Se apropie zilele în care iubirea e sărbătorită în calendar și ce mod mai potrivit să marcăm momentul decât prin câteva recomandări de filme în temă. Ne-am întrebat în redacție care sunt filmele pe care le asociem cu iubirea (de orice fel), care ne-au învățat ceva nou despre relații sau ne-au vorbit despre afecțiune, altfel decât printr-o poveste plină de zahăr. A ieșit o listă cu 10 filme care spun povești despre iubire în multe moduri. Nu acoperim toată gama, dar garantăm că fac bine la suflet.

 Time to Love / Sevmek Zamanı (1965)

      Regizor: Metin Erksan

O perlă ascunsă a cinematografiei turce, din perioada sa de glorie (epoca „Yeşilçam”), restaurată recent la inițiativa MUBI (fiind prima restaurare comandată de faimoasa platformă) – Time to Love de Metin Erksan, primul câștigător turc al Ursului de Aur (cu Dry Summer, 1964), este o revelație. 

Profund modernist – un film al tăcerilor, al timpilor morți și cadrelor lungi, amintind în egală măsură de Antonioni, Rohmer și Jancso –, în centrul căruia îl avem pe Halil, un pictor care își câștigă traiul zugrăvind casele de vacanță ale haute bourgeoisiei de pe Insulele Prinților din Marea Marmara. În timpul unor lucrări, el se îndrăgostește iremediabil de portretul unei tinere femei, Meral, și începe să petreacă câteva ore în fiecare zi în compania fotografiei. Când Meral cea adevărată apare la conac într-o vizită inopinată, ea devine intrigată de iubirea lui profundă – cu atât mai mult cu cât Halil susține că iubește fotografia, nu persoana ei. O reflecție surprinzătoare și încă proaspătă a iubirii și solitudinii în era reproducerii mecanice a imaginilor. (Flavia Dima)

  Shoplifters (2018)

 Regizor: Hirokazu Koreeda

Iubirea pornește din familie. În Shoplifters, dragostea unește un grup de oameni săraci, care nu au multe, dar se au unii pe alții. Împreună supraviețuiesc și împreună decid să salveze o fetiță, pe Yuri, atunci când descoperă că e abuzată de părinții ei. Treptat, se dezvăluie că întregul lor grup este, de fapt, format din oameni adunați împreună, fără să fie rude între ei.

Legătura dintre membri nu se bazează pe sânge, ci pe cine îți e aproape, cine îți dă o mână de ajutor și cine te ține în brațe și te învață ce e dragostea. Să aibă grijă de Yuri e pentru această familie neobișnuită cel mai firesc lucru. Shoplifters nu e un film cu final fericit, dar e unul plin de iubire, care explorează teme importante, precum abuzurile, sărăcia și puterea comunității. (Melissa Antonescu)

 The Fabelmans (2022)

 Regizor: Steven Spielberg

Acest film biografic, regizat de Steven Spielberg și nominalizat la 7 categorii ale Premiilor Oscar de anul acesta, este o poveste despre dragoste în nenumărate forme. Dragostea față de părinți, în special față de mama (interpretată admirabil de Michelle Williams) care i-a înțeles și încurajat mereu simțul artistic, dragostea față de meseria pe care și-a ales-o tatăl lui și căreia îi este devotat până la final, o dragoste secretă, pe care personajul lui Williams o nutrește pentru un prieten apropiat al familiei și mai ales, dragostea față de lumea filmului, pe care Spielberg o descoperă de la o vârstă fragedă și care reprezintă, defapt, punctul central al poveștii. 

În poate cel mai bun film al său și cu siguranță cel mai onest, Spielberg ne poartă prin copilăria lui și anii de studenție – suferința și anxietățile simțite când părinții lui s-au despărțit, confuzia generată de identitatea lui culturală și socială – în această odă adusă cinemaului, care l-a salvat. O poveste spusă cu mult fler și plină de iubire, pe care eu pariez la Oscaruri în categoriile Cea mai bună actriță în rol principal și Cel mai bun scenariu original. (Laura Mușat)

 La Jalousie (2012)

 Regizor: Philippe Garrel

În filmul său din 2012 La Jalousie, Philippe Garrel își adună mai toate obsesiile la un loc. Un film-sumă izbutit, care să rezume profitabil o carieră, e deja lucru rar. Rulând preț de nici 75 de minute, La Jalousie e – cu concizia sa limpede, senină – chiar mai mult: un eveniment. De la împlinirea filiației la dragostea pentru copil, și de la fiorul întâlnirii unei femei la hăul despărțirii, acest mic tratat de angelologie travestit în forme pământene se recunoaște, întâi de toate, ca gestul unui maestru. Între alb-negrul sculptural al peliculei și acordurile nostalgice marca Jean-Louis Aubert, Garrel își orchestrează propriii copii cu voluptatea sado-cinefilă a înțeleptului încă dispus să riște o călătorie în străfundurile psyche-ului – inima de întuneric și lumină a acestui poet străfulgerat al iubirii. La Jalousie este, ca orice Garrel, existență purtată pe marginea prăpastiei, clipă de clipă. (Victor Morozov)

 The Lobster (2015)

 Regizor: Yorgos Lanthimos

Dacă e să stabilim un numitor comun, filmele lui Yorgos Lanthimos șochează și deranjează prin dozele copioase de absurd și de cruzime. La fel e și acesta: The Lobster este un film despre iubire, dar, privit de sus, un mit al androginului întors, ce vorbește despre nevoia noastră de sisteme și reguli, precum și despre dorința de a le încălca.

Vorbim, așadar, despre o distopie care are loc într-un viitor unde viața în cupluri este singura formă legală de existență. Cine nu are sau își pierde perechea este trimis într-o instituție-hotel, obligat să-și caute jumătatea potrivită – unde „potrivit” este redus la un joc de mahjong al calităților umane, așa cum arată ele într-o anti-lume. Au la dispoziție 45 de zile, iar cei care nu reușesc sunt transformați în animale și aruncați în sălbăticie. Bizarul și disconfortul domină universul, iar Lanthimos împinge lucrurile la limită, spre margine, într-un mod cât se poate de cinic, dând viață unei atmosfere-personaj la care contribuie din plin dialoguri incredibil de sarcastice şi de dure. O poveste despre ciudățenia de a fi om, dar mai ales despre pericolele unui modus operandi al vieții private. (Sabrina Canea)

The Whale (2022)

 Regizor: Darren Aronofsky 

Am văzut The Whale în condiții nu tocmai favorabile, bâzâit constant de un cuplu șușotitor. Brendan Fraser își punea sufletul pe tavă (ecran) în rolul unui obez muribund cu regrete cât casa, iar tipii ăștia păreau că intraseră în cinema să omoare câteva ore până vine următorul autobuz. M-am simțit răzbunat la final, când în smiorcăitul general care a cuprins sala, suflat în batiste și suspine, i-am regăsit și pe ei.

The Whale te lovește din toate direcțiile cu tot felul de iubiri imperfecte care îl au în centru pe Charlie, un profesor de literatură autoexilat în propria casă, hotărât (sau cel puțin indiferent) să se îndoape până crapă. E un tear-jerker care atinge culmi meta: parte din emoția pe care ți-o transmite ficțiunea vine din suprapunerea personajului principal cu actorul principal (vezi aplauzele la scenă deschisă pentru Fraser la Veneția, în egală măsură pentru rol și pentru revenirea la rampă după ani de probleme). Aronofsky e expert în a distribui și întoarce din moarte scenică actori altădată celebri, rumegați în malaxorul hollywoodian, a făcut-o deja cu Mickey Rourke în The Wrestler. The Whale intră în topul ăsta pentru iubirea regizorului față de actorii săi (e plină istoria filmului de exemple de genul ăsta) și față personajele sale – i-ar fi fost atât de ușor lui Aronofsky să le refuze salvarea după care tânjesc (ar fi fost opțiunea mai artsy, mai europeană) și să bage spectatorii în depresie. Așa că nu s-a plâns degeaba. (Andrei Șendrea)

 The Last Movie Stars (2022) 

 Regizor: Ethan Hawke

Ne-am obişnuit ca de la Hollywood, de la apariţia sa şi până acum, să ne parvină aproape numai poveşti reale despre divorţuri, dependenţe, abuzuri şi decese premature (iar studiourile au făcut o mitologie din asta  –  vezi, cel mai recent, Babylon al lui Damien Chazelle). Dar iată că The Last Movie Stars, o serie documentară realizată în pandemie de Ethan Hawke şi disponibilă pe HBO Max, ne reaminteşte că a existat şi o legătură strânsă, întinsă pe zeci de ani, între două staruri: Paul Newman şi Joanne Woodward. Sigur, nu a fost roz totul – documentarul nu ocoleşte nici aventura lui Newman cu o bonă sau perioada sa de alcoolism şi nici felul în care maternitatea a scos-o din atenţia Hollywoodului la un moment dat pe Woodward. Însă de-a lungul celor şase episoade, care le urmăresc carierele şi întreaga relaţie, de la întâlnirea lor în tinereţe şi până la moartea lui Newman şi căderea lui Woodward în întunericului Alzheimerului, răzbate afecţiunea sinceră – şi emoţionantă – pe care cei doi şi-au purtat-o. (Ionuţ Mareş)

 Miracle Mile (1988)

Regizor: Steve De Jarnatt

Am ajuns la Miracle Mile din greșeală, căutând un film pe care am uitat să mi-l notez atunci când am citit cartea lui Tarantino, Cinema Speculation. Mi-a atras atenția posterul cu palmieri în flăcări și i-am dat play fără să mă interesez despre ce vorba (pe Letterboxd, smart enough, e decupat în așa fel încât norul în formă de ciupercă dintr-un colț nici nu apare). Asta se întâmpla la începutul lunii trecute; de atunci, mă găsesc gândindu-mă la el constant. Cel mai ușor ar putea fi descris ca o comedie romantică întreruptă, à la Parasite, de un thriller apocaliptic. Sau un Before Sunrise gone wrong. Harry și Julie, un cântăreț de jazz și o chelneriță, se întâlnesc într-un muzeu din L.A. și petrec împreună o după-amiază de vis. Își promit să se revadă după tura lui Julie pentru o noapte de dans, însă o pană de curent îl face pe Harry să întârzie două ore. Ajunge însă la fix pentru a prelua un apel disperat la telefonul public: un soldat își caută tatăl pentru a-l anunța că a început războiul nuclear. E un risc prea mare pentru a fi descalificat ca o simplă farsă, astfel că pornește într-o cursă nebună pentru a-și găsi iubita înainte de colapsul societății și un loc sigur înainte de sfârșitul lumii. 

Cel de-al doilea (și ultimul) film al lui Steve De Jarnatt e la fel de potent ca și acum 35 de ani, când a apărut în plin Război Rece. Însă retrospectiv, ce adaugă la acest carusel de emoții, la această anxietate pe care n-am simțit-o atât de acut nici măcar în Uncut Gems, e miezul de un idealism romantic intoxicant. Nu e doar un film despre o iubire tânără, nepătată de trecerea anilor, care se zbate să mai apuce încă o zi, ci și despre acea iubirea vătămată care, confruntată cu posibilitatea unui sfârșit, se resemnează și trece până și peste cele mai adânci răni. Inevitabil, o scenă din film mi-a adus aminte de cuplul în vârstă din Titanic care își așteaptă îmbrățișați sfârșitul. Spre deosebire de filmul lui Cameron, Miracle Mile nu și-a găsit publicul la premieră, dar ca un romantic incurabil, tind să cred că nu e niciodată prea târziu. (Laurențiu Paraschiv)

 Possession (1981)

 Regizor: Andrzej Zulawski

Nu știu exact când am stabilit în minte că ăsta ar fi filmul care să rezume poate cel mai bine ideea de iubire (aia cu carne, fibre, auto-fagă, sângerie), întâmplător unul în care ea e văzută ca o distrugere reciprocă. E un film anti-romantic, la marginea prăpastiei, obsedant și alegoric – n-aș lua nimic din ce se vede pe ecran altcumva decât metaforic. Nu-i neapărat înduioșător pentru toată lumea, dar s-o găsi un masochist ca mine care să-l revadă de Valentine’s Day. (Georgiana Mușat)

 Punch-Drunk Love (2002)

 Regizor: Paul Thomas Anderson

M-a amețit în cel mai cuceritor mod Barry, un antreprenor anxios interpretat minunat de Adam Sandler, în costumul lui albastru mult prea mare, cu colecția sa impresionantă de cutii de budincă (12.150 mai precis, strânse pentru a câștiga o promoție ce-i oferă km gratuiți pe liniile aeriene), în momentele sale de criză când e bullied de cele șapte surori sau prin modul său de a se calma, în timpul unei cine romantice, când demolează toaleta unui restaurant. Totul pare să se schimbe pentru Barry când o întâlnește și se îndrăgostește de Lena (Emily Watson), dar lucrurile se complică atunci când el cade pradă unei escrocherii la o linie telefonică pentru sex, care pare să-i amenințe relația. 

Cel mai bine o spunea un critic: Punch-Drunk Love e o comedie romantică în pragul unei crize de nervi. N-aș ști să descriu mai bine imprevizibilul și haosul care pândește la orice colț în acest film foarte frumos vizual, cu un ritm alimentat de partituri baroc-futuriste (compuse de Jon Brion) și cu un Adam Sandler într-un alt rol față de comediile mainstream pentru care era cunoscut până la acest film.

Filmul a primit Premiul de Regie la Cannes în 2002. Îl recomand oricui cu anxietate socială și pentru acel moment de magie de pe malul oceanului în Hawaii, când Barry, emoționat și timid, încearcă să-și găsească cuvintele potrivite în fața femeii iubite și-i spune: „Chiar arată ca-n Hawaii…”. (Anca Vancu)

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii noștri