Fragmente de jurnal este noua rubrică a revistei Films in Frame, semnată de cineaști autohtoni, fie ei regizori, actori, scenariști, monteuri sau producători, în care își împărtășesc în câteva rânduri gândurile, trăirile, experiențele personale, stările, sau preferințele – fie că vorbesc despre un film care le-a plăcut sau ne povestesc o amintire din copilărie. Mai mult sau mai puțin ca într-un jurnal. Un material despre oameni, în orice împrejurare s-ar afla ei. 

Fragmente de jurnal este o rubrică fără frecvență și materialele sale vor fi împărțite în episoade. Primul material este semnat de Marius Olteanu, regizor și scenarist, absolvent al National Film and Television School și al UNATC.  A realizat lungmetrajul Monștri. (Berlinale Forum 2019, Grand Prix Sofia 2019) și mai multe scurtmetraje (Scor Alb, No Man’s Land, Why don’t you dance?) 

Dorm de cinci ani în camera asta și e prima oară când simt nevoia să mut patul lângă alt perete. L-am ales pe cel dinspre care pot vedea mai multe ferestre. Dacă mă trezesc mâine dimineață și totul a fost un vis lung și prost, a meritat schimbarea. Dacă nu, măcar văd dincolo de pereții casei și o să mă simt mai puțin carantinat. Și dacă nici asta nu se întâmplă, schimbarea în sine poate mai adaugă ceva sens sau posibilitatea de a căuta unul și în altă parte.

Îmi promisesem la finalul unui 2019 cu mai multe evenimente și călătorii decât orice alt an din ultimii 39, că o să iau o pauză, una în care o să stau singur și o să mă gândesc bine la ce am de făcut și ce aș vrea să urmeze. Nu mă așteptam însă ca toată lumea să ia pauză odată cu mine și să o facă așa plenar. Brusc, ce părea să fie opțiunea mea artistico-burgheză și probabil imposibil de susținut pe termen mai lung, s-a transformat într-o obligație, una care m-a făcut să mă întreb, după câteva săptămâni, dacă nu cumva intenția de pornire fusese una greșită.

–

Astăzi am revăzut Cabaret, după mult timp, după ce m-am uitat și la miniseria Fosse/Verdon – cu greu, chinuit, și din cauza formatului, și cu o oarecare distanță impusă de ce mai citeam între timp prin biografiile celor doi și care sublinia toată telenovela și schematismul din abordarea pentru ecran a relației (regizor, geniu, dependent de droguri – iubită, muză, soție, ajutor, prieten) – am revăzut deci Cabaret, cu o oarecare teamă de schimbarea din mine și de cum se va resimți ea în film, schimbare care mă împiedică de cele mai multe ori să mă întorc la filmele care mi-au plăcut foarte tare. Și da, marca perioadei în care a fost gândit Cabaret se resimte greu, montajul abrupt și explicit, prim-planurile extreme, stilul de joc nu tocmai subtil, factura ca o miere groasă și opacă a peliculei etc. Și totuși, ceva sau mai exact cineva nu a pierdut nimic prin trecerea timpului – Sally Bowles/ Liza Minnelli. Poate și situația omului mic, prins între timpuri, este ceva cu care te identifici ușor în 2020, poate… Dar disperarea din voce, din joc, gesturile, exagerările, privirile, costumele, toate sunt coerente și, mai mult decât orice, nasc ceva viu. Liza Minnelli și muzica. Probabil zilele următoare o să ascult Mein Herr pe repeat. 

Mi se pare tot mai greu să provoci empatie prin film, mai ales că abuzul de emoție și de situații limită ne-a antrenat pe mulți să ne uităm la filme, la știri, în jur, cu o oarecare distanță. Moartea e doar un număr. Poate și asta funcționează atât de bine la Sally Bowles, faptul că nu se ia în serios, că își trăiește atât stările maniacale, cât și cele de depresie scurt, intens, fără jenă, fără să te lase pe tine ca spectator cu senzația că ar vrea să-ți provoace ceva, că are nevoie de tine ca să existe.  Poate că nu am revăzut întâmplător acum un film despre o lume care se termină și una care începe. 

–

Am tot evitat zilele astea să mă uit la câteva înregistrări făcute cu o cameră Hi-8, unele având aproape 25 de ani, înregistrări pe care nu le-am văzut niciodată din momentul în care le-am filmat. Caseta rămasă în cameră avea scris pe etichetă Noi iubim viața, un exercițiu documentar numit după un album Pulp, album care are și el aproape 20 de ani. Cred că motivul pentru care am evitat este același – nu știu ce a mai rămas din oamenii prinși în imagini, ce mai e relevant, dacă nu cumva o să resimt jenă, sau milă, sau nostalgie, sentimente care în perioada asta sunt oricum de evitat. 

Am auzit un sunet în geam, ca și cum s-ar fi lovit o pasăre. Mi-a fost lene să deschid fereastra, să ies și să văd ce s-a întâmplat. Zilele astea au transformat aerul într-un fel de gelatină în care gândesc și mă mișc greu, iar verbul de bază este “a amâna”. 

Câteva ore mai târziu, mergând să scot gunoiul, am găsit în apropierea tomberonului o pasăre moartă și mozolită de câini. Am căutat o pungă de plastic și am aruncat-o la gunoi. “Probabil că și-a rupt gâtul când s-a izbit de geam, probabil că oricum n-aș fi putut să o mai salvez nici dacă ieșeam înainte să se joace câinii cu ea.” Am început să fredonez Tomorrow Belongs to Me și să mă întreb dacă o să ies mai nesimțit din carantina asta decât am intrat. 

Acum stau întins și ascult urlatul câinilor, în timp ce, dincolo de fereastra proaspăt accesibilă prin mutarea patului, se văd cuvintele “Vă rugăm rămâneți în casă”, rotindu-se calm în jurul turnului tricolor al STS-ului. Pasărea aia nu a lăsat nicio urmă când s-a lovit.

Marius Olteanu

Născut în 1979, în București. Este regizor și scenarist, absolvent al National Film and Television School și UNATC.
A realizat lungmetrajul Monștri. (Berlinale Forum 2019, Grand Prix Sofia 2019) și mai multe scurtmetraje (Scor Alb, No Man’s Land, Why don’t you dance?)
Marius Olteanu este și fotograf, facându-și debutul publicistic și expozițional cu albumul “Timoc, Lumea de dincolo”.