Oscars So Indie | Panorama

22 Aprilie 2021

I – Regula jocului

Nu e o noutate că orice gală de premii din ultimul an se desfășoară în condiții hibrid-excepționale (jumătate pe Zoom, jumătate în format fizic, și cu măsuri de siguranță sporite). După ce anul trecut Academia Americană de Film, alături de întreg Hollywood-ul, s-au bucurat de o gală old school, Oscarurile de anul acesta vor avea loc în sfârșit pe 25 aprilie, într-o formulă restrânsă, păstrând însă cel puțin parțial eticheta formală a evenimentului. Situația pandemică e probabil principalul motiv pentru care au reușit să pătrundă, ca niciodată, o sumedenie de filme indie, felii de viață intimiste, drame de familie sau filme despre singurătate. Un lineup ceva mai răsărit și mai polemic decât în trecut, tocmai fiindcă pare mai atent la minorități etnice, rasiale sau sexuale; în același timp, ca în orice an, lucrurile astea sunt o simplă carapace care să-ți distragă atenția temporar de la problemele reale ale lumii. Recunosc că revin după câțiva ani în care nu m-a mai interesat nimic în legătură cu filistinismul Oscarurilor, era un eveniment care trecea pe lângă mine. 

Mank
Mank

Principala schismă între filmele de Oscar și restul lumii este că: 1) titlurile nominalizate sunt acuzate câteodată de un Oscar bias, în sensul că, în general, filmele despre actele eroice ale americanilor excepționali nu-s niciodată lepădate; și 2) sunt doar câteva genuri care asimilează complet triumfalismul/climaxul americanizării: filmul istoric, drama de familie, povestea succesului somităților, de regulă savanții neînțeleși (cosmonauți, fizicieni etc), drama politică. Pe parcursul anilor, au mai înflorit filme care să combată stereotipul ăsta grosolan, în general filme care discută și despre episoade mai puțin flatante din istoria poporului american (Spotlight ar fi unul, Green Book ar fi altul, ambele au reușit să câștige premiul cel mare), dar mai mereu trebuie să existe bifa filmului cu sensibilități patriotice (în genere filmul de război, vezi 1917 sau Hacksaw Ridge – nu discut calitatea lor estetică, spun însă că factorul tematic le favorizează în competiția fiecărui an). În orice caz, evoluția asta e salutară – să nu uităm cât de naiv-gâdilătoare publicului erau premiile de la începutul anilor 2000: Gladiator, Braveheart, până și Forrest Gump erau, pe rând, o ilustrare în cheie istorică a excepționalității individului, a anduranței lui în fața adversităților mundane, ieșirea lui din flagelul societății. Pentru că filmele de la Oscar au parte de cea mai mare vizibilitate internațională de-a lungul anului, e transparent faptul că aceste premii au devenit o instituție și, mai mult, ca orice organ cu putere, e bazat pe parti-prisuri lipsite de constanță. Nu-mi explic, de pildă, de ce First Cow, ultimul film al lui Kelly Reichardt, n-a putut primi o nominalizare anul acesta, la fel și Never Rarely Sometimes Always, al Elizei Hittman, cu toate că ambele filme au avut un tur glorios al festivalurilor internaționale. 

Pe de altă parte, tocmai parti-prisurile astea, care au devenit de-a lungul timpului ușor de reținut, au determinat ca în sfârșit România să aibă o dublă nominalizare prin colectiv, deși nu văd în această dublă nominalizare vreo surpriză-surpriză. Andrei Gorzo explică fenomenul – e, după cum spuneam mai sus, o altă poveste eroică despre lupta cu nedreptatea – iar ea e spusă prin două personaje cheie (jurnalistul vigilante Tolontan și figura politică a lui VV), dintr-o țară invizibilă din punct de vedere politic. Distincția geopolitică e importantă – fiindcă nu face din colectiv un film relevant pentru cea mai importantă categorie, dar are ecou pentru filmul documentar și pentru Oscarul pentru cel mai bun film străin. Judecând empiric, la categoria Cel mai bun film străin ar fi văduvit cumva de șanse, în principiu fiindcă Druk/Another Round e cel mai probabil să câștige (dat fiind că Vinterberg-ex-Dogma e nominalizat și la categoria Cel mai bun regizor), lucru pe care decidenții l-au anticipat deja, plasându-l la două categorii. Pariul pe care și-l asumă, intuiesc, e că lupta reală pentru cel mai bun documentar se dă între colectiv și Time, documentarul ciné-verité despre un bărbat afro-american condamnat la 60 ani de închisoare (asta dacă nu punem la numărătoare romanța adorabilă dintre un scafandru și o caracatiță din My Octopus Teacher). Cred însă că o să cântărească favorabil 1) prima nominalizare a României din istorie și 2) lupta indivizilor cu corupția autorităților, un subiect care n-are cum să nu aibă ecou în SUA post-Trump. În orice caz, o dublă nominalizare face cât un câștig oricum ai da-o pentru România, deși sunt sigură că nu asta ne va face mai facil de urcat la anul pe listele scurte. 

 

II – Jucătorii

Mai departe, mă voi concentra pe filmele din categoria Cel mai bun film – ca la orice gală de orice tip din lumea asta, peste câțiva ani nimeni n-o să-și mai aducă aminte cu cine concura câștigătorul ediției de anul ăsta, ci doar cine a luat acasă premiul. Și peste și mai mulți ani, premiul ăsta o să fie aruncat în irelevanța statisticilor. Așadar, cele opt filme sunt: Mank (r. David Fincher), Minari (r. Lee Isaac-Chung), Nomadland (r. Chloe Zhao), The Trial of the Chicago 7 (r. Aaron Sorkin), Judas and the Black Messiah (r. Shaka King), The Father (r. Florian Zeller), Sound of Metal (r. Darius Marder), Promising Young Woman (r. Emerald Fennell).

O să încep, așadar, cu trecerea în revistă a nelipsiților ediției. Odată la câțiva ani mai apare câte-un film infatigabil despre istoria Hollywood-ului (recte, La La Land în 2016, The Artist în 2011) – așa că filmul lui David Fincher despre mamutul Herman Mankiewicz, scenaristul lui Citizen Kane, era un soft spot, indiferent de cât de dezastruos ar fi ieșit. Sigur că Mank nu e un flagel, dar nici nu e suficient de măgulitor cât să ia premiul pentru cel mai bun film (cu toate că e cel mai titrat film al ediției, cu 10 nominalizări!), ceea ce îl face mai degrabă un jucător absent: nu faptul că arată și se simte ca un film de-o seamă cu Orson Welles îi diminuează șarmul, dimpotrivă, ci lipsa vreunei direcții, e efectiv ilustrarea gratuită a unei epoci. 

Minari
Minari

Revenind la visul american, Minari e cel mai aproape de tropul ăsta – în același timp, nu mă pot gândi la un film mai low key și mai uman decât ăsta (argument care răstoarnă, desigur, toată ideea triumfalismului) – e despre o familie pentru care nimic nu merge, și-or fi firicele de bucurie, dar ele nu țin de vreo fantezie de îmbogățire, e visul unui coreean de a crește cu mâinile lui o fermă, cu posibilitățile lui, în Arkansas, în timp ce toate i se sparg în cap. Roșiile i se mănează, are un ajutor de fermier care-i un habotnic dubios, care inițial pare mai capabil să facă dansul ploii decât agricultură. În fine, plăcerea vizionării lui Minari, la fel ca în cazul altor filme care concurează la Best Picture, e că le oferă neprofesioniștilor o platformă; nu-s numai poveștile oamenilor obișnuiți, ci sunt jucate de oameni obișnuiți la rândul lor. Desigur, același lucru poate fi extrapolat și către Nomadland – ambele filme operează cu elemente autobiografice (Minari e inspirat parțial din povestea de viață a regizorului coreean-american Lee Isaac Chang, pe când Nomadland preia poveștile nomazilor reali și le aglutinează cu o protagonistă fictivă), ambele favorizează o anumită optică asupra vieții, una în care personajele nu caută elevarea, ci e o existență bazată pe un schimb reciproc între individ și mediu. La Nomadland, e schimbul întâlnirilor dintre oameni, în care niciun rămas-bun nu e ceva definitiv, toți nomazii se reîntâlnesc, pe șosea sau în altă viață. În Minari, e legătura strânsă cu natura. A face dintr-un pământ neroditor viață e un miracol în sine, dar e și o muncă titanică: o să-l auzi pe capul familiei, Jacob (Steven Yeun), mai mult văitându-se de șale, bătut de insolație. O altă similaritate relevantă e faptul că atât Yeun, cât și Frances McDormand, protagoniștii celor două filme, sunt niște staruri hollywoodiene – argumentul că Yeun ar fi un actor imigrant nu îl face mai puțin popular, iar McDormand e McDormand: întrebată cum a reușit să facă dintr-o vedetă un om obișnuit, Zhao spune că McDormand își dorea oricum să iasă la pensie și să ajungă o nomadă, la rândul ei. Tot în rulotă își duce veacul și protagonistul din Sound of Metal (jucat impecabil de Riz Ahmed), un toboșar carefree, care-și pierde din senin auzul – e o coincidență hilară că trei dintre cele mai bune filme din lineup sunt despre oameni care-și pierd casa sau și-o caută în altă parte. Dintre ele, Nomadland e desigur favoritul – are un parcurs festivalier excepțional, e un film care discută despre nomazi octogenari care refuză să-și petreacă restul vieții prin spitale, ci mai curând caută excepționalul în natură; nu în ultimul rând, e despre o generație lovită de criză, care-i mare parte din America non-emblematică.

Aș putea prelungi discuția despre a face un star să joace ca un non-star și către Anthony Hopkins în The Father, dar e cu totul altă discuție. Filmul lui Zeller, adaptare după piesa omonimă de teatru, e despre un bătrân cu început de demență. The Father e strâns legat de structura piesei de teatru, așa că totul se desfășoară în interiorul unui apartament, cu niște elipse/reluări ale unor evenimente care devin tot mai deconcertante, tot mai greu de lipit una cu cealaltă; parti-prisul e că spectatorul asistă la perspectiva subiectivă a bătrânului, care-i fragmentat-confuză. Sunt personaje care intră în cadru și dispar pur și simplu, obiecte care-și schimbă locul, personaje care arată diferit de la o secvență la alta, în acord cu harababura din mintea bătrânului. Asta nu-i neapărat o formulă care funcționează la turație maximă în cinema, deși înțeleg ce efect poate avea un spectacol de teatru în maniera asta. E previzibil, însă, că Hopkins și Olivia Colman au șanse mari să câștige premiul pentru interpretare, cu toate că Hopkins nu-i neapărat credibil ca bătrânel ofticos-încăpățânat și mi-a fost greu să-l delimitez de persona lui blajină: e inevitabil un star care joacă impecabil un bătrân obișnuit care își îneacă toată carisma cu tot felul de vorbe acide la adresa celor care-i oferă sprijin. 

Judas and the Black Messiah
Judas and the Black Messiah

Nu știu dacă în istoria Academiei au mai fost două filme în strânsă legătură care să concureze pentru premiul cel mare, e posibil să le fi ratat eu, dar Judas and the Black Messiah și The Trial of the Chicago 7 vorbesc despre două episoade de înăbușire revoluționară (primul, despre persona lui Fred Hampton, liderul Black Panthers, și al doilea despre revoltele sindicale împotriva Războiului din Vietnam), ambele cu ecou în istoria SUA. Mai mult decât înfrățirea lor tematică, ambele filme discută în mod deschis despre abuzurile poliției asupra persoanelor de culoare – în aftermath-ul morții lui George Floyd, victima rasismului unui polițist alb, filmele vin cu o completare a unei întregi istorii a abuzurilor autorităților – e trist și îngrijorător că, decenii mai târziu, situația e la fel de complicată.  Nominalizările vin și cu niște controverse istorice: LaKeith Stanfield și Daniel Kaluuya s-ar fi putut duela pentru poziția de protagonist în Judas & the Black Messiah (cu toate că, dacă ar fi s-o luăm pe cale creștină, Mesia e întotdeauna protagonistul, nu-i așa?), însă Academia a decis să-i nominalizeze pe amândoi la Best Supporting Actor. Anomalia e pur și simplu jignitoare – și inexplicabilă deopotrivă: se pare că polițistul alb care orchestrează anihilarea lui Fred Hampton e de fapt protagonistul real al filmului. E un motiv pentru care premiile Oscar au tot fost boicotate ca fiind promotoare ale rasismului/clasismului și ai zice că lucrurile încep să se miște cu timpul, mai ales odată cu restructurarea votanților – mă bucură că filmele străine ajung în radarul acestor premii – dar e strigător la cer că nu există echitate până la capăt. 

Promising Young Woman
Promising Young Woman

Nu în ultimul rând, un film care face istorie anul ăsta e Promising Young Woman, din o grămadă de puncte de vedere: e un film despre o protagonistă ale cărei gesturi politice sunt hiper relevante astăzi: ziua e tipa îmbrăcată în pasteluri, lipsită însă de pufoșenie (e ceva nepotrivit între chipul matur al lui Mulligan și mediul ăsta roz bombon în care trăiește), noaptea e un predator care ademenește bărbații, prefăcându-se ebrietată, iar ei se tot oferă s-o „ajute”. Când farsa e completă, adică atunci când e limpede că bărbații vor doar să abuzeze de slăbiciunea ei fizică, ea se „trezește”, ocărindu-i verbal, sperând prin asta să-i învețe minte. Dramedia feministă a lui Fennell e favorita mea de la Oscaruri, alături de Nomadland, pentru că nu evită cinismul – demască toată cultura asta machistă a lipsei de consimțământ, și a felului în care societatea determină de fapt dacă o femeie are dreptul de a fi respectată sau nu, prin tot felul de factori discriminatori: dacă e îmbrăcată sumar, dacă a băut ceva în plus, dacă e sociabilă șamd. Vendetta asta Kill- Bill-eye-candy se simte inițial ca un act cathartic pentru orice femeie care-a fost hărțuită chiar și verbal vreodată – dar el însuși e un document care arde spre final, fiindcă arată că tot activismul unei persoane e apă de ploaie dacă nu-i propagat mai departe. Astfel, un premiu pentru filmul ăsta ar însemna enorm ca nivel de vizibilitate, dar asta e doar o fantezie pasageră. 

Oscarurile au, simultan, calitatea și defectul de a fi previzibile câteodată și extrem de surprinzătoare alteori. Să nu uităm momentul aproape subversiv când echipa La La Land s-a bucurat pe scenă pentru câștigarea premiului, ca un minut mai târziu totul să fi fost o greșeală scrisă pe un bilețel. E loc de surprize și aici, sper că toate vor fi în favoarea filmelor care n-au avut parte deja de recunoaștere internațională (prea mare). 

 



Georgiana Musat Georgiana Musat
Critic de film și jurnalist, masterandă filmologie la UNATC. Colaborează cu revistele Scena9, Acoperișul de Sticlă, FILM, FILM Menu. La Films in Frame se ocupă de topul lunar de filme, precum și de editorialul de opiniem Panorama - publicat lunar într-o zi de joi. Când are timp liber, se retrage cu cortul în pădure, unde își imaginează vieți paralele și vulpi zburătoare.