Jonas Mekas: Iluzia lenevirii
Prima dată când l-am văzut pe Jonas Mekas a fost pe un afiș plasat lângă intrarea Muzeului Austriac al Filmului, în aprilie 2013. Stătea întins pe iarbă, cu brațele sub cap, picioarele întinse și ochii închiși. Imaginea aducea foarte mult cu unul dintre tablourile mele preferate, A shepherd boy de Franz von Lenbach. Totuși, era ceva neobișnuit la acest afiș. Era împărțit în două, Mekas fiind poziționat cu capul în jos și pantofii lui roșii din piele în partea de sus a posterului. Nu știam pe atunci că prezența simultană a bărbatului și a punctului său literal de vedere descrie perfect abordarea cineastului. La urma urmei, a realizat în principal filme personale despre ceea ce a întâlnit în viața de zi cu zi. Cadre de la ferestre, pe străzi, în natură, în casele prietenilor; material – pe care acum suntem obișnuiți să-l vedem pe Instagram (doar că cel al lui Mekas e mult mai frumos) – structurat într-un flux aproape hipnotic de impresii. Cineastul a făcut filme pentru a-și dovedi sieși că există cu adevărat. În sala de cinematograf, regizorul și-a prezentat opera renunțând la astfel de descrieri. Mergea aplecat, cu mișcări lente, sclipiri în ochi și un zâmbet obosit care îi face pe cei peste nouăzeci de ani să pară uneori vicleni sau cel puțin poznași. „Nu e nimic de descris. Cinema-ul nu poate fi citit. Nu poți citi un film”, a declarat el. Toți îl priveau și-l ascultau în deplin acord. Era o legendă.
Patrick Holzapfel este scriitor, critic de film și curator. Este redactor-șef la „Jugend ohne Film”, o revistă ce explorează granițele dintre scriitura de film și literatură. Credit foto: Anna Painer
