Pe vremea aia premierele se întâmplau lunea.

Nu mai știu ce vârstă aveam (poate 8, poate 9, cine mai știe?) – știu sigur însă că l-am văzut de două ori în prima săptămână. Cred că la Scala – „Două bilete, sunt cu locuri?!” Apoi am început să-l revăd cum îl prindeam – când cu mama (care se amuza, dar considera că nu se compară cu Plein soleil, bunăoară – aveam să-i dau dreptate, mai târziu), când cu tata (care se strâmba și-l considera un polar minor – aveam să-i dau dreptate, mai târziu), când cu bunul meu prieten Cătălin R. (care era mai mare ca mine, dar îmi acceptase propunerea indecentă de a bifa TOATE cinema-urile din București într-o lungă vară fierbinte – drept care am învățat anumite filme pe dinafară). Cătălin era de părere că exagerăm și că e posibil ca ambiția mea să se transforme în obsesie maladivă – aveam să-i dau dreptate, mai târziu.

Să nu credeți că plecarea în vacanță schimba ceva – l-am văzut la munte (și la Club Cinema, din Cumpătu, și la cinematograful – cu două săli! – din Sinaia), și, bineînțeles, la mare. Club Bazin, la Neptun, mai exact. Aici știu sigur că l-am văzut de două ori în aceeași zi – am ieșit, după proiecția de la ora 3 după-amiaza, m-am uitat preț de minute bune la afișul „Româniafilm prezintă”, m-am întors și am cerut bilet și pentru proiecția de la ora 5. Mama a considerat că de vină e excesul de soare, tata – excesul de Pepsi. Aveam să le dau dreptate, mai târziu.

L-am mai văzut de câteva ori la București, pe „bulevard” – pe vremea aia, filmele se reluau periodic, mai scurte, mai spălăcite, și mai hărtănite, că deh. Apoi – pauză. Câțiva ani buni. Începusem să cred că n-am să-l mai văd niciodată. Începusem să cred că n-am să mai văd niciodată altceva în afară de românești fără șarm sau coreene fără șarf. CUT TO: – Paris, iunie 1990, mai exact Montrouge. Seară, liniște, butonam singur cuc – pe M6, poate France2, posibil Canal+, cine mai știe? Șocul n-a fost că l-am prins de la mijlocul genericului ci când am realizat că era prima vizionare integrală – hălci (exagerez nițel – felii, mai degrabă) de violență și nuditate fuseseră tăiate cu satârul la măcelăria din colț (la pachet cu bucăți de dialoguri care chiar contau în economia plot-ului) din copiile distribuite pe ecranele României socialiste. Tentativa de asasinat din birou avea acum sens și o oarecare eleganță, enfin, bref.

Tot în vara lui ’90 am petrecut o săptămână la căsuța de vacanță a mătușii mele, aflată într-un sătuc numit Petits Marteaux (Ciocănele – literally). Multă bicicletă, multă liniște, (enorm de) multă brânză – the life of Riley. Ciocănelele erau cam la 10 minute și un pic de domeniul de la Douchy-Montcorbon – într-o duminică ne-am făcut curaj și am mers să aruncăm o privire prin gard, că poate vedem ceva. N-am văzut nimic, dar e ca și cum am fi văzut.

De înregistrat (pe video) am reușit să-l înregistrez abia spre sfârșitul anilor ’90 – copia difuzată de Antena 1 avea subtitrarea din cinema, semn că venea cumva din arhivă. Și era tot varianta cenzurantă, bien sûr. La mijlocul anilor 2000, am reușit să găsesc DVD-ul editat de Pathé într-un butic pierdut din Cannes, înghesuit și, paradoxal, luminos. Astăzi nu mai există. Buticul, nu Cannes-ul. Eram la Rennes, în 2017 (terminam post-producția la Charleston), când a apărut, în fine, pe Blu-Ray – în dimineața în care l-am cumpărat, am deschis FNAC-ul, ca să zic așa. Vechiul DVD l-am făcut cadou unui (alt) bun prieten – n-a părut încântat cine știe ce, dar măcar acum nu mai râde de mine că revăd un film (și ce film) o dată pe an, ca un maniac.

Numele original* l-am reținut relativ târziu – ani de zile l-am pomenit doar cu titlul românesc, așa generic și stupizel cum e el. Mătușa de la Paris nici nu înțelegea la ce film mă refer – extrem de ironic, dacă ne gândim că a trăit și a murit în țara în care High Noon s-a chemat Le train sifflera trois fois (!). Asta așa, ca să dau un exemplu dintr-o mie, dar n-aș vrea să mă lungesc. Am randevu cu un vechi prieten – cel mai vechi. E drept c-a îmbătrânit, se cam repetă, se bâlbâie – e șubred și ostenit și-l dor încheieturile în ciuda upgrade-ului 2K. Dar e tot el, din orice unghi l-aș privi. Plus ça change, da.

*Pour la peau d’un flic, 1981. Produs, regizat și jucat de Alain Delon.

Andrei Crețulescu

Regizor. Cel mai recent film al său, Ext. Mașină. Noapte,va fi lansat în cinematografe în septembrie.