesta, când Jude venea puternic și multilateral dezvoltat pe partea documentară cu Opt Ilustrate (cea mai bună comedie a anului, cum îi place să zică colegului Mareș, care a fost freș și el aseară pe covorul roș’), câștigătoare a fost Isabela Tent pentru un film despre rockeri, sex work și toxicitate familială filmat pe parcursul a 10 ani. Aia e, Jude, o să ai ocazia să faci studenții să plângă la anu’!
• Buzz House a luat premiul de box office și asta a însemnat că au venit Selly și Alexandra Hash (omul de succes din familia Hash) din partea Vidra să ridice premiul. De data asta pentru Buzz House. Selly a fost umil și laudativ la adresa publicului de profesioniști din sală (a dat-o à la Sean Baker cu cinematografele), Hash a zis că se bucură că a scos rochia la purtare (te pup, Alexandra, zici că ești Virginia Slims!), n-a zis nimic nimeni de Pitici Gratis, Adrian Elicopter de Luptă sau colapsul inevitabil al filmului de public cu influenceri.

Atât cu gala, să trecem (cum ar zice Teo) la lucruri cu adevărat importante. Încă de dinainte de Gopo, dacă întrebai oamenii din industrie dacă vin la gală ziceau: „Nah, vin direct la petrecere”. Așa a și fost. Am fost luat cu japca de trei producătoare de film independent încă din timpul ultimului discurs al lui Mureșanu ca să prindem loc la lifturi. Petrecerea a fost pe terasa TNB, la Aria, și se vede că jumate din lumea de la petrecere dăduse skip la gală, pentru că am ajuns printre primii sus pe terasă și era deja coadă la băutură și bătaie pe mâncare. Să nu se zică vreodată că nu știe lumea artistică din România să pișcotărească. N-aș zice că era o atmosferă de disperare neapărat, dar era ceva de ultimele zile ale Constantinopolului sau de Masca Morții Roșii. Cozi la Campari, bârfe și profesioniști din industrie care-și explicau cu aplomb unii altora glumele lui Teo. Am auzit și câteva discuții politice, lucru neașteptat de la actori care nu prea sunt cu politica, mai mult cu arta înaltă (demonstrabil pentru cine a văzut filmul Candidatul Perfect). 

Poate mai important pentru mine e că a început să se decojească, strat cu strat, dress code-ul. Mai un sacou dat jos, mai un guler desfăcut, pe măsură ce bea lumea, iar eu rămâneam treaz (eram totuși la datorie), începeam să fiu mai bine îmbrăcat decât media. Numai prietenul Bogdan Theodor Olteanu a fost mai pe val – cu geaca de piele în loc de sacou, zici că-l căuta pe dom’ Semaca ascuns printre burgheji petrecăreți. 

Am plecat devreme pentru că, după cum mi-a subliniat prietena Laura, aveam de scris! Am plecat o dată cu marile doamne ale cinematografiei – Magda Catone și Irina Margareta Nistor – sau, mă rog, imediat după, pentru că-s gras și nu încăpeam în lift cu ele. Când am plecat abia începea petrecerea și, între luminile roșii de scandal la videochat și atmosfera de comédie de mœurs, m-am simțit ca la petrecerea de acoperiș din adevăratul film al anului 2024 – Kingdom of Judas, de Sabina Lisievici. 

La mulți ani, prieteni din industria cinematografică. Aștept cu nerăbdare Gopo 2026, nu doar pentru glam și alcool moca, dar pentru că mor de curiozitate ce film cu și despre comunism va lua zece premii anul viitor. Casual wear-ul cinematografic și pantalonii mei scurți mai pot aștepta.

Dragoș Costache

Absolvent de științe politice cu ascendent în sociologie. Scrie, citește și se uită la filme și seriale. Uneori scrie despre cum citește și se uită la filme și seriale.