Ordinary People: Bob & Gene și Cealaltă America
Cu ani buni în urmă – să tot fie vreo 40 – mama și tata se duelau pasionat pe diverse teme. Nici un subiect nu era mai tranșant/fascinant decît eternul „cel mai mișto actor”. Tata era categoric – Gene Hackman. Mama era de nezdruncinat – Robert Redford. Bănuiesc că fiecare avea accepțiunea proprie a termenului „mișto” but that’s another story. Amândoi au erupt cam deodată. Redford în 1966, cu rolul din The Chase (filmul lui Arthur Penn care, în timp, a trecut din categoria „too much” în categoria „not enough”), Hackman în 1967, în Bonnie & Clyde (filmul lui Arthur Penn sinonim cu jumpstart-ul noului cinema). Amîndoi au devenit, în timp, embleme ale filmului american. Și amîndoi au plecat acasă în acest 2025 pe care istoricii viitorului (admițând că va mai exista un viitor) se vor chinui tare mult să-l încadreze undeva, cîndva, cumva. Asemănările se opresc aici, însă.
„I’m kind of a musician, you see?”
În 1969, odată cu Butch Cassidy & The Sundance Kid, Redford a devenit superstar și s-a străduit, vreme de 20 de ani, să demonstreze că în spatele imaginii de băiat frumos se ascundea (la vedere, sic!) un actor redutabil. Hackman și-a acceptat imediat eticheta de „everyman” și s-a ascuns (tot la vedere) într-o seamă de personaje care arătau cam la fel dar care nu te lăsau să le citești imediat, trebuia să le studiezi, să le interpretezi, să le rumegi, de multe ori după genericul final. A împușcat un Oscar relativ rapid (Filiera franceză, 1971; avea să mai primească unul, pentru Unforgiven, în 1992 – eu i-aș mai fi dat vreo trei) și apoi a jucat, serios și aplicat, în blockbustere și filme de autor, în filme care l-au bucurat și-n filme care l-au scos din minți. Și-n cel puțin o capodoperă absolută, Conversația lui F. Coppola din 1974. Personal, găsesc că personajul emblematic dintr-o carieră altminteri imbatabilă este detectivul perdant din Night Moves – tot în regia lui Arthur Penn. A jucat mult și bine, la propriu. Nu există rol banal în filmografia lui Gene Hackman. Nu cred că știa să fie banal, cred că putea să te „țină” și dacă-ți citea din cartea de telefon.
„World’s full of’em”
În 1977, Bob și Gene au apărut împreună pe genericul clasicului A Bridge too Far, „un epic ensemble” regizat de Richard Attenborough, în care jucau Sean Connery, Edward Fox, Anthony Hopkins, Dirk Bogarde, Michael Caine, Laurence Olivier, Ryan O’Neal, Hardy Kruger, Liv Ullmann, James Caan (cred că ar fi fost mai ușor de scris cine nu juca). Însă, de fapt și de drept, au făcut împreună un singur film – Downhill Racer (1969), în regia lui Michael Ritchie, un regizor despre care se vorbește puțin spre deloc astăzi (teribil de nedrept, fie și dacă ne gîndim doar că-i datorăm titluri-cult ca The Candidate, cu Redford sau Prime Cut, cu Hackman, ambele din 1972).
Downhill Racer e un film mai puțin faimos (din nou, pe nedrept), care astăzi s-ar găsi în magazinele cu DVD-uri rare, la secțiunea sport – asta dacă asemenea magazine ar mai exista și dacă oamenii ar mai intra în ele. Un film despre sport (mai exact ski) în măsura în care Și caii se împușcă, nu-i așa? e un film despre dans. Venit, asemeni unor Lumet sau Frankenheimer, direct de pe „băncile” televiziunii, Ritchie a construit filmul ca pe un reportaj, filmat aproape exclusiv din mînă (am numărat opt operatori), sec, fără sentimentalisme, truisme sau sofisme. De fapt, Downhill Racer (care se dovedește un demn verișor spiritual al mult mai titratului Five Easy Pieces) nu ne arată mai nimic din ce ne-ar arăta în mod normal un film american despre pregătirea unei competiții sportive. Nu-i nimic sportiv pînă la urmă aici, nu în accepțiunea clasică a termenului.
Una dintre particularitățile filmului este deci stilul – cred că e prima oară cînd o coborîre e filmată integral din unghiul schiorului. Și nu e singura particularitate. (Anti) eroul, un trop solid al filmelor 60/70-iste, nu are nici măcar o trăsătură nobilă sau izbăvitoare – nu e în stare să exprime nici sentimente și nici vorbe, nu pare să-l intereseze nimic altceva în afara statutului de campion, dar nici asta nu-l mulțumește, e incult și egoist, nu-i confortabil nici singur, nici lîngă oameni, iar în momentul în care are ocazia unui dialog (a unui moment viu) cu iubita lui alege să apese un claxon (la propriu) în loc să înjghebe două vorbe.Deloc întâmplător, motivele pentru care ajunge în echipă și cîștigă, finalmente, medalia de aur, sînt două accidente. Avem de-a face cu cel mai urât personaj (dacă un chiar singurul) jucat vreodată de Redford. Obsesia (pur americană) pentru faimă și „numărul 1” e contrabalansată, culmea, chiar de antrenorul (care ar fi fost un clișeu ambulant într-un film oarecare) interpretat de un Hackman parcă mai cald ca niciodată și care încearcă în zadar să comunice – se izbește constant de un soi de zid, de un om gol, fără expresie, fără morală, fără nimic.
„If you’re gonna do it, do it right. If you’re gonna hype it, hype it with the facts.”
Deloc întîmplător, filmografia lui Redford (cel puțin de la începuturi și până la jumătatea anilor ’80) se suprapune unui capitol deopotrivă frumos și impunător din istoria cinema-ului American, pe care ai zice că l-a scris singur. Desculț în parc, Butch & Sundance, Marele Gatsby, Jeremiah Johnson, Cacealmaua, Cei mai frumoși ani, Toți oamenii președintelui, Cele trei zile ale condorului, Călărețul electric, Departe de Africa. Titlurile romînești ale filmelor nu le-am scris întîmplător, așa am învățat filmele astea, așa le-am iubit și așa aș vrea să le țin minte. Ziceam mai devreme că, sprea deosebire de Hackman, care arăta bătrân și-n tinerețe, Redford, care arăta tânăr și la 70 de ani, a trebuit să lupte nițel cu eticheta de „pretty boy”. De fapt am senzația că a acceptat-o și a învățat să o gireze. N-a alergat niciodată după roluri, iar după ce a debutat în regie a jucat chiar și mai rar. „Oscarizat” din prima (pentru actorie nu s-a întîmplat niciodată), a continuat să producă (nu numai pentru el, îi datorăm două filme de Walter Salles, printre multe altele), să vorbească/militeze (pentru egalitate de șanse, pentru planetă, pentru proprietarii de drept ai pămîntului american) și, poate cel mai important, să descopere și să ajute cineaștii aflați la început de drum. E imposibil de cuantificat impactul său asupra filmului independent american și de estimat unde ar fi fost astăzi acest tip de cinema dacă n-ar fi existat Sundance Film Festival. Și nu doar filmul independent, dacă ne gîndim unde au ajuns mulți dintre cineaștii lansați la festivalul înființat de Redford în anii ’80. Actorul nu s-a oprit acolo, au urmat Sundance Institute, Sundance Channel, etc. S-a „luptat” el cu urmările statutului de instituție (perfect justificat, iată), dar statutul ăsta n-a venit de nicăieri.
Într-unul dintre cele mai bune momente din Downhill Racer , Hackman îl privește cu blîndețe și-i spune: „Don’t expect to be given the world.” Iar Redford răspunde: „I don’t expect to be given anything”.
Andrei Crețulescu
Regizor. Cel mai recent film al său, Ext. Mașină. Noapteeste disponibil pe HBO Max.
Andrei Crețulescu
[:ro]Regizor. Cel mai recent film al său, Ext. Mașină. Noapteeste disponibil pe HBO Max.[:en]Director. His talest film Ext. Car. Night,is available on HBO Max.[:]