Gianfranco Rosi x5: Zbor de fluture

7 Aprilie 2021

De numele cineastului italo-american Gianfranco Rosi se leagă întrucâtva și reușitele festivaliere din ultimii ani ale documentarului: Sacro GRA, cu Leul de Aur în 2013 la Festivalul de Film de la Veneția, precum și Fire at Sea/Fuocoammare (2016), câștigătorul Ursului de Aur de la Berlinala din același an. Aducerea în prim-plan a filmului documentar, în amestecul din palmares cu filmele de ficțiune care, nolens, volens, întotdeauna vor avea o prioritate, era o noutate. Cu excepția festivalurilor de profil, dedicate în exclusivitate documentarului, el va ocupa întotdeauna o poziție cvasi-inferioară. În fine, nu lipsa vreunui nume sau vreunui documentar remarcabil a fost problema, dar se prea poate ca un factor important în recunoașterea lui Rosi să fi fost tocmai modus operandi-ul său, care permite dezvoltarea subiectelor de-a lungul a mai multor ani, precum și un soi de privire foarte îngăduitoare, în expectativă, care nu-și forțează subiecții și nu intervine în niciun fel asupra acțiunii. De altfel, Rosi e notoriu pentru faptul că filmele sale sunt deseori one-man-shows, unde el regizează, montează, filmează, trage sunetul.

Spre deosebire de documentarul de tip fly-on-the-wall, care e de multe ori frust, tremurat, cu o cameră care aleargă odată cu personajele, Rosi e static; el pândește momentele, iar punctul de stație al camerei e fix. E o practică ficțională, în fond, care se prelungește și asupra structurii narative din filmele lui Rosi. E vorba de o rețea care se tot îmbogățește pe parcurs cu tot soiul de personaje, asupra cărora el revine periodic, urmărindu-le evoluția. De pildă, e rarisim să poți construi suspans în jurul unei relații love-hate pe care un bărbat o are cu niște termite (Sacro GRA). Individul e obsedat, le înregistrează sunetele, le ascultă noaptea, aproape că le poate bibili limbajul; e genul de obsesie care îl roade și pe unul dintre protagoniștii din Below Sea Level, care devine hipnotizat de zborul muștelor după ce își dă seama că niciun spray nu le poate alunga din rulota unde trăiește. Cu toate că Rosi revine doar asupra unor personaje, dând impresia astfel că unora ori le-a pierdut urma, ori n-au mai încăput în ansamblu, ele niciodată nu se întâlnesc, cum ar fi făcut-o într-o ficțiune de tipul hyperlink (sau, metaforic spus, efectul zborului de fluture, butterfly effect, adică o acțiune cu recul în alta, într-un spațiu și timp diferit), ci rămân străini unul de celălalt. În fapt, Rosi se joacă frecvent cu tropul ăsta: imigranții din Lampedusa sunt complet rupți de realitatea primitivă a protagonistului, un băiat de 12 ani pentru care singurele griji sunt răul de mare și un ochi leneș, deși literalmente la un kilometru distanță de el se moare de sete, foame sau căldură. Ciocnirea – sau, mai curând, lipsa ciocnirii dintre lumile astea – e spațiul unde Rosi construiește carne. Altfel, pot fi trasate câteva similarități tematice între filmele lui Rosi, dar nu-s neapărat definitorii: aproape toate implică o trecere (metaforică sau fizică), că vorbim de fluvii, o localitate tampon între Italia și Africa, o autostradă care înconjoară Roma, sau efectiv procesul de vindecare cathartică a unui torționar al cartelului în timp ce povestește de-a fir a păr cum și-a omorât victimele. În timp ce majoritatea personajelor sale sunt în tranzit sau n-au un domiciliu stabil, Rosi pare să răspundă frecvent la întrebarea asta: cum trăiesc oamenii pentru care acasă e o noțiune abstractă? Profit de retrospectiva pe care i-o dedică Mubi pentru a discuta despre câteva dintre filmele sale. 

 

  • El Sicario: Room 164 (2010)
El Sicario
El Sicario

Am văzut primul meu film de Gianfranco Rosi în anul I de facultate, într-o sală înfrigurată, alături de vreo douăzeci de suflete. Îmi amintesc momentul fiindcă mi se părea colosal, o specie de docu-dramă intimistă cum nu mai văzusem. Filmul era El Sicario:Room 164, despre un recuperator al cartelului mexican, omul care face treburile murdare, planifică răpirile, spală urmele șamd. Omul i se destăinuie camerei în cagulă, într-o cameră de motel unde a mai silit înainte o grămadă de victime. Fiindcă nu poate arăta mare lucru (deși încearcă, de câteva ori, o cvasi-reconstituire), decide să deseneze pe un caiet tot felul de scheme complicate, grafice sau efectiv reguli care să explice jobul ăsta. Filmul e cât se poate de minimalist – e un documentar care se petrece exclusiv într-o cameră de hotel, pe parcursul a ceea ce pare a fi o singură după-amiază. Documentarele lui Rosi, am aflat apoi, au calitatea asta de a părea neverosimile – chiar și după standardele filmelor de ficțiune, tocmai fiindcă ne oferă acces unor lumi pe care nu le cunoaștem decât de la știri. Informația șocantă pe care El Sicario o oferea nu era felul în care cartelul funcționa, ci faptul că poliția mexicană avea un rol important în propagarea acestor crime; ba chiar, după spusele protagonistului, orice bărbat care absolvea Academia de Poliție avea un loc asigurat în Cartel. 

 

  • Boatman (1993)
Boatman
Boatman

Primul documentar al lui Rosi e despre entitatea imensă a Indiei, fluviul Gange, locul unde localnicii se spală, pescuiesc, își plimbă turiștii, și-și îngroapă morții. Simultan un loc sacru și un focar de infecție, rămâne confluența dintre toate castele sociale ale Indiei, întreținut de mitologia locală; cu alte cuvinte, râul curge din părul zeului Shiva, binecuvântând astfel orașul. Rosi se lipește de un luntraș, un gondolier care altminteri plimbă turiștii pe râu: printre poveștile industrializării timide a Indiei (un semn ar fi folosirea focului electric în locul crematoriilor clasice), camera zăbovește asupra tuturor vederilor extravagant-morbide ale râului, de la trupurile neînsuflețite ale copiilor plutind pe ape, până la vânzători de antichități care-ți opresc barca să te îmbârlige cu vreo ofertă; e locul unde caii se spală, iar la câțiva metri distanță câțiva turiști își spală timid tălpile. O astfel de aglomerare pestriță e parte din ceea ce îl obsedează pe Rosi: contrastele tari și tragedia colectivă. 

 

  • Below Sea Level (2008)
Below Sea Level
Below Sea Level

Below Sea Level are un subiect similar cu Nomadland, filmul-fenomen al lui Chloe Zhao, cu toate că, obiectiv vorbind, docu-ficțiunea lui Rosi pare mult mai implicată în evoluția protagoniștilor săi; sigur, un contraargument ar fi că Zhao are o unică protagonistă, pe când filmul lui Rosi are mai multe figuri centrale. În mare parte, totul e compus din viețile mărunte ale oamenilor care locuiesc în rulote, ale căror motive le vom afla pe parcurs (probleme personale, boli terminale, ba o răzvrătire împotriva sistemului). Ce surprinde camera, însă, e foarte tușant și emoționant: un bărbat trans care-și deschide o frizerie în vecinătatea rulotei, un altul care-i pune fiului un cântec pe care se tot chinuie să-l scrie pe parcursul filmului, doi bărbați care-i împrăștie cenușa unui prieten la câțiva metri de rulota lor. Din punctul ăsta de vedere, filmul lui Zhao e expeditiv, rareori ajunge la carnea problemei, la adevăratele rarități în care protagoniștii au o bucurie din ceva incredibil de mărunt, ca aici: un hamac nou, o perucă primită cadou, o pagină dintr-o carte de filosofie. 

 

  • Sacro GRA (2013)
Sacro Gra
Sacro Gra

Ceea ce unește personajele din Sacro GRA e simplul fapt că locuiesc în apropiere de Grande Raccordo Anulare, autostrada care înconjoară periferiile Romei: pescari, prostituate, diverși indivizi cu hobby-uri neobișnuite (studierea sunetelor propagate de termite, închirierea vilei pentru spectacole și performance-uri). Spre deosebire de alte titluri din filmografia lui, Sacro GRA n-are o teză de susținut/ilustrat, ci e exclusiv contemplativ, arătând un contra-cinema pentru imaginea dominantă a Romei. Câteodată, unghiul de stație e dificil de înțeles (de pildă, în cadrele de sus, unde filmează trei familii în apartamentele lor, o tânără și tatăl ei, un DJ, o femeie singură care vorbește la telefon, singurul lucru care unește imaginile astea e pista sonoră, care vine din apartamentul DJ-ului). Alteori, acțiunea în sine pare să fie străbătută de tot felul de lacune; e felul lui Rosi de a arăta câte lucruri i-au scăpat și lui din realitatea-mamut care-l înconjoară. 

 

  • Fire at Sea (2016)
Fire at Sea
Fire at Sea

Am păstrat lucrurile mai grave pentru final – și pentru că Fire at Sea e, alături de Notturne, cel mai recent film al lui Rosi, despre drama imigranților, despre războiul cu foametea și sărăcia, dar și plonjarea în gol. E despre sutele de mii de imigranți care-au plecat din Africa spre Europa pentru o viață mai bună și-au murit pe drum. În paralel, e lumea localnicilor, care trăiesc cu drama asta mai mult sau mai puțin conștient: pentru ei, așa cum subliniază și Rosi în interviuri, imigranții sunt priviți ca niște extratereștri. Într-una din cele mai importante secvențe, în plin miez de noapte, sute de imigranți coboară de pe vapor acoperiți cu toții de folii termoizolante, apoi trec printr-un proces alienant de verificare – mulți dintre ei nu mai au curajul sau răgazul să mai schițeze un zâmbet, sunt atâția printre ei care n-au ajuns la destinație, e ăsta raiul pe care și-l imaginau mulți dintre ei când și-au părăsit patria? 

 

 



Georgiana Musat Georgiana Musat
Critic de film și jurnalist, masterandă filmologie la UNATC. Colaborează cu revistele Scena9, Acoperișul de Sticlă, FILM, FILM Menu. La Films in Frame se ocupă de topul lunar de filme, precum și de editorialul de opiniem Panorama - publicat lunar într-o zi de joi. Când are timp liber, se retrage cu cortul în pădure, unde își imaginează vieți paralele și vulpi zburătoare.