Letiția Ștefănescu: Pentru mine, cel mai mult contează emoția pe care o creează montajul

2 Martie 2020

Letiția Ștefănescu a realizat până acum montajul la peste 30 de filme (scurtmetraje și lungmetraje; ficțiune și documentar). Cea mai importantă experiență, despre care spune că i-a schimbat viața, a fost cea de la „Sieranevada” (2016) – colaborarea cu Cristi Puiu a ajutat-o să învețe foarte mult, dar a fost și extrem de traumatizantă. A lucrat cu numeroși regizori, printre care Oana Giurgiu („Aliyah DaDa”, „Spioni de ocazie”), Bogdan Mustață („O zi bună de plajă”), Luiza Pârvu, Iulia Rugină sau Dan Chișu („5 minute”). 

S-a născut la 1 august 1986 la Craiova, unde a și făcut liceul, după o copilărie petrecută la Reșița. În 2010, a absolvit secția Multimedia: Montaj și Sunet din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) „I. L. Caragiale”. În 2017, a primit Premiul Gopo pentru montajul la „Sieranevada”, iar la începutul lui 2020, premiul pentru cel mai bun montaj în cadrul primei ediții a Galei Cineaștilor din Republica Moldova, pentru documentarul „Eu Geniu Cioclea” (r. Violeta Gorgos). A participat, în 2010, la Berlinale Talent Campus, iar în 2018, la Talents Sarajevo. Este membră a Academiei Europene de Film.

De ce ai ales să faci studii de cinema?

Nu a fost o alegere conștientă sau asumată să mă îndrept spre cinema. Am vrut foarte mult să fac jurnalism. Toată copilăria mea am fost convinsă că o să scriu. Apoi a venit boemia liceului, unde am început să facem o trupă de teatru. A fost o perioadă foarte scurtă în care m-am visat actriță. Sora mea, care e mai mare decât mine, dăduse la facultate și mi-a oferit o broșură tocmai tipărită de Ministerul Educației cu toate facultățile din țară. Și am ajuns să mă uit vag la examenele de la actorie de la UNATC. 

Dar m-am uitat și la secțiunile de la Film. Am fost absolut fascinată de această secțiune Multimedia-Montaj. Acum cred că s-a mai limpezit puțin examenul, dar atunci erau vreo șase probe care durau două săptămâni. A fost un calvar. Am și picat. Am intrat abia din a doua încercare. Dar, din probele de examen pe care trebuia să le dai, mi se părea că e ceva extrem de mișto. 

Fără să știi foarte exact ce înseamnă.

Fără să știu, fără să fi avut până la acea oră vreo idee. Îmi plăceau filmele, ca oricărui tânăr, dar nu mai mult de atât. Nici acum nu aș putea să spun că sunt vreo cinefilă, vreo cunoscătoare. Dar prin clasa a 12-a de liceu am început treptat să mă răsucesc, să încerc să aflu mai multe. Am mers la un curs de fotografie. Acolo am cunoscut-o pe Luiza Pârvu (viitoare regizoare – n.r), cu care am dat apoi împreună la școală. Ne-am dus împreună și la TIFF, la prima ediție Let’s Go Digital! Ne-am apucat să facem un mic documentar. 

Mi se părea foarte cool lumea asta și că se potrivește cu cine sunt eu, cu căutările mele boeme, cu nevoia de o altă lume. Mai ales nevoia de a crea și de a spune povești. Până la urmă, nevoia mea de a scrie s-a împletit oarecum cu montajul.

Cum a fost facultatea? Ce ai învățat cel mai mult? Ce ți-a oferit?

Conexiunile, întotdeauna. UNATC-ul e odios. Everybody knows it. Everybody speaks about it. M-aș bucura din suflet ca măcar generațiile noi să nu mai spună asta, dacă le întrebi cum e la școală. 

Școala a fost o dezamăgire totală. Vii acolo ca un trandafir proaspăt, abia acum cules, ești un burete care vrea să absoarbă. Ești atât de fericit că ai intrat, pentru că e și super greu să intri. Apoi ești extrem de dezamăgit, pentru că nu găsești nimic din ce te aștepți că o să fie acolo. Nimic. 

În anul întâi intri cu un entuziasm enorm, care se prăbușește cu totul de prin anul doi. Nu-ți mai place nimic, pentru că te dezamăgesc sistemul, profesorii. Totul e extrem de diferit față de așteptări. 

Dar a fost totuși o boemie și e o bucurie când îmi aduc aminte de toate filmările de școală la care mergeam. Ne ajutam unii pe alții. Cel mai mult, rămâi cu oamenii. Cred că sistemul românesc de cinema are acest nucleu al echipelor care se fac în UNATC. Roxana Szel montează cu Corneliu Porumboiu din școală, de exemplu. 

Evident că sunt și regizori care vin din alte școli. Deci nu e neapărat o regulă, but still cred că asta e ceea ce îți dă școala. Te obligă să muncești foarte mult în echipă. Și unele dintre aceste echipe chiar rămân, chiar se sudează. 

Dar consideri că a fost utilă pe ceea ce ai putut să înveți, dincolo de faptul că ți-a permis să construiești astfel de relații?

Sincer, cred că a fost utilă. Doar că eu am înțeles, am început să mă dumiresc ce înseamnă montajul la mult timp după. Recent îmi făceam curat prin casă și am descoperit niște caiete de montaj pe care le-am păstrat. Eram fascinată de lucrurile pe care le învățam atunci, dar am impresia că efectiv intrau pe o ureche și ieșeau pe cealaltă. Nu le înțelegeam. 

Acum, dacă mă gândesc, nu cred că a fost atât de groaznic la nivel de informație. Este ceea ce au putut acei oameni să ne ofere. Dar nu cred că eu eram pregătită. Sau nu cred că exista pista pentru ca acest avion să aibă unde să aterizeze.

Dar poate că în subconștient…

Probabil. E posibil. Niște informații cu siguranță am primit de acolo.

Pentru că vorbeai de aceste legături care se formează încă din școală… Tu cum ajungi să intri într-un proiect?

It’s all about networking. Oamenii sună. Punct. Și sună tot datorită acestei rețele, pentru că au văzut ceva ce ai lucrat, pentru că te-au întâlnit undeva, pentru că cineva a vorbit frumos despre tine. Totul e PCR – Pile, Cunoștințe, Relații (râde – n.r.). 

Totuși, pe măsură ce se adună filmele la care lucrezi, cu siguranță ajungi și la oameni pe care nu îi știai.

Evident. Dar, dacă mă întrebi cum le aleg, cred că am ajuns în punctul în care aleg mai mult oamenii cu care lucrez decât proiectele la care lucrez. Nu-mi dau seama dacă asta îmi știrbește puțin din reputație, dar am ajuns în punctul în care contează mai mult cum ne simțim împreună când lucrăm. Pentru că acesta este de fapt felul în care îmi trăiesc viața: stau cu tine acolo, într-o relație destul de strânsă în care trebuie să știm cum să ne gestionăm emoțiile, conflictele, frustrările. 

Mă interesează mai mult calitatea acestui proces decât calitatea produsului pe care îl scoatem, care poate să revoluționeze lumea sau poate să moară într-un sertar. Evident că îmi doresc proiecte care să îmi ofere și ce caut eu în cinema, dar nu întotdeauna le aleg după acest principiu. Dar întotdeauna accept să lucrez cu oameni noi. Accept mereu să lucrez cu un om care mă sună prima oară. I like new connections. 

În alegerea ta, contează dacă e vorba de ficțiune sau de documentar? Tu ai făcut, de altfel, filme de ambele tipuri.

Nu, pentru că le fac pe amândouă cu aceeași plăcere și aceeași bucurie. La orice proiect pe care îl încep trebuie să existe entuziasm. Însă dacă din prima mi se pare, totuși, că scârțâie, atunci reușesc să-mi găsesc scuze, că sunt ocupată (râde – n.r.). Dar faptul că e scurtmetraj sau lungmetraj, ficțiune sau documentar, cântărește prea puțin.

Când îți place să intri într-un proiect, la ce etapă a lui?

Situația ideală este cea în care un om știe deja că vrea să lucreze cu tine, îți dă scenariul, îi spui și tu ce crezi. E cel mai mișto când lucrezi de la început, din momentul când se naște un proiect. Și poți să ai și tu un aport.

Inclusiv de la discuțiile pe scenariu?

Da. Sunt oameni cu care lucrez așa. De exemplu, cu Tudor Botezatu. Dar nu mă duc la filmări. Nu fac asta. Așa că habar nu am ce se întâmplă acolo.

De ce?

M-am întrebat și eu la un moment dat. În anul întâi de școală, la un workshop al lui Walter Murch (celebru editor american de imagine și de sunet – n.r.) la NexT, m-a marcat un lucru pe care l-a spus, mi-a rămas întipărit în cap, ca o axiomă: “La filmări nu trebuie să te duci, nu trebuie să fii implicat în dramele de platou.” Așa că mi-am zis că nu o să mă duc la filmări. 

Dar mi-a luat zece ani ca să mă chestionez. Asta pentru că, anul trecut, la Festivalul de la Sarajevo, am întâlnit un editor care spunea cât e de implicat, cât de mult îi place la filmări. Iar eu m-am mirat, fiind convinsă că varianta corectă este să nu pui piciorul pe platou (râde – n.r.). Iar el mi-a explicat că poți să vezi, de exemplu, dacă un unghi de filmare se potrivește cu precedentul, poți să oferi sugestii regizorului și să corectezi greșeli din mers. Așa că am început să mă gândesc să găsesc și eu proiectul în care să și pot să fac asta, să fiu acolo.

Cum vezi relația ideală cu un regizor?

În relația mea ideală, eu și regizorul suntem niște oameni cu o inteligență emoțională ridicată și avem capacitatea să vorbim și despre bune, și despre rele. Să considerăm că suntem prieteni, că suntem în aceeași barcă și că nu suntem inamici. Și ne putem verbaliza frustrările și nemulțumirile frumos și constructiv. Ne ascultăm. Nu ne atacăm și nu ne simțim răniți dacă celălalt ne spune lucruri care nu ne plac. Încercăm împreună să vedem cum putem să facem să ajungem unde trebuie. Asta e o variantă super ideală (râde – n.r.). Totul depinde și de experiența unui om. Este o relație strânsă în care inevitabil te vulnerabilizezi foarte mult. Ești cu sufletul deschis. 

Ambele părți. 

Mai ales regizorul. Dar și invers. Totuși, el e cel care spune ceva lumii, el se expune. De multe ori, dacă nu ai înțelepciune, experiență, și nu ești bine tu cu tine, înăuntrul tău, nu ai făcut introspecție, înțelegi foarte greșit diverse remarci pe care le pot face eu, pe tonuri mai mult sau mai puțin frumoase.

Cum se desfășoară practic această colaborare pe parcursul unui proiect, să zicem în cazul unuia în care discuți cu regizorul încă de la faza de scenariu? Câte dintre sugestiile tale acceptă un regizor?

Depinde foarte mult de cât de prieteni suntem sau de cât de mult timp ne cunoaștem. De relația mai mult sau mai puțin personală dintre noi. În varianta mai clasică, primești scenariul, îl citești și spui o dată: „uite, aici cred așa și așa”. Apoi, dacă acceptă sau nu, e treaba lui, nu ai cum să forțezi. 

Dacă ți se par lucruri foarte grave, care nu au sens sau sunt waste of time, dacă ți se pare că e un semnal de alarmă, atunci îl mai tragi și a doua oară de mânecă: „man, dai banii degeaba, nu faci bine”. 

Dar nu există o regulă legată de câte dintre sugestii preiau ei. Acest ping-pong nu durează foarte mult nici în variantele în care ești foarte apropiat, pentru că, până la urmă, nu ești scenaristul filmului. Spui o dată, maxim de două ori.

Tu cum vezi rolul tău de editor? Ești un simplu executant al ideilor pe care ți le spune el sau e mai mult de atât?

 I’m your Sancho Panza. Asta sunt. I’m your sidekick, I’m your best friend. Sunt nevasta, sunt mama, sunt tatăl, sunt fratele, sunt ce ai tu nevoie să fiu ca să help you get where you want to be. În acel moment, când suntem în montaj, sunt cel mai bun prieten al tău, dau tot ce am ca să înțeleg ce ai tu nevoie. 

Dar în același timp îți sunt și oglindă, pentru că I’m not your best friend being your yes man. Nu te ajut așa. Eu trebuie să înțeleg unde vrei tu să ajungi, dar în același timp trebuie să ai mereu un partener de dialog în mine, pentru a-ti spune dacă felul în care vrei sa ajungi acolo e, din perspectiva mea, cel bun sau nu. Cam așa mi se pare mie că e relația. Sunt un partener de dialog. O oglindă, dar în același timp și un terapeut, și un prieten.

Crezi că e loc de suficientă creativitate din partea ta?

În situația ideală, da. Dar în concepția mea, it’s not about me, nu e despre a-mi încorda eu mușchii. Nu am nevoie să fiu creativă în montaj. Am nevoie să te ajut pe tine, să înțeleg ce poveste vrei să spui și să fac tot ce pot eu mai bine ca să spui povestea pe care o spui. Nu-mi pun problema dacă eu sunt creativă sau nu, dacă am eu ceva de arătat lumii, dacă proiectul mă pune pe mine într-o lumină bună. E vorba despre tine, care ai de spus o poveste. Dacă vreau să spun eu o poveste, mă fac regizor. 

Evident, sunt și proiecte în care simți că îți încordezi mușchii și simți că se va și vedea. Și te bucuri: „ia uite ce mișto am făcut aici”. Bineînțeles, unii vor vedea, alții nu. Dar, overall, nu este despre asta și nu asta urmăresc, să fie vizibilă și apreciabilă munca mea. Nu la toate proiectele se pretează.

Care e tipul de film cel mai stimulant pentru tine ca editor? Bănuiesc că un film realizat doar din câteva cadre-secvență nu e foarte stimulant.

 Nu e. Dar nu e nici ușor. Nu e ușor să tai nici cadre-secvență.

 De ce?

Este infinit mai greu, pentru că ai infinit mai puține opțiuni. Să zicem că avem un cadru-secvență cu momentele 1, 2 și 3 și în care momentul 2 e prost. Neputând să-l elimini doar pe el, să nu știe nimeni, și să rămâi cu 1 și 3, ai varianta să elimini 1 și 2 și să începi de la 3 sau să pui doar 1 și să elimini 2 și 3. Poți să faci și un jump cut între 1 și 3, dar s-ar putea ca asta să nu fie în stilistica filmului.

Practic, ca monteur, nu mai ai ce să salvezi în astfel de momente.

E mult mai greu să faci artificii și să te folosești de ce poate să facă montajul, și anume să lase deoparte lucrurile care sunt mai puțin reușite (râde – n.r.). Până la urmă, nu e vorba doar să găsim punctul de in și punctul de out ale unui cadru. 

Pe de altă parte, bănuiesc că un film foarte decupat e mult mai stimulant.

Evident. Dar nu cred că ți-am răspuns la întrebarea care îmi place cel mai mult. O ficțiune decupată clasic it’s challenging, dar în același timp e și o rețetă. Din acest punct de vedere, mi-a plăcut foarte mult să lucrez la filmul lui Dan Chișu, „5 minute”. E al doilea film de ficțiune decupat la care am lucrat și am văzut că I can do things properly: cine ascultă, cine vorbește, când e cadru larg etc. 

Ai nevoie să treci prin experiența asta. Dar nu pot să spun că e ce îmi doresc cel mai mult, că e ce mă provoacă cel mai tare. Cred că diversele formule de documentar sunt cele mai provocatoare.

Te referi la formule de filme care lucrează și cu arhive ce trebuie integrate?

Până acum, cred că cele mai stimulante filme la care am lucrat sunt filmele Oanei Giurgiu, mai ales cel nou, „Spioni de ocazie”, care presupune nenumărate feluri de a monta. Să legi arhive și să te joci puțin de-a Kuleșov este lovely. Să ilustrezi, să spunem, o bucată de text, de voice-over, să găsești momente din arhivă care sunt din cu totul alte locuri, au cu totul alte legături, și să reușești să le pui laolaltă, să îi dai un sens, să ai un feeling.

Care e principala motivație din spatele montajului, de exemplu într-un astfel de film? Să dea coerență și claritate? Să construiască o narațiune?

Pentru mine, contează mult mai mult emoția. Narațiunea vorbește minții și avem nevoie de povești. Dar, în același timp vrei să creezi o stare, să îl faci pe om să simtă ceva. Evident că fiecare are un aport aici, dar fac și eu partea mea.

Care nu e o parte deloc de neglijat, pentru că se știe că prin montaj nu obții doar idei, ci și emoție, anumite stări.

Din simplă juxtapunere, din durată. Din ce alegi, unde alegi.

Cum a fost experiența de la „Sieranevada” și a lucrului cu Cristi Puiu? Ce a însemnat să lucrezi la acest film?

 Din primul moment mi-am dat seama că va fi un mega-boost. Dacă e ceva pentru care pot să fiu extrem de recunoscătoare acestui proiect este că, brusc, am început să exist. Și înainte făcusem câteva filme și nu eram nici mai proastă și nici mai bună, dar „Sieranevada” mi-a dat vizibilitate. Evident, pentru că am fost atinsă de aura maestrului. Dacă maestrul a considerat că merit să stau în aura lui, brusc au început foarte mulți să creadă că merit asta. Pentru asta îi sunt recunoscătoare. Pentru că mi-a crescut cota și mi-a dat credibilitate. Iar experiența a fost life changing.

În ce sens?

Pe partea de cinema, într-un timp foarte scurt (pentru că noi nu am lucrat foarte mult timp împreună, nu s-a întins pe luni), am prins că opțiunile lui de montaj erau destul de mult una după alta mind blowing, de ce aici și nu acolo. Lucruri la care nu m-aș fi gândit. 

Au fost câteva astfel de momente de grație, destul de multe comasate în acea perioadă scurtă și pe care de obicei le ai, câte unul, la un an sau la doi. Momente care îți deschid orizontul brusc cu un level up și înțelegi altcumva cinema-ul. Profesional, simt că am învățat foarte mult. 

Apoi, a fost și foarte greu. Cel mai ușor vorbește despre asta faptul că am lucrat în două ture cu el. A fost o primă tură, după care m-a dat afară, iar după patru luni m-a sunat din nou, să terminăm filmul. În această perioadă, eu efectiv am plecat din București, mi-am luat toate catrafusele, pisica, mobila, și m-am mutat la țară, la mama. Jumătate de an sabatic. Mi-am pus puțină ordine în viață.

În urma experienței?

A fost foarte traumatizant. A fost groaznic. Și m-am întrebat foarte mult dacă mai vreau să fac asta. Am fost foarte rănită. Efectiv am plecat jumătate de an la țară. It’s a life changing moment.

Totuși, ai acceptat să te întorci.

 I wanted redemption. După ce am fost dată afară, maestrul se întorcea la mine. Asta e teoria traumei, în general. Nu am citit multă psihologie, dar din puținul pe care l-am învățat, you have the childhood trauma și apoi ajungi să aduci în viața ta tot felul de situații prin care să repari acea chestie, să o schimbi, să-i dai un alt final. Felul prin care poți să depășești o traumă este ca, în viața curentă, să te tot pui în astfel de situații. Evident, nu e atât de simplu. În principal, alegem să suferim în felurile pe care le cunoaștem, care sunt cele mai la îndemână. Nu suferim în felurile care nu ne sunt recognoscibile din copilărie.

Cum se desfășura colaborarea? Lucrați împreună pe fiecare tăietură?

Eu nu pot să spun că am montat acest film.

 Deci tot el l-a montat?

Absolut. Cristi Puiu este un om care știe foarte, foarte bine ce vrea. El e un conducător, iar tu te târăști pe lângă. Eu, una, nu am avut input creativ, păreri. Dacă aveam, eram pusă la colț. Tocmai de aceea mi-a fost și foarte greu să accept Premiul Gopo pentru montaj, pentru că simțeam că nu e al meu. Am fost în acea cameră de montaj, m-a binecuvântat maestrul cu aura lui, am apăsat butonul pentru el. 

Da, e un film montat superb, filmul a meritat acest premiu de montaj. E un film pe care îl ador, îmi place enorm de mult. Abia aștept să văd „Malmkrog”. Îmi place Puiu ca regizor. Mi se pare că e un deschizător de drumuri. Total. Dar eu, una, nu am montat acest film. Sper ca alți monteuri să poată să aibă un dialog cu el. Eu am fost un om care a apăsat pe mouse.

 Ce-ți place la montaj, ce te atrage? De ce îți place să faci asta?

În primul rând, îmi place că spun povești. Asta e ce mi-am dorit dintotdeauna să fac. Îmi place că e o diversitate a lor. It’s always new. Nu prea ai cum să te plictisești, pentru că fiecare poveste e, more or less, altfel. Fiecare proiect presupune altceva. E un grad de diversitate care ajută să nu te plafonezi. 

Apoi, cum spuneam, cred că e mult mai mult despre oamenii pe care îi cunosc. Îmi place să întâlnesc oameni noi. Îmi place să trebuiască să stăm dezgoliți cu fricile noastre, unul cu altul, și să vedem cum ne descurcăm în acea situație.

Ionut Mares Ionut Mares
Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.