Sarra Tsorakidis, despre „Ink Wash”: „O meditație asupra inimii frânte”
Există un subiect de discuție despre care se amintește rar, mai degrabă periferic, în discuțiile despre Noul Val Românesc. În reverența cu care este analizată relația cineaștilor de atunci cu istoria, estetica minimalistă și problemele unei societăți aflate încă în tranziție, se trece uneori prea ușor peste influența pe care aceștia au avut-o asupra unei întregi generații de cinefili sau cineaști aflați la început de drum. Despre acel moment în care cineva, aflat în fața unui ecran, intrigat sau fermecat de ceea ce vede în fața ochilor, decide că vrea și poate să facă un film.
O decadă și ceva mai târziu, cu mai multe influențe și peste 30 de ani viață trăită în bagaj, câțiva dintre acești tineri influențați de Noul Val se pregătesc să prezinte publicului primele lor filme de lungmetraj. Și-au făcut intrarea în cinema printr-o serie de scurtmetraje bine primite de public și critică, cu selecții și premii la festivaluri importante. Viziunea, poveștile și subiectele lor s-au mai schimbat între timp, distilând influențe diferite, din filmul de gen și narațiunea fluidă. Sunt filme conectate la societatea de astăzi, diferite între ele și îndrăznețe.
Pentru revista tipărită Films in Frame #4, am vorbit cu trei dintre cineaștii ale căror filme au creat un val de așteptare printre cinefilii și critica din România: Sarra Tsorakidis, Andreea Borțun și Andrei Epure. Am încercat să înțelegem cu ce se confruntă un cineast aflat la început de drum, ce înseamnă pentru ei presiunea debutului și care sunt lucrurile pe care le-au învățat din această experiență și pe care le vor folosi la următoarele filme.
La momentul întâlnirii noastre, Sarra Tsorakidis tocmai aflase că filmul ei de debut, Ink Wash, fusese selectat la Festivalul Internațional de Film de la Toronto. A urmat un an în care filmul a circulat la mai multe festivaluri prin lume (a primit, printre altele, Premiu Golden Gate în cadrul Festivalului de Film de la San Francisco), iar săptămâna aceasta se va vedea în competiția oficială a festivalului Anonimul desfășurat în Sfântu Gheorghe, urmând să aibă premiera în cinematografele românești în această toamnă.
***
Sarra Tsorakidis se apropie de cafenea cu un zâmbet larg, care-i acoperă orice urmă de oboseală după o noapte albă. A lucrat până la 6 dimineața ca să termine un treatment pentru o reclamă TV, iar acum comandă al treilea cappuccino, ca pe un ritual necesar supraviețuirii din această zi. Pare ușor amuzată de situație, ușor deranjată că s-a lungit cu documentarea până-n creierii nopții „pentru atât”. Cu câteva zile în urmă, Sarra a aflat că filmul ei de debut, Ink wash, produs de Mandragora, a fost selectat și va avea premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Toronto (TIFF), în secțiunea Discovery. Cel mai mult a bucurat-o că vestea a venit la scurt timp după ce a încheiat filmul, înainte să intervină partea cea mai grea: așteptarea, să vezi ce loc va avea filmul tău în lume. A lucrat cinci ani la primul ei lungmetraj, cu zeci de drafturi de scenariu schimbate, o pandemie care a bubuit prețurile de producție, cu multe provocări care, în mod neașteptat, i-au diminuat din dorința de control, și cu satisfacția la final că a avut libertatea și privilegiul de a face filmul pe care și l-a dorit. Glumește că noaptea asta petrecută-n muncă nu e chiar celebrarea pe care o aștepta, dar că e și ca un duș rece, căci niciun festival din lume nu va opri treaba-n loc.
Nu e prima oară când se întâmplă să mai forțeze peste noapte lucrurile. N-ar zice despre ea că e workaholică, ci mai degrabă îndrăgostită de cinema și de a fi prezentă pe set. E marele câștig pe care i-l oferă munca-n publicitate, pe lângă stabilitatea financiară. „Dacă aș face doar film, probabil aș filma o dată la 3-4 ani”, spune ea, știind că, pentru cei mai mulți, ăsta e circuitul în industrie.
Sarra are 36 de ani și a hotărât să devină regizoare printr-a IX-a. De-atunci a rămas unicul ei plan pentru viitor. A crescut văzând casete video împreună cu familia, iar printre filmele care i-a atras atenția a fost Alien-ul lui Ridley Scott. A fost momentul când a avut prima oară revelația că este cineva în spatele deciziilor pe care le simte și vede pe ecran.
Realitatea din teren i-a depășit însă așteptările. Prima oară când a înțeles adevărata dimensiune a lumii din spatele camerelor a fost după facultate, când a lucrat ca asistentă de regie la două filme ale lui Radu Jude (Aferim! și Inimi cicatrizate), unde a avut și două roluri mici. Atunci a înțeles cât se extind responsabilitățile unui regizor și câtă muncă tehnică e în „magia” de a realiza filme. A testat-o și ea prin mai multe scurtmetraje, unele dintre ele premiate în festivalurile de la noi, ca TIFF sau Anonimul. În acești ani, Sarra a descoperit că satisfacția cea mai mare pe care i-o oferă filmul este șansa de a înțelege și de a explora cum gândesc și simt oamenii, folosind camera ca pe un instrument de cercetare și înregistrare.
„Pe lângă faptul că descopăr cum să încadrez, ca regizoare învăț un pic despre omenire”, spune Sarra. „Prin subiectele pe care le aleg pentru filmele mele încerc să surprind bucata de realitate pe care o trăiesc într-un anumit moment. Asta caut, să cuprind acea felie dintr-un prezent care devine infinit”, spune ea.
În filmele ei Sarra încearcă să lase o parte din ea. Toate au în centru o protagonistă care trece prin momente complicate, inspirate din emoțiile și experiențele ei de viață. Așa spune că învață să se cunoască mai bine, alegând să se pună în pielea personajelor cărora caută să le surprindă pe ecran fețe contradictorii ale personalității. Așa simte că dă la o parte măștile și că poate fi sinceră în ce face. În Iederă, de pildă, a fascinat-o să surprindă dinamica unui grup de prieteni în situații care le dezvăluie mai mult defectele decât calitățile. În Kaïmós, a pornit de la un sentiment de ranchiună pe care l-a purtat mult timp față de mătușa ei preferată, plecată în Atena când ea era mică, și pe care a reîntâlnit-o la incinerarea bunicii sale.
Ink wash, lungmetrajul scris împreună cu Ilinca Hărnuț – care interpretează rolul principal în film – spune povestea unei pictorițe de aproape 40 de ani aflată într-un moment de cumpănă, după ce se desparte de iubitul ei, care pleacă să picteze pereții unui hotel aflat în mijlocul naturii, în speranța că evadarea și izolarea o vor ajuta să găsească răspunsuri. „Filmul surprinde acest parcurs scurt din viața ei, e o meditație asupra inimii frânte”, spune Sarra. Ce e în mintea unei femei care simte că și-a ignorat viața personală pentru carieră? Ar vrea o familie, copii? Sunt întrebări care și pe ea au frământat-o în ultimii ani și pe care le-a adus în scenariu.
Dar, așa cum a înțeles încă de la primele filme văzute în copilărie pe canapeaua din sufragerie, important e cum spui vizual acea poveste. Estetic, Sarra a gândit filmul împreună cu Radu Voinea, directorul de imagine, în cadre-tablouri. Au fost inspirați de tehnica „ink wash”, o metodă de pictură chinezească și japoneză care folosește tuș diluat cu apă pentru a crea efecte de tonuri și umbre, de la foarte ușoare la foarte închise. Asta creează o senzație de fluiditate, pe care și-au dorit-o și ei în film. „Scopul acestei tehnici nu e să surprindă realitatea așa cum este ea, ci mai degrabă esența ei”, spune Sarra. Și nu întâmplător a ales ca spațiu natura, care devine „foarte personală” în film. „E prima dată când mă uit la personaj prin natură”, explică ea. „Prin această perspectivă obiectivă, am încercat să surprind cât de trecători suntem. Chiar dacă o problemă e importantă pentru noi și ne doare, putem să ne găsim o liniște și un calm acceptând că suntem mici, ca niște furnici care trec printr-o pădure prin care au mai trecut milioane de-a lungul timpului.”
La firul ierbii, cele 19 zile de filmări – care au avut loc la Băile Herculane și în București – au părut ca un drum cu hârtoape. Sarra ar rezuma totul ca „ziua de filmare și provocarea”. Știe că forțează peste măsură, dar e modul ei de a descrie cum planurile făcute de acasă se schimbă de multe ori și e nevoie să te adaptezi pe set. Unele soluții vor fi mai greu de găsit, altele se vor dovedi o binecuvântare. Ca atunci când a picat o secvență pentru că malul unde trebuia să o filmeze se inundase, așa că nu mai era posibilă – până la urmă, nici necesară în film. Momentul de pauză dintre filmările dintre București și Herculane i-a permis să vadă altfel dinamica dintre unele personaje, așa că a mai umblat la scenariul final – și s-a dovedit mai bine. Sunt lucruri care i-ar fi dat anxietate înainte de a începe, dar pe care acum le privește ca pe niște lecții valoroase. „Așa e debutul, un amestec de entuziasm, energie și multă spaimă”, spune Sarra zâmbind. (Realizat cu sprijinul a două țări co-producătoare, Danemarca și Grecia, filmul a avut un buget de aproximativ 700 de mii de euro.)
„E prima dată când mă uit la personaj prin natură. Prin această perspectivă obiectivă, am încercat să surprind cât de trecători suntem. Chiar dacă o problemă e importantă pentru noi și ne doare, putem să ne găsim o liniște și un calm acceptând că suntem mici, ca niște furnici care trec printr-o pădure prin care au mai trecut milioane de-a lungul timpului.”
În tot acest proces, Sarra a învățat despre ea că e important să aibă totul bine pregătit înainte de filmare, să poată să răspundă la orice întrebare care i se pune – doar ca acolo să uite tot. „Mă ajută să vin pregătită, ca pe set să fiu liberă și deschisă către propria mea intuiție. Să las să se întâmple tot ce vine în mod natural – de la actori, de la cameră, oricât de multe”, spune ea. A învățat că o ajută să lucreze minuțios la scenariu, dar că e important să se arunce mai repede în acțiune, pentru că „un film se face mai degrabă când treci de la scenariu la regie”, crede ea. Se gândește că, în felul ăsta, n-ar mai fi filmat secvențe la care a renunțat și ar fi câștigat timp.
A învățat că sunt momente pentru care trebuie pur și simple să se bucure. Cine a mai colaborat cu ea, știe cât de mult lucrează cu actorii, că e „obsesia” ei, pentru că o interesează sinceritatea lor și dorința de a surprinde adevăr. „Sunt momente fascinate în care repetam și repetam și ajungeam într-o formă atât de bună, încât mi se pare că parcă aud pentru prima dată cuvintele, pentru că în acel moment mă uitam la ei și nu mai conta ce spun.”
În fine, Sarra a mai învățat și că, spre deosebire de scurtmetraj, la lung echipa devine „ca o familie”. Sunt oameni în care are încredere și de care are nevoie într-un proiect – pentru că ei sunt cei care nu se lasă până nu iese bine o secvență, dar care știu să-i spună și când exagerează și o aduc cu picioarele pe pământ. Alături de ei, următorul film nu va fi mai ușor, dar măcar vor fi mai buni la a duce greul împreună.
Filmul se vede astăzi la Anonimul IFF 2025
Jurnalistă. A lucrat zece ani în presă (la Adevărul și DoR) și o perioadă în comunicare. La Films in Frame coordonează alături de Laura redacția și editează materiale despre lumea filmului, cărora încearcă mereu să le găsească unghiuri inedite.
Jurnalistă. A lucrat zece ani în presă (la Adevărul și DoR) și o perioadă în comunicare. La Films in Frame coordonează alături de Laura redacția și editează materiale despre lumea filmului, cărora încearcă mereu să le găsească unghiuri inedite.
