Victor Rebengiuc sau profesionalismul de cursă lungă

25 Octombrie 2021

Probabil nici un alt actor nu a marcat cinematografia română atât de puternic, şi asta timp de şase decenii, aşa cum a făcut-o Victor Rebengiuc, celebrat printr-o retrospectivă şi o discuţie cu Cătălin Ştefănescu în cadrul ediţiei din acest an a festivalului Les Films de Cannes à Bucarest

De la primele roluri, la începutul anilor ‘60, şi până la cele mai recente apariţii, el a colaborat, cu o deschidere nemaiîntâlnită şi mereu surprinzătoare, cu toate generaţiile filmului românesc, de la regizori puţin cunoscuţi şi până la cei mai mari cineaşti. 

Disponibilitatea extraordinară, lipsa cabotinismului şi înţelegerea faptului că performanţa nu se măsoară în vârstă, experienţă şi celebritate, ci prin fiecare rol în parte, oricât de mic sau de excentric, l-au făcut un actor căutat şi îndrăgit de valuri succesive de regizori. 

Asta l-a păstrat întotdeauna conectat la tot ce a fost mai viu şi mai valoros în cinematografia română, indiferent de perioadă şi de sensibilităţi artistice. E un parcurs rar, poate chiar unic. 

Sigur, legătura cu prezentul, cu actualitatea, s-a manifestat şi în afara teatrului şi filmului: Victor Rebengiuc a fost un intelectual implicat civic, prin luări de poziţie atât politice, cât şi în privinţa problemelor lumii artistice, începând cu zilele Revoluţiei din 1989 şi până la cele mai recente interviuri. 

Şi e printre foarte puţinii actori pe care îi putem auzi renegându-şi public unele roluri de compromis din timpul comunismului (aşa cum a făcut-o, de exemplu, în cazul filmului Buzduganul cu trei peceţi, de Constantin Vaeni, unde îl juca pe Mihai Viteazul).  

În fiecare dintre marile sale roluri simţi amestecul de reflecţie şi intuiţie, de profesionalism desăvârşit, măsurabil prin capacitatea de a face uitată faima şi de a se contopi în personaj şi poveste, şi voluptate a jocului actoricesc, împins până la limite. 

O plăcere şi o curiozitate care nu par să se fi alterat deloc pe traseul numeroaselor sale roluri, de la tinerii idealişti de la începuturi (în frunte cu Apostol Bologa din Pădurea spânzuraţilor, marele film al lui Liviu Ciulei) şi până la taţii şi bunicii tulburători ai ultimilor ani, trecând prin intelectualii plini de dileme sau cinicii uşor caraghioşi de la maturitate. 

Ilustraţie: Irina Iliescu

Admirabilă este forţa cu care îşi topeşte personalitatea în fiecare personaj, care capătă astfel propriul relief psihologic şi emoţional, propria viaţă. Iar pentru asta pune la bătaie o varietate de mijloace şi resurse, fără a cădea în manierism.  

Să luăm, de pildă, trei dintre filmele reper ale anilor ‘80: De ce trag clopotele, Mitică?, al lui Lucian Pintilie (lansat, aşa cum se ştie, abia după Revoluţie, fiind interzis până atunci), Faleze de nisip, al lui Dan Piţa, şi Moromeţii, al lui Stere Gulea. 

Greu de găsit trei protagonişti mai diferiţi între ei, reprezentanţi ai unor epoci istorice şi medii sociale diverse, ca Pampon, cu ridicolul său caragialesc trecut prin filtrul lui Pintilie, medicul chirurg prea sigur pe el, dispus să trimită la închisoare cu orice preţ un tânăr nevinovat, şi Ilie Moromete, cu al său aer mucalit şi a sa familie în prag de destrămare (a rămas în istorie refuzul iniţial al actorului de a juca un ţăran, din cauză că el era un citadin get-beget).

Totuşi, e ceva ce uneşte cele trei personaje: un anume tragism subînţeles, dat de complexitatea fiecăreia dintre interpretările lui Victor Rebengiuc (sprijinită, bineînţeles, pe scenariu şi regie). În spatele măştilor se ascunde mereu un om plin de nuanţe, de lumini şi umbre. 

Avea dreptate Alex Leo Şerban să observe că, indiferent câţi ticăloşi a jucat în carieră (şi a jucat destui; să ne amintim şi de Tănase Scantiu din ecranizarea omonimă a lui Dan Piţa), Victor Rebengiuc “reuşea să-şi păstreze un fond inalterat de cumsecădenie, care făcea ca ticăloşii pe care-i interpreta să nu fie niciodată nişte monştri”.

Apoi, e fascinant felul în care actorul joacă destabilizarea treptată prin care trec, aproape obligatoriu, personajele sale. De la stăpânire de sine şi control asupra celor din jur, la nesiguranţă (să nu uităm de protagonistul din Un om în loden, de Nicolae Mărgineanu) şi comic, ba chiar, pe alocuri, grotesc.

Da, e ceva burlesc, în ton cu estetica cinematografică a vremii, în personajele lui Victor Rebengiuc din primii 15 ani postcomunişti, în special în filmele lui Lucian Pintilie, de la primarul expansiv din Balanţa la militarul pensionat şi cu probleme, împins de societate la crimă, din Niki Ardelean, colonel în rezervă (despre legătura strânsă dintre cei doi artişti, manifestată prin multiple colaborări, s-ar putea scrie o carte). 

O galerie de personaje, în special oficiali venali, reprezentative pentru o tranziţie tulbure, în care figura publică Victor Rebengiuc şi-a asumat, prin contrast, roluri oficiale pozitive, cum ar fi cel de rector al ATF. O poziţie din care a contribuit decisiv la reformarea şi modernizarea instituţiei, prin introducerea de noi specializări şi prin crearea studioului din curtea universităţii, şi prin care a marcat în bine destinele multor tineri.

Întâlnirea cu cineaştii Noului Val, în primii ani post-2000, ne pare acum cât se poate de firească pentru un actor deschis mereu spre nou şi atent la schimbări (e important de insistat asupra acestui aspect, pentru că foarte puţini dintre actorii celebri ai vechii generaţii s-au lăsat pe mâinile noilor regizori sau au fost distribuiţi de ei).

Ilustraţie: Irina Iliescu

Odată cu personajul tatălui uşor inadecvat, depăşit, din Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, scurtmetraj cu care Cristi Puiu a câştigat Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin, începe o serie de roluri de bătrâni simpatici, emoţionanţi în încercările lor de a ţine pasul cu noile vremuri şi de a-şi regăsi familia şi pe care amintirile îi invadează deseori. Ion din Medalia de onoare, de Călin Peter Netzer, Costache din Câinele japonez, de Tudor Cristian Jurgiu, şi Ulli Winkler din O poveste de dragoste, Lindenfeld, de Radu Gabrea, sunt personaje memorabile şi ataşante prin umanitatea şi profunzimea lor, prin demnitatea cu care îşi trăiesc dramele.

Lăudabil este că Victor Rebengiuc nu s-a ferit nici de roluri mai mici, aşa cum sunt apariţiile speciale din Marţi, după Crăciun, de Radu Muntean, Aferim!, de Radu Jude (unde reia celebrul cuplu cu regretata Luminiţa Gheorghiu), sau Charleston, de Andrei Creţulescu, şi nici de scurtmetrajele unor tineri cineaşti, pe care astfel i-a creditat – Fotografia, de Victor Dragomir, Cu lapte, fără zahăr, de Andrei Florescu, Tuns, ras şi frezat, de Bogdan Mureşanu, sau Casting Call, de Conrad Mericoffer (unde joacă un actor nevoit să se umilească la un casting pentru o amărâtă de reclamă).

Interpretările mai recente şi cele din filmele mari, intrate în istoria cinematografiei române şi care se reiau constant în retrospective, sunt mai uşor de evocat, pentru că sunt mai proaspete în memoria oricărui cinefil. Însă filmografia lui Victor Rebengiuc e una intimidant de bogată şi de aceea merită cu regularitate redescoperită.  

Deşi jucase deja în câteva filme, consacrarea în cinema a venit odată cu Pădurea spânzuraţilor, iar felul în care a reuşit să redea frământările, idealismul şi problemele de conştiinţă ale lui Apostol Bologa a rămas ca un model de actorie, invocat în permanenţă. Iar de atunci şi până la căderea comunismului, timp de un sfert de secol, rolurile s-au succedat într-un ritm impresionant, pe măsura dezvoltării cantitative a întregii producţii ca efect al politicilor regimului. 

Indiferent dacă a fost vorba de filme de duzină ori pur şi simplu de propagandă (inevitabil au existat şi astfel de titluri în cariera lui Victor Rebengiuc, la fel ca în a oricărui alt mare actor) sau de filme devenite clasice, de filme de actualitate sau de epocă, de roluri mici sau principale (majoritatea, intelectuali sau oameni în poziţii de control, superioare şi dominatoare), apariţiile sale au ieşit în evidenţă cu o constanţă neobişnuită, prin firescul lor. 

Un actor cu inteligenţă şi un uriaş talent, dublate de un profesionalism şi de un respect faţă de meserie de cursă de lungă, precum şi de o conştiinţă civică şi un echilibru interior care l-au făcut să evite cu eleganţă solemnitatea, trăitul într-un trecut idealizat şi tentaţia urcării din timpul vieţii pe un piedestal de neatins. Pe Victor Rebengiuc îl simţi aproape şi natural, indiferent dacă îl vezi într-un film, pe scenă sau în orice fel de ieşire publică. 



Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.