Despre Martin Scorsese: filme de (re)văzut, TikTok-uri și alte călătorii
Scurte reflecții asupra unora dintre cele mai strălucite sau subapreciate titluri din filmografia regizorului, alături de câteva moduri prin care ne-a inspirat regizorul-restauratorul-profesorul de cinema-cel mai simpatic octogenar de pe Tik Tok, Martin Scorsese.
***
After Hours (1985)

Paul Hackett (Griffin Dunne) trăiește cea mai bizară noapte din viața lui în After Hours, unul dintre filmele pe nedrept ignorate (la vremea lui) din cariera lui Scorsese. Visul febril din care nu se poate trezi îl poartă pe protagonist până la porțile unui club de punk din SoHo, unde reușește să treacă de paznic în urma unei conversații antologice, de puternică inspirație kafkiană (adjectiv supra-folosit azi, după Breaking Bad, care i se poate aplica în totalitate filmului – de la detaliul că Paul lucrează ca word processor, până la cârligul principal al scenariului: neputința lui Paul de a se întoarce acasă).
Acesta e contextul celui mai excentric dintr-o lungă serie de cameo-uri ale lui Scorsese în filmele sale: deasupra ringului de dans pe care personajul principal e fugărit să i se facă o tunsoare mohawk, regizorul newyorkez, îmbrăcat într-o haină militară, patrulează cu un reflector în mână, iluminând scena. Antologic. (Dragoș Marin)
***
Hugo (2011)

De la un timp a ajuns să mă intereseze mai degrabă Scorsese cinefilul și „profesorul de film”. Am visat recent că, într-o ceartă aprinsă pe Twitter, îi răspundeam unui film bro care, apropos de comentariile lui Scorsese despre filmele Marvel, îl acuza de elitism și de promovarea unui cinema greoi, plictisitor și inaccesibil. Ceva din subconștientul meu a venit cu următorul răspuns: “băi, prietene, pune mâna și te uită la Hugo (2011)”. Am tot reflectat. Pe cât Hugo nu prea strălucește în interiorul filmografiei regizorului (n-aș jura pe nicio carte că-i un film extraordinar), pe atât el mi se pare exemplul care demonstrează perfect că Scorsese e un autor prietenos și cu publicul și cu noile medii – asta exact în contra a ceea ce îi reproșează justițiarii cinemaului cu supereroi.
Hugo, așa-numitul prim film 3D al lui Scorsese, e o lecție de cinema, mai puțin în sensul de măiestrie cinematografică și mai mult în sensul școlăresc; e cea mai de bază lecție de istoria filmului pe care poți să o primești, în speță despre Méliès și magia cinematografului timpuriu. Și nu-i nicidecum vreun ceaslov despre metempsihoza sufletului. E chiar, cumva, un film pentru copii, un film cu gimmick-uri fanteziste, pe înțelesul tuturor – un basm naiv despre cinema în care și bâlciul și magia și noile tehnologii coabitează cu sens. Se poate. Problema nu-i la Scorsese, prietene. (Dora Leu)
***
New York, New York (1977)


Încep să cred că topurile noastre lunare își propun misiuni din ce în ce mai imposibile (ha!): de data aceasta, de-a cerne filmografia lui Scorsese și de-a ne opri asupra unui singur titlu. Am zis să ocolesc tentațiile majore – precum Mean Streets, un film absolut formativ în viața mea cinefilă; epicele Raging Bull, The Last Temptation of the Christ sau Goodfellas, meta-drama The King of Comedy, ori dementul Cape Fear, pe care l-am recuperat recent – și să mă opresc asupra acestui titlu mal-aimé care este New York, New York, lansat la un an după ce Taxi Driver a luat Hollywood-ul cu asalt prin tehnica pământului pârjolit. Și ce gest interesant este cel de-a urma un asemenea film c-o decantare a tuturor marilor sale influențe din Epoca de Aur! (Găsim aici pe Hawkes, Cuckor, Sirk, Wyler – ba chair și pe Lubitsch.) Sigur, tema titulară a filmului este cea care rămâne înscrisă în istoria muzicii moderne – dar să nu uităm de această mare poveste de dragoste ce se desfășoară între saxofonistul flaneur Jimmy Doyle (de Niro – cine altcineva?) și steaua ce se străduiește să se nască, Francine (Liza Minelli, deopotrivă candidă și imperială), pe care Scorsese o numea cândva „o cercetare a modului în care se iubesc oamenii cu impulsuri creative”. Un deliciu absolut. (Flavia Dima)
(Închei cu un bonus: faimosul lui documentar despre familia sa – nu ratați rețeta de chifteluțe italienești a lui Mamma Scorsese!)
***
Killers of the Flower Moon (2023)

Mi-e destul de greu să pun degetul pe ce apreciez cel mai mult la Scorsese, care e o constantă și o influență majoră în viața mea de cinefil. Nu numai că filmele sale au jucat un rol decisiv în dorința mea de a face filme, dar cinefilia mea e derivată, vrând, nevrând, din a lui. La facultate, aproape că nu a existat curs de istoria filmului care să nu fie însoțit de un clip din A Personal Journey sau My Voyage to Italy, iar recomandările sale s-au transformat mereu în filme preferate. Apoi sunt interviurile, în special cele acordate lui Richard Schickel. Mi se pare fascinant să descoperi cum a fost influențat la rândul lui de alte filme: cum un element de background din Scarface a ajuns în The Departed, cum scena dușului din Psycho s-a transformat în cea de box din Raging Bull.

Nu știu, cu o așa filmografie, dacă pot alege un film preferat, însă m-aș asupra lui Killers of the Flower Moon, unul dintre cele mai împlinite și importante ale sale, pe care mi-aș dori ca mai multă lume să-l vadă. Și nu e neapărat scena mea preferată (nu când se termină cum se termină), dar m-a amuzat cum unul dintre cele mai memate cadre din film, cu cei doi protagoniști la masă, e scos din această scenă superbă, aparent neînsemnată, în care Gladstone îi cere lui DiCaprio să se potolească pentru un minut și să asculte în liniște ploaia. Aproape la fel de simpatic ca acest TikTok. (Laurențiu Paraschiv)
***
World Cinema Foundation

Am traversat cu Martin Scorsese mulți ani și destule capitole ale cinefiliei personale, de la vizionări timpurii precum Goodfellas (1990) sau Casino (1995) – aceste vârfuri de coolism în ochii adolescentului (care, trebuie spus, avea dreptate) – la redescoperiri tardive, precum imensul The King of Comedy (1982). L-am respectat mereu pe Scorsese ca realizator, însă respectul, după cum se știe, impune și o distanță.
Mult mai aproape m-am simțit de Scorsese-restauratorul, în calitatea lui de fondator al organizației World Cinema Foundation (actualmente World Cinema Project), care din 2007 încoace a făcut lumină în canonul nostru de filme non-vestice. Așa se face că am descoperit, în versiuni demne de savurat pe îndelete, titluri care dovedesc că cinemaul a fost dintotdeauna o afacere mai puțin eurocentrică decât s-ar crede. De la marele Lino Brocka la Djibril Diop Mambéty, și de la Sarah Maldoror (Sambizanga, văzut la Centre Pompidou în prezența Annouchkăi de Andrade, vorba cuiva: „Cum să răzbuni toată durerea filmului?”) la Héctor Babenco, atâtea nume care nu știam ce ascund și ce promit m-au făcut să îmi scutur din temelii harta (geografică, dar și valorică) a cinefiliei. În ultimii ani, Scorsese a făcut pasul către un om total al cinemaului: s-a transformat într-un passeur. (Victor Morozov)
***

Inevitabil, ca cinefil, te atașezi de Scorsese ca de o figură paternă. Am avut un crush în adolescență pentru Travis Bickle din Taxi Driver: îl văzusem de atâtea ori încât puteam reproduce pasaje din scenariu, simpla amintire îmi trezește acum o nostalgie teribilă. Firește că am fost și eu o maratonistă cu filmografia lui, dar acum mă bântuie mai degrabă gândul că ar fi putut să regizeze Scarface, își dorea să-l regizeze, însă nu a reușit să seducă producătorii cu planul lui de acțiune. La lansare, Scorsese s-a autodeclarat fan al filmului, dar a și anticipat criticile negative care aveau să vină în special de la Hollywood. Probabil că prin filtrul lui Scorsese ar fi fost o versiune la fel de violentă, însă mai puțin clișeică în portretizarea imigranților cubanezi. (Ramona Aristide)

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri