O listă cu filme de dat mai departe adolescenților
Am alcătuit, împreună cu echipa de critici de film și jurnaliști și cu câțiva cineaști, o listă de filme care vorbesc despre adolescență, de la comedii despre maturizare, la filme despre relațiile dintre profesori și elevi, până la drame despre bullying, îndrăgostire și prietenie. Și pe care ne-am fi dorit să le vedem în momentele când ne-am simțit tineri neînțeleși sau singuri.
***
Lady Bird (Greta Gerwig, 2017)
Pentru că este un film emoționant și simplu, prin atenția la detalii și modul uman prin care redă dificultățile unei adolescente încăpățânate de 17 ani, care vrea să plece la o facultate prestigioasă departe de familia ei, fără tentativa de a îndulci vreo secundă frustrările protagonistei, interpretată de Saoirse Ronan (care a fost nominalizată la Premiile Oscar pentru rol). Pe durata filmului, Lady Bird trece de la solipsism la recunoaștere, în special față de părinții ei. De la a-și idealiza visurile și parcursul, la a se privi pe ea cu mai multă maturitate și realism. Un portret al adolescenței (de multe ori dur și greu de înțeles) și al maturizării, în care cred că orice adolescent s-ar regăsi. Și un film de debut despre care s-a vorbit mult la data apariției sale. (Laura Mușat)
***
Le Père Noël a les yeux bleus (Jean Eustache, 1966)
Al doilea film realizat de Jean Eustache este, ca și primul, aproape o demitizare – o privire înverșunat anti-truffaldiană (François Truffaut, cu care împărțea atâtea, inclusiv pe Jean-Pierre Léaud, acest magnific actor căruia i-au filmat cot la cot tinerețile, va rămâne până la final referința negativă absolută pentru Eustache), care despuiază adolescența de orice titlu de glorie și o aruncă în mundanul unor zile perfect uitabile. Nicio revoltă aici (părinții au murit de mult, iar de la societate nu mai e nimic de așteptat), niciun ideal: în aceste zile de fierbere șaizecistă, Eustache filmează un trai care e pură supraviețuire, un șir de nevoi bazale (o haină mai groasă, o țigară, o fată) consumate în frustrarea unui mic oraș de provincie. Cineastul fără iluzii prin excelență, Eustache se apropie aici de tot ceea ce rezistă ficțiunii, scurgând seva tragică din tragismul vieții oamenilor fără pretenții și reliefându-i, astfel, demnitatea intrinsecă: parcă niciodată lașitatea, pasul pe burtă, chiotul stins al existenței nu au sunat mai radical ca aici, în acest cinism blând care ascunde o formă disperată a umanismului. (Victor Morozov)
*
Welcome to the Dollhouse (Todd Solondz, 1996)
Regret că nu am văzut această comedie neagră coming-of-age când eram de vârsta protagonistei, Dawn Wiener, fiindcă m-aș fi regăsit în acest cult movie care surprinde atât de reușit brutalitatea preadolescenței. Nu știu cum îi iese lui Solondz să fie cinic și sensibil în același timp, dar nu pot decât să mă bucur și să recomand acest film cu care am vibrat foarte tare, amintindu-mi de acea fată lipsită de încredere, care a avut parte de bullying intens în gimnaziu. Mențiuni speciale: nelipsitul crush pe un băiat mai mare, care abia știe că există, umorul fin, tânăra actriță senzațională, Heather Matarazzo, și o coloană sonoră punk compusă de Daniel Rey (Ramones), care musai te lasă fredonând și dând din cap vreo câteva zile bune. (Ana Maria Comănescu, regizoare; filmul ei de debut, Horia, e un road-movie cu adolescenți)
***
À ma soeur! (2001, Catherine Breillat)
Un clasic al New French Extremity, À ma soeur! ar putea să nu pară filmul ideal de recomandat unui adolescent, dar în relație cu brutalitatea și imaginile transgresive pe care le încorporează, devine o reprezentare edificatoare și fără perdea a experienței adolescentine feminine. Anaïs, protagonista filmului lui Catherine Breillat ia parte ca martoră la descoperirea emoțională și sexuală a surorii sale mai mari – o tânără de 15 ani care se aliniază mult mai puternic decât ea la reperele tradiționale sociale și de frumusețe. Procesul o împinge și pe Anaïs să înceapă propriul său parcurs inițiatic anti-coming-of-age. Un film franțuzesc dark și puternic feminist venit dintr-o perspectivă destul de cinică, căruia îi poate fi recunoscut, din punctul meu de vedere, componenta educativă în discursul legat de relații de familie și dinamici de putere în sexualitate. Nu este ușor de privit, dar cu atât mai puțin de uitat. (Bogdan Alecsandru, regizor, experimentează momentan cu formatul scurt și e interesat de cinemaul queer; cunoscut pentru Antrenamentul de noapte)
***
Ostře Sledované Vlaky / Closely Watched Trains (Jiří Menzel, 1966)
Ca nou dispecer într-o gară de țară din Cehoslovacia ocupată de nazişti, Miloš (Václav Neckář) e un adolescent interesat mai degrabă de cum să facă să-şi piardă virginitatea decât de jobul său plictisitor sau mişcarea de rezistență. Un coming-of-age ambalat în comedie neagră, filmul lui Jiří Menzel e accesibil, haios, incisiv pe alocuri și foarte horny. Poate fi un punct de intrare ideal în Noul Val Cehoslovac pentru cei neinițiați. (Ștefan Ristea, cinefil, îl găsești mai mereu la Cinematecă)
***
Falcon Lake (Charlotte Le Bon, 2022)
După ce vezi Falcon Lake, în zilele în care minunatul debut al actriței devenită regizoare Charlotte Le Bon continuă să te bântuie, realizezi că, ei bine, normal că un film care să surprindă perfect adolescența în esența ei trebuie să fie un film horror! Pentru că, mai presus decât rebeliunea și efervescența din filmele unui Xavier Dolan sau Gregg Araki, procesul de maturizare vine la pachet cu o cantitate destul de mare de teamă și de sfială care te urmărește la tot pasul. Un melanj straniu de genuri și emoții în care dorința se ține de mână cu moartea, Falcon Lake pare că și-a propus, alături de All of Us Strangers, să redefinească filmul cu fantome – el nu-ți intră pe sub piele ca să te facă să vezi lucruri în întuneric, ci ca să-ți poată da lovitura de grație după ce, ușor, ușor, începe să te sfâșie. La fel ca și bucata asta de muzică parcă venită din altă lume de la finalul filmului. Un film mic, dar care lasă o urmă foarte adâncă. (Laurențiu Paraschiv)
Falcon Lake pare că și-a propus, alături de All of Us Strangers, să redefinească filmul cu fantome – el nu-ți intră pe sub piele ca să te facă să vezi lucruri în întuneric, ci ca să-ți poată da lovitura de grație după ce, ușor, ușor, începe să te sfâșie.
– Laurențiu Paraschiv, despre Falcon Lake (Charlotte Le Bon, 2022)
***
A Moment of Romance (Benny Chan, 1990)
Dac-ai scrollat vreodată pe Pinterest sau pe Tumblr posibil să se fi strecurat această imagine sub care toată lumea întreabă cu disperare „movie name pls” – și disperarea-i meritată, căci recunoști imediat romantismul din ea, fără s-ai habar de film: o fată în rochie de mireasă se strânge tare de mirele său pe-o motocicletă în viteză, cu rochia fluturând în spate și cu drumul transformat într-o dâră. A Moment of Romance nu-i numai cu adolescenți, dar e un teen movie prin excelență, îmbibat până la ultima cusătură a jachetei de blugi în teribilism și excesul dragostei juvenile, care arde urgent și pur și pe care toată lumea încearcă să o oprească. Filmul lui Chan e un clasic al cinemaului hongkonghez și o iterație a sa în cea mai bună formă (sfârșitul anilor ‘80, prima jumătate a anilor ‘90), făcând mariajul perfect între filmul cu gangsteri și cel de dragoste.
Iubirea interzisă dintre un tânăr membru de triadă, Wah Dee (Andy Lau) și adolescenta bogată Jo Jo (Chien-lien Wu) face Romeo + Juliet (1996) lui Baz Luhrmann să pară un mic și pudic copil: declarațiile de iubire se dau cu sângele curgând pe față și lumea se sărută ca și cum nu va mai apuca ziua de mâine. Acest prim film al regizorului sunt anii ‘90 sublimați într-un cristal al pasiunii, la pachet cu tot ceea ce venerează cinematograful la ei și la cultura tineretului: lumina neoanelor, explozii în slowmotion, vitezomani și curse ilegale, accente telenovelistice ale înflăcărarii și – absolut emblematic – acorduri de sintetizatoare melancolice și catchy, care te fac să visezi la propria dragoste ca-n filme. Carisma pe care o emană Andy Lau aproape că te face să te rușinezi – magnetismul său à la James Dean face din A Moment of Romance exact acea emoție adolescentină pe care o simțeai când te uitai la posterul lipit pe perete cu heartthrob-ul tău preferat. (Dora Leu)
Iubirea interzisă dintre un tânăr membru de triadă, Wah Deeși adolescenta bogată Jo Jo face Romeo + Juliet (1996) lui Baz Luhrmann să pară un mic și pudic copil: declarațiile de iubire se dau cu sângele curgând pe față și lumea se sărută ca și cum nu va mai apuca ziua de mâine.
– Dora Leu, despre A Moment of Romance (Benny Chan, 1990)
***
Entre les murs (Laurent Cantent, 2008)
Când a apărut Entre les murs (premiat cu Palme D’oR în 2008), s-a scris mult despre această apariție nouă în cinemaul francez: acțiunea se petrece într-o sală de școală multietnică din suburbiile pariziene, în prim-plan e un fost profesor în viața reală, François Bégaudeau (care e și autorul romanului cu același nume pe care se bazează filmul), ce trebuie să ducă discuții grele cu elevii săi „dificili” – toți actori neprofesioniști –, călcând astfel pe o linie foarte provocatoare între documentar și ficțiune. Ping-pong-ul construit din frânturi de discuții dintre elevii de 15-16 ani și un profesor care trebuie să le încurajeze gândirea independentă, dar să mențină și ordinea, să mânuiască furia și uneori înjurăturile lor, e absolut captivant și se simte real. (nu e nici de mirare; fiind rezultatul unui proces de sute de ore în care Cantet a filmat cursuri reale în școli și apoi momente improvizate de clasă, în așa fel încât să obțină un efect de happening şcolar). Ca un reality show la TV despre educație și relații, dar în care nimeni nu e preocupat de a fi prea didactic, de a umili sau jena, ci privește cu speranță și încearcă să învețe ceva. (Anca Vancu)
Un material colectiv, scris de redactorii noștri