Niciun meci de fotbal nu seamănă cu altul

7 septembrie, 2022

Exponent al culturii populare, fotbalul are fără doar și poate o putere simbolică de mobilizare a maselor. Accesibil tuturor, de la țările dezvoltate economic până în colțurile cele mai defavorizate ale pământului, sportul cel mai democratic îndeplinește ideea de comunitate, de apartenență la un grup cu valori comune. Ocolind filmele care se concentrează strict asupra devenirii sportivilor din amatori în performeri, am ales să revizitez câteva titluri care tratează fotbalul ca exponent al societății de spectacol și fenomen cultural. Diferite stilistic, de la filme la granița home video-ului precum Al Doilea Joc până la ficțiuni inspirând schimbarea de moravuri sociale în Offside, titlurile propuse ne arată o latură diferită a sportului-rege, această religie contemporană la care ne închinăm cu toții pe stadioane și în fața ecranelor.

Offside (r. Jafar Panahi, 2006)

Offside
Offside

Offside urmărește un grup de tinere deghizate în bărbați care încearcă să se furișeze într-un stadion de fotbal pe timpul unei partide. În asentimentul titlului, în Iran femeile sunt în afara zonei de joc: accesul la un meci este rezervat doar bărbaților. Plecând de la o premisă simplă, Panahi dezvoltă aspecte mai complexe ale societății precum tradiționalismul și fanatismul religios ale republicii islamice. Fetele sunt capturate de soldați care au puține argumente pentru a le împiedica să vadă meciul, afară de îndeplinirea ordinelor și o oarecare încredere în interdicție ca măsură de apărare a demnității. Venind din medii similare și îndeplinind stagiul militar obligatoriu, tinerii sunt înclinați să le dea dreptate protagonistelor genuin interesate de fotbal. În esență un film despre sport, Offside plasează jocul în afara cadrului. Asemeni suporterelor capturate de soldați și îngrădite în exteriorul unei peluze, auzim frenezia publicului fără să vedem vreo pasă, imaginându-ne ce se întâmplă. Subversiv, demersul lui Panahi chestionează inegalitatea prin intermediul instrumentului prohibiției în sine: spațiul ispășirii pedepsei devine simbol al pasiunii comune pentru fotbal. Cunoștințele tactico-tehnice ale protagonistelor contrazic ideile preconcepute conform cărora fotbalul este un sport eminamente masculin, iar comentaristica sportivă ad-hoc a soldaților descriindu-le mișcările din teren le fac părtașe la eveniment. Condițiile de pe set oglindesc scenariul, regizorul filmând ilicit în timpul unei partide reale a naționalei și eludând interdicția de filmare pe care o primise la momentul respectiv.

Diamantino (r. Gabriel Abrantes, Daniel Schmidt, 2018)

Diamantino
Diamantino

Artist plural, cunoscut mai ales în lumea scurtmetrajului, Gabriel Abrantes co-regizează această parodie despre un jucător fictiv de talie mondială care își pierde subit talentul. Inspirat de Cristiano Ronaldo – protagonistul este de asemenea portughez, cu un look metrosexual – Diamantino face o critică acidă a marketingului sportiv și a societății de consum. Narat la persoana întâi sub forma unui basm pentru copii, filmul trece în revistă stereotipurile din fotbalul de elită, cu sportivi (prost) manageriați de familie și potențial evazioniști fiscal, oprindu-se asupra unui individ inocent si docil, care își pune talentul nativ în slujba familiei. Secvența suprarealistă de la început reliefează puterea de fascinație a fotbalului, cu stadioanele, aceste catedrale moderne, pline de fani adulând jucătorii ca pe niște zei ai picturii renascentiste. O muzică religioasă solemnă însoțește protagonistul atins de slava divină atunci când înscrie un gol, prilej cu care are o revelație a extazului ingenuă: bucuria de a alerga ca un copil pe teren alături de niște căței gigantici învăluiți într-un nor pufos. Ce urmează este o bizarerie de genuri, de la science fiction bioetic până la dramă queer polițistă de serie B. Jucătorul cu o inteligență infantilă și inimă largă asemeni unui Forrest Gump inadaptat social, este în centrul unei conspirații menite să îi replicheze talentul în scopuri neortodoxe. Voracitatea celor care se hrănesc din faima lui Diamantino nu cunoaște limite, manipulându-l ca pe un pion interschimbabil, lipsit de personalitate. Abrantes și Schmidt portretizează o lume fantastică în care fotbalul e intrumental, făcând loc cu umor unei estetici kitch asumate: interioare decorate cu suveniruri cult ale personalității și reclame care celebrează virilitatea, dar ocultează orice semn de umanitate ale fotbalistului. 

Diego Maradona (r. Asif Kapadia, 2019)

Diego Maradona
Diego Maradona

Documentarul lui Asif Kapadia recuperează materiale inedite despre cunoscutul jucător de fotbal și se concentrează, cu mici excepții, asupra perioadei petrecute de acesta la Napoli. Cu o structură convențională împărțită în descoperirea, apogeul și decăderea mitului Maradona, marea reușită a regizorului specializat în biografii este reunirea materialului într-o manieră implicată, similară cinema verité-ului. Acompaniat de vocea din off a lui Maradona însuși, Claudia Villafañe și diverși jurnaliști argentinieni, filmul ilustrează obsesia fanilor napoletani pentru Diego, pe care l-au ridicat la rang de Dumnezeu. De la graffitti-urile de pe zidurile orașului italian până la iconicul gol supranumit mâna lui Dumnezeu în sferturile Cupei Mondiale din 1986, Kapadia conturează imaginea unui demizeu, venerat nu numai de microbiști, ci simbol al italienilor marginalizați, disprețuiți de Nordul industrial dezvoltat. O scenă memorabilă înregistrează sosirea la Napoli a tânărului hotărât să se remarce și îl urmărește până la primirea călduroasă de pe teren. În acord cu originile sale umile, provenind dintr-un shanty town de la periferiile Buenos Aires-ului și jucând pentru clubul clasei muncitoare, Boca Juniors, Maradona se integrează imediat la Napoli, care se confruntă cu multe din problemele copilăriei sale. Sărac și murdar, condus din umbră de clanurile mafiote, Napoli era considerat o rușine pentru Italia, iar credința jucătorului argentinian în șansa sa de a ridica această echipă l-a elevat la culmi nemaiîntâlnite până atunci în istoria fotbalului. Un masterclass în montaj și structură a scenariului, filmul cuprinde în microcosmosul Napoli conflictul interior dintre Maradona mitul și Diego, băiatul modest care joacă fotbal pentru a-și susține familia. Diego Maradona este imaginea supremă a mitului fotbalistic, care își ridică și coboară idolii de pe piedestal de la un campionat la altul. 

Al doilea joc (r. Corneliu Porumboiu, 2014)

Al doilea joc
Al doilea joc

Al doilea joc este înregistrarea pe VHS a unui derby Steaua – Dinamo din iarna lui ’88 transmis de TVR, acompaniată de comentariile lui Porumboiu și ale tatălui său, arbitru al partidei la acea vreme. Un meci reprezentativ pentru austeritatea vremurilor, filmat în perioada dinaintea Revoluției, când lațul opresiunii atinsese strânsoarea maximă, Al doilea joc are aparte de valoarea arhivistică și o însemnătate personală. Conform mărturisirii de debut, când avea șapte ani, regizorul a fost amenințat telefonic de un necunoscut că dacă nu își convinge tatăl să renunțe la arbitraj, s-ar putea întoarce acasă în coșciug. Plecând de la această premisă, Porumboiu-fiul îl stimulează pe tatăl Adrian să rememoreze semnificația jocului, o confruntare între echipa Securității și echipa Armatei, preferata lui Ceaușescu însuși. Contrastul dintre cele două abordări ale partidei reflectă raportarea diferită a celor doi comentatori: în timp ce fiul caută poetica imaginii și chestionează condițiile de joc pe o ninsoare abundentă, tatăl este mai degrabă indiferent la restricțiile vremii, prezența potențialilor informatori sau consecințele politice asupra muncii sale și a siguranței personale. Adept al unui stil de arbitraj neintruziv, Porumboiu tatăl aplică sancțiuni arareori, lăsând jocul să curgă fără provocări inutile. În ciuda tendinței regizorului de a vedea în meci similitudini cu imaginea cinematografică, propunându-i tatălui să îl transforme într-un personaj de film, pragmatismul fostului arbitru îi taie orice speranță de stilizare: fotbalul este efemer, se trăiește în prezent și nimănui nu îi mai pasă cum era pe vremuri. 



Critic de film și programmer, colaborează cu multiple festivaluri de film internaționale. Articolele sale au apărut în publicații precum Senses of Cinema, Kinoscope, Indiewire, Film Comment, Vague Visages și Desistfilm. În spaniolă a scris pentru Caimán Cuadernos de Cine, iar în română colaborează cu revista FILM. Este selecționer și coordonator al festivalului Tenerife Shorts.