Izbitorul Isidore Isou
A fost pictor, poet, romancier, dramaturg, eseist, teoretician, muzician, erotolog, economist, dansator, cineast – și multe altele. A fost, în egală măsură, troll avant la lettre, agitator terorizant al ideilor luate de-a gata, speculant grandoman, geniu intransigent. În ianuarie 2025 s-au împlinit o sută de ani de la nașterea, la Botoșani, a artistului avangardist Isidore Isou (1925-2007), un eveniment capital tratat la noi în țară cu o previzibilă nepăsare. Aproape miraculos, un simpozion de o zi (17 octombrie) pus la cale de profesorii Christian Ferencz-Flatz și Andrei Rus la UNATC și concluzionat cu proiecția unicului său lungmetraj la Cinema „Elvira Popescu” vine să remedieze această carență impardonabilă.
Din punct de vedere istoric, Traité de bave et d’éternité/ Tratat despre bale și eternitate (1951), lungmetrajul de două ore (patru ore într-o primă versiune) pe care Isidore Isou îl concepe la Paris pe când abia a împlinit vârsta de 25 de ani, este probabil cel mai important film „românesc” realizat vreodată. Într-adevăr, greu de găsit alt titlu care să fi anticipat, atunci când nu a influențat sau încurajat fie și oblic, o asemenea cohortă de artiști mondiali ai viitorului. De la Stan Brakhage, care descoperă înfloriturile desenate de Isou direct pe peliculă în San Francisco în 1953, pe când abia ce regizase primul său scurtmetraj, și îi scrie ani mai târziu acestuia că l-a vizionat de cel puțin zece ori, și până la Godard, care îi recunoaște precedența, cu jumătate de gură, abia către finalul vieții, Traité de bave et d’éternité e un meteorit aterizat cum-necum în Saint-Germain-des-Prés, capabil să anuleze prin radicalismul dezinvolt mai toată gesticulația chinuită a unui cinema așa-zis „blestemat” din epocă.
Rodul unei tenacități inflexibile – Isou a fost toată viața caricatura întrupată a neputinței de a accepta un refuz –, filmul e pur și simplu imposibil de datat. Manifest audiovizual al letrismului – curent de avangardă fondat de Isou –, filmul e furibund anti-narativ și grozav de autosuficient, purtat de o superbie străluminată. Durează un pic să cuprindem cu mintea faptul că această curată piesă de artă contemporană a împlinit anul acesta 74 de ani. E mai la locul său printre filme-eseu centrifuge, hibrizi conceptuali și cine știe ce asamblaje precare de imagini și sunete care se vântură azi pe la festivaluri – dar le ia fața prin zvâc și prin credința, demult căzută în ridicol, în puterile transformatoare ale artei. Lansat cu mare gălăgie în off-ul Festivalului de la Cannes și susținut, printre alții, de Jean Cocteau, Traité de bave et d’éternité a reprezentat, ca multe alte happening-uri și fapte de arme letriste, o magnifică lovitură de comunicare. Ajunge, în fond, să vedem cum filmul se deschide cu o trecere „modestă” în revistă a publicațiilor de până atunci ale lui Isou – deja un mic raft de librărie –, de parcă ar servi, întâi de toate, ca pledoarie pro domo sau ca argument nerușinat de marketing. Deși recepția și posteritatea i-au fost sinuoase – eșec de public și de critică la lansare, cădere într-un con de umbră salvată doar de dragostea pe care i-au purtat-o dintotdeauna anumiți fani înfocați –, filmul e un triumf și, în felul său, un tot inegalabil: Isou, etern nemulțumit, nu va mai „comite” vreodată cinema de felul ăsta.
Isou a fost o uzină – un proto-Factory warholian – pe două picioare. Se credea Mesia, iar unii dintre acoliții săi – mai ales marele artist letrist Maurice Lemaître – erau la rândul său convinși că ăsta e adevărul, orbiți de aura individului. La 17 ani, în Bucureștiul anului 1942, își începe jurnalul (scris în limba română) cu următoarea notație: „Poate pentru că am să fiu odată celebru, încep să-mi scriu jurnalul, ca o anticipare directă a valorilor mele de mâine.” Evreu abia scăpat cu viață din România și din Holocaust după o cruntă bătaie aplicată de antisemiții Gărzii de Fier, ajunge la Paris la 20 de ani, man on a mission cu un program ferm de a rescrie structural ontologia artei, de a sistematiza toate formele de expresie pe noi baze estetice – nu din capriciu subiectiv, ci printr-o concepție de natură matematică, prin axiome și intimidări de tip „așa stau lucrurile”. Nici doi ani mai târziu, publică un eseu important la prestigioasa editură Gallimard (Introduction à une nouvelle poésie et à une nouvelle musique, citit în epocă de mai toți radicalii), apoi face închisoare pentru atentat împotriva bunelor moravuri odată cu publicarea unei scrieri ordinare de pornografie. Orișicum, în nici trei ani de existență pariziană, își pune în cap toate facțiunile luminate ale târgului.
Guru spiritual și sectant insuportabil, Isou a fost un fel de nod social al vremii. E de ajuns să consultăm o listă a numelor marcante din avangarda politică și estetică a Franței anilor ‘50-‘80 pentru a descoperi aptitudinea magnetică a lui Isou de a strânge, fie și pentru scurt timp, oameni interesanți în jurul lui, ba chiar pentru a le da un scop în viață. De la artiștii multimodali Gabriel Pomerand și Gil J Wolman la bardul experimental Jean-Louis Brau sau un anume Guy Debord (hipnotizat, adolescent fiind, de reputația sulfuroasă a lui Isou), câte și mai câte figuri intelectuale activând într-o pluralitate de medii artistice nu s-au lansat în sânul letrismului, doar pentru a sfârși transformați by default de Isou în inamici de-a lungul și de-a latul unor interminabile ciondăneli pe cât de mărunt-absurde, pe atât de savuroase. Deja, în Traité de bave et d’éternité, Isou descrie jazz-ul ca pe un substitut artificial al acestei întoarceri a populațiilor de culoare către un fond de moștenire străvechi, către o formă de sensibilitate ancestrală, arhaică; adevărata pulsiune primară s-ar găsi, evident, în letrism, nu în altceva! Pe urmele lui, fidelul Lemaître va șarja atacuri virulente împotriva unor Godard, Duras, Marker, Resnais și alții, considerați drept plagiatori ai letrismului. Resentimentul e de înțeles, curentul letrist rămânând mai tot timpul cantonat în jurul unui statut confidențial, vitregit – oarecum deliberat – de onorurile culturale ale mainstream-ului.
În orice caz, această atitudine înverșunat-mesianică a letrismului văzut drept cheie de boltă a unei viziuni înnoitoare răsună astăzi – într-o epocă a relativismelor și cinismelor la modă în artă – cum nu se poate mai comic. Am revăzut filmul recent la Paris, într-o sală arhiplină, iar emfaza voiceover-ului a fost pur și simplu hilară, cauzatoare de râsete colective. Făcut cu mult înainte de conceptualism sau de Nouvelle Vague, filmul crede că poate întoarce arta cu susul în jos, scoțând-o din impas. Proiectul îi servește lui Isou și pe post de platformă pentru a difuza pe scară largă – cel puțin, așa speră el – principalele concepte ale cinemaului letrist: dăltuirea („le cinéma ciselant”), care constă în ornarea peliculei cu grafie arbitrară și aberantă; și discrepanța („le cinéma discrépant”), care vizează totala deconectare a imaginii și a sunetului, pentru a-l smulge pe acesta din urmă din subordonarea uzuală față de elementul vizual. Înainte de experimentele cu muzica concretă ale lui John Cage sau Pierre Schaeffer, Isou se apucă de capul lui să distrugă armoniile sonore și sparge continuumul audiovizual de bază, cultivând potențialul creator al disjuncției în toate formele artistice cu putință. În cel mai ilustrativ segment al filmului, cel median, o poveste de dragoste cu accente paranoic-misogine e suprapusă peste imagini din colonii și din varii exerciții militare – nimic altceva decât materialul oarecare al unor rush-uri de peliculă fără noimă pe care Isou, bonom, le-a recuperat din tomberoanele unor laboratoare de developare. În segmentul final, urma abstractă a grafiei pe peliculă (tot în acea perioadă, omul publică Les journaux des dieux, un prototip virtuoz-experimental al romanului grafic) se împreunează cu un sunet repetitiv și absurd, ce favorizează o experiență de spectator sustrasă oricărei contingențe: am pătruns pe un tărâm idealist.
Traité de bave et d’éternité e un film deopotrivă teoretic, abstract, mare amator de coincidențe neforțate și poezie aleatorie. Miticul său segment introductiv, în care alter ego-ul cineastului, Daniel, evocă dezbaterea furtunoasă iscată în urma unei proiecții de cine-club, când a scandalizat burghezimea culturală a vremii prin enunțarea unor principii distructive la adresa cinemaului „corect”, e o mostră colosală de vizionarism, o înșiruire de intuiții care abia astăzi se realizează, atunci când nu s-au transformat direct în efecte la modă – și care de unele singure ar putea reprezenta un program artistic de-o viață. Blindat prin tot soiul de elogii repetate aduse unor Griffith, Eisenstein sau Chaplin, Daniel („jucat” chiar de către Isou, care s-a filmat mergând fără scop prin Saint-Germain, sprijinindu-se de un stâlp, legându-se la șireturi etc.) nu vrea să facă tabula rasa din tot trecutul, ci să inventeze o formă nouă în funcție de coordonate inedite, păstrând lecția de grandoare rezumabilă prin experimentele unor înaintași iluștri. Chiar naratorul spune: „dacă ceea ce vreau să fac ar fi deja cinema înainte să îl fac eu, n-ar exista nicio evoluție.”
O venă minoritară, care se bazează pe violentarea spectatorului rezonabil și pe întâmpinarea pe contre-pied a oricărui trend de bun-gust sau bun-simț prinde să se înfiripe aici, anticipând tot cinemaul militant și demistificator al anilor ’60, realizat într-un context sociopolitic particular, cel al luptelor de emancipare anti-imperialistă și anti-capitalistă. De fapt, Isou anunță, prin ura lui față de profesionalizarea păguboasă industriei, tot cinemaul independent, autonom, făcut pe margini. Căci, în opinia lui, ideea de profesionalism industrial s-a încetățenit împotriva ideilor incomode și a singularităților care împing arta înainte, doar de dragul unor interese de castă mercantile. El afirmă răspicat: „cei care îmi vor detesta în mod special filmul sunt profesioniștii pentru care cinemaul nu a fost niciodată o arta de creat, ci o industrie sindicalizată în numele protejării mijloacelor de producție actuale. Dar cine a zis vreodată că cinemaul e arta fotografilor?” Mișcarea solicitată de Isou spectatorilor e dublă: pe de o parte, ea e înscrisă deja în fiecare dintre noi încă din noaptea timpului, ascunsă adânc sub straturile jetabile de „cultură” și „civilizație” pe care le-am căpătat în virtutea traiului în societate; pe de altă parte, pentru a aprecia cu adevărat vulgaritatea desacralizantă și demolatoare în care Isou găsește motorul unei practici artistice de viitor, e nevoie de o anumită sensibilitate superioară. Paradoxul e important, iar Daniel nu ezită să îl reliefeze prin imagini plastice: „Am înțeles că e nevoie de o mare cunoaștere și un rafinament special pentru găsi un interes în brânza care pute.” Pentru a dobândi această puritate situată dincolo de limbajul articulat, această priveliște curată a literelor și sunetelor amestecate în neorânduire, letrismul se poziționează în siajul (nerevendicat) al dadaismului și suprarealismului, ca armă estetică și politică care extrage omul din servitutea culturii, eliberându-l prin fuziunea totalizantă dintre artă și viață.
Traité de bave et d’éternité a fost produs pe genunchi, cu un entuziasm de guerillero, de nimeni altul decât Marc-Gilbert Guillaumin, alias Marc’O, important cineast, videast, regizor de teatru, animator-orchestră al scenei culturale alternative din Franța anilor ‘60-‘70 care a decedat la începutul acestui an la o vârstă venerabilă. Tot Marc’O este principalul responsabil de apariția unicului număr al Revistei ION în 1952, un mic ceaslov de culoare verde deschis, burdușit de contribuții însuflețite, între care găsim primul text publicat vreodată de Debord și un eseu normativ lung de peste o sută de pagini, intitulat „Esthétique du cinéma”, unde Isou afirmă lucruri precum: „Ar trebui ca publicul să fie invitat să strice scaunele sălilor atunci când i se oferă o marfă banală, standardizată, și nu atunci când i se arată o operă originală. […] Ar trebui lichidate concepțiile directorilor de săli, sau chiar directorii de săli înșiși în numele prostiei cinemaului, exact la fel cum au fost lichidați în numele Rasei sau al Poporului.”
Isou a produs atât de multe opere – un pic mai puțin de 1000 de picturi letriste, la care se adaugă peste o sută de cărți etc. –, unele dintre ele pierdute pe vecie sau ignorate până azi, încât cartografierea lor devine o probă de echilibristică. În mod similar, letrismul a pus bazele a ceea ce azi se cunoaște drept „expanded cinema”, concepând ideea de film sub toate ipostazele posibile: de la proiecția efectivă a peliculei într-o sală de cinema la expunerea rolelor în galeria de artă, la scenariul jucat de un grup de prieteni în absența oricărei camere (performance ad hoc), la pura posibilitate mentală a filmului. Instigator al acestor experiențe sălbatice, Isou a murit izolat și în bună măsură neînțeles, după cum afirmă muzicologul Frédéric Acquaviva, cel mai de seamă specialist al operei sale. Departe de voga unui Debord, acesta s-a dovedit a fi un teritoriu teoretic recalcitrant, dovadă faptul că prima expoziție ce i-a fost dedicată la Centrul Pompidou a avut loc abia la 12 ani după moartea sa. Producția letristă a fost, însă, transversală și egalitaristă: nu a ocolit niciun mod de expresie, gândită fiind ca o intervenție totală, colectivă, în sânul unei culturi oficiale osificate. În România, Isou e un ilustru necunoscut, la fel cum sunt Gherasim Luca și, până la un punct, Benjamin Fundoianu; în Franța, Isou e un nerecunoscut – un inovator neobosit ale cărui merite se cer revalorizate. Traité de bave et d’éternité a distrus cinemaul, iar pe ruinele sale fumegând cinegenic vor fi înflorit practicile radicale ale zilei de mâine. Mulțumim, Isidore Isou!
Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.
Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.
