#Bestof2020 – Redactorii FiF recomandă cele mai bune filme lansate și (re)descoperite în 2020

2 Decembrie 2020

2020 nu a fost cel mai grozav an pentru nicio industrie din lume – asta o știm cu toții. Când vine vorba de industria cinematografică, unde lucrul în echipă, prezența festivalieră și întâlnirea cu publicul sunt vitale, putem afirma cu franchețe și foarte cert că aceasta a fost zdruncinată din temelii. Chiar și așa, cu toate temerile care au venit la pachet odată cu pandemia, redacția Films in Frame a continuat să livreze content săptămânal, în (aproape) aceeași formulă ca până în martie 2020. Am continuat să vă prezentăm talente emergente, să luăm interviuri celor care au reușit să își lanseze proiectele anul acesta și să vă propunem filme de vizionat acasă și noi rubrici pe care să le descoperiți.

Înainte de a intra în vacanță, spre finalul acestei luni, și a spera la un început mai optimist în 2021, când ne vom reîntoarce, redacția FIF vă propune un top de filme cvasi-personal, realizat de redactorii noștri, care vă recomandă, rând pe rând, cel mai bun film apărut în 2020 și câteva titluri (re)descoperite anul acesta. 

Laura Mușat (Redactor-șef / scrie interviurile bilunare de joi)

Cel mai bun film din 2020

În ultimii doi ani am început să descopăr din ce în ce mai mult filmele de documentar și odată cu noua mea ”plăcere”, am descoperit că producem filme documentare extraordinar de bune și local. Și pentru că și interesul publicului pentru acestea a crescut, mă bucură mult că pot recomanda un film documentar ca ”cel mai bun film din 2020” – este vorba despre Acasă / My Home (r. Radu Ciorniciuc). Call me a sentimentalist, pe mine filmul ăsta m-a cucerit din primele zece minute, iar când am aflat că totul a pornit de la un caz social, de la dorința lui Radu (regizorul) și a Linei (scenarista) de a ajuta o familie de rromi să se mute în oraș din Delta Văcărești, după 15 ani de locuit în sălbăticie, și să intre astfel în rând cu lumea, m-a emoționat profund. În cazul de față, nu a mai fost vorba doar despre a face un film, ci despre a ajuta – și a spune, astfel, povestea unei familii speciale, cu bune și rele, într-un mod atât de uman și personal. Filmul se găsește pe HBO GO, a câștigat numeroase premii (Sundance, Sarajevo, Tesalonic, TIFF, Cracovia și lista poate continua), iar dacă vrei sa afli mai multe despre el înainte de a-l urmări, îți recomand interviul cu echipa filmului din Films in Frame.

The team behind Acasa, My Home: Lina Vdovii, Radu Ciorniciuc, Mircea Topolean, Monica Lazurean-Gorgan

Filme descoperite în 2020

Anul ăsta mi-am permis să stau tolănită pe canapea și să vizionez multe din filmele pe care le-am ratat de-a lungul anilor. Mi-este foarte greu să aleg un singur film, așadar am să aleg o actriță redescoperită recent și toate filmele ei de referință, pe care am avut ocazia să le revăd. Este vorba despre Catherine Deneuve și filmele Belle du Jour (1967), Manon 70 (1968), Peau d’âne (1970) și La Vérité (2019) – cel din urmă fiind lansat chiar anul trecut, în regia lui Hirokazu Koreeda, în care joacă alături de Juliette Binoche (și despre care puteți citi aici).

Și un serial, bonus – descoperit recent datorită colegului nostru Ștefan Dobroiu – Dix Pour Cent / Call my Agent! – o producție franțuzească marca Netflix, în care un grup de agenți se chinuie să-și scoată marile staruri de cinema din situații problematice. În fiecare episod al serialului își face apariția câte un star francez care se joacă pe sine, până acum acceptând provocarea Cecile De France, Juliette Binoche, Isabelle Adjani, Monica Belluci, sau Isabelle Huppert. Un serial plin de umor, cu personaje bine conturate, a căror personalitate evoluează odată cu fiecare episod, și totodată plin de situații imprevizibile, care te țin cu sufletul la gură și inevitabil te îndeamnă la binge watching. E disponibil pe Netflix, iar Ștefan a scris despre el aici pentru Films in Frame.

films_in_frame_call_my_agent_2
Dix Pour Cent

 

Melissa Antonescu (Redactor, Știrile de luni)

Cel mai bun film din 2020

Anul acesta nu am apucat să văd prea multe filme pe ecran mare, dar printr-o întâmplare am reușit să ajung la One World Romania și să mă întâlnesc astfel cu filmul lui Radu Corniciuc, Acasă, My Home. Este vorba despre un documentar care păstrează o frumusețe aparte, iar delicatețea imaginii contribuie la această impresie. Regizorul reușește să dea senzația de intimitate, prezentând subiectul – o familie care locuia, la momentul realizării documentarului, în Delta Văcărești – fără să romantizeze și fără să acuze, fără să indice privitorului o poziție morală din care ar trebui să observe povestea. Într-adevăr, rareori există un singur fel corect de a face lucrurile, fie că vorbim despre unde alegi să locuiești, cum te folosești de natură și cum o protejezi, fie despre ce înseamnă educația, iar în Acasă, My Home fiecare subiect este abordat din mai multe puncte de vedere, invitând la deschidere, discuții și teme de gândire.

films in frame lighthouse
Lighthouse

Un film descoperit în 2020

Din categoria descoperiri în 2020, la mine intră The Lighthouse, în regia lui Robert Eggers, un film de care auzisem din 2019, dar pe care l-am pus la păstrare până de curând. Neștiind foarte multe despre el, am fost fascinată să descopăr acest film controlat până în cele mai mici detalii, de la imaginea cu puternice influențe expresioniste, care creează de la bun început, alături de coloana sonoră, o stare de angoasă continuă, la pendularea constantă între realitate, halucinații și mitologie greacă. Thomas Howard (Robert Pattinson) și Thomas Wake (Willem Defoe), personajele principale și, în mare parte, singurele două personaje din film, sunt captivante, trecând cu ușurință de la disperare patetică, la furie și comportamente ridicole, obligând privitorul să rămână mereu în alertă.

Am urmărit filmul cu un amestec de groază și plăcere, pe nerăsuflate, fără să-mi pot lua ochii de la ecran.

 

Ionuț Mareș (Redactor, Emerging Voices)

Cel mai bun film din 2020

Într-un an în care producția, distribuția și piața festivalieră au fost date peste cap de pandemie, au fost greu de urmărit noile apariții, al căror număr s-a redus oricum considerabil, în așteptarea unei presupuse reveniri la normalitate. Așa că, față de ultimii ani, nu am mai putut fi atât de atent la ce a oferit nou cinematografia internațională. În acest context, în care mi-ar fi imposibil să aleg cele mai bune filme, din cauză că pur și simplu am văzut prea puține titluri noi, m-aș opri la probabil cel mai solicitant film din 2020, documentarul necesar Ieșirea trenurilor din gară, de Radu Jude și Adrian Cioflâncă. Un film de aproape trei ore alcătuit exclusiv din fotografii. În primele două ore, vedem fotografii oficiale cu sute de victime, prezentate în ordine alfabetică, din cei peste 14.800 de morți ai Pogromului de la Iași, însoțite pe coloana sonoră în principal de mărturii ale rudelor (citite de diverși actori și alți oameni de film sau de cultură), extrase din procesele postbelice ale masacrelor. Iar spre final, pe ecran se succed fotografii tulburătoare cu cadavre (pe străzile din Iași sau lângă „trenurile morții”), fără vreun comentariu. Prin demersul lor reparator, Jude și Cioflâncă scot o parte dintre victime din anonimatul cifrelor consemnate de cărțile de istorie și le redau demnitatea. Când victimele primesc un nume și un chip și când cineva apropiat le evocă memoria, mai exact momentul ultim al vieții, drama nu mai este ceva abstract, un construct lingvistic și un fapt istoric („Pogromul de la Iași”), și devine mai copleșitoare prin concretul ei.

films_in_frame_iesirea trenurilor din gara
Ieșirea Trenurilor din Gară

Filme descoperite în 2020

La capitolul descoperiri, mi-e imposibil să nu o menționez pe regizoarea japoneză Naomi Kawase, a cărei filmografie întinsă pe 30 de ani am văzut-o ca pregătire pentru moderarea unui masterclass pe care cineasta l-a susținut online în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest. Bineînțeles, îi știam filmele de ficțiune din ultimii circa zece ani, pentru că aproape toate au fost selectate la Festivalul de la Cannes. Însă adevărata revelație a venit din vizionarea celor mai bune filme ale ei din anii ‘90 și 2000 – atât documentarele extrem de personale și de intime (despre căutarea tatălui sau despre mama sa adoptivă), cât și primele lungmetraje de ficțiune. Debutul său, Suzaku, cu care în 1997, la nici 28 de ani împliniți, devenea cea mai tânără câștigătoare a premiului Camera d’Or la Cannes, și Shara, din 2003, ambele cu povești plasate în regiunea Nara, de unde provine Naomi Kawase, sunt două filme de o libertate formală și narativă admirabilă. Filme care vorbesc despre complexitatea relațiilor de familie și în care umbra permanentă a morții este contrabalansată de o sinceră bucurie a vieții trăite împreună. 

films_in_frame_Shara
Shara

 

Georgiana Mușat (Redactor, Topurile lunii)

Cel mai bun film din 2020

Am răsucit pe toate părțile filmele pe care le-am vizionat anul ăsta în festivaluri și pe diverse platforme și, oricum aș da-o, mă opresc mereu la Just Don’t Think I’ll Scream (r. Frank Beauvais), văzut în cadrul festivalului One World Romania. În pofida faptului că Beauvais și-a lansat filmul în 2019, el ar putea să rezume cel mai bine anul curent. Un catren angoasant al cinefilului închis în casă (ca urmare a unor atacuri teroriste care au paralizat complet Franța, precum și a unei despărțiri amoroase, când Beauvais s-a autoexilat la domiciliu), care se hrănește cu filme, suspine și ouă prăjite. Din blocajul scenaristic din care era, Beauvais a făcut un film despre propria-i criză: a reluat la mână toate cele peste 500 filme văzute în orb și le-a transformat într-un film eseu, în care își exorcizează experiențele proprii, deși e perfect conștient că, la rece, dramele din trecut încep să devină tot mai anodine. 

N-am să universalizez, dar toate suferințele mele din pandemie s-au tradus, ca în filmul ăsta, într-o vizionare obsesivă, în care am piratat (doamne ferește!) Jacques Tourneur, Jean Cocteau, Wang Bing, etc și-am avut timp să-mi urăsc și să-mi iubesc meseria de un miliard de ori, ca-ntr-un loop existențial din care nu mai ieșeam. 

films-in-frame-just-dont-think-ill-scream
Just Don’t Think I’ll scream

Un film descoperit în 2020

De departe cea mai memorabilă experiență de anul ăsta e un film cu Isabelle Huppert, pe care l-am tot amânat de câțiva ani și l-am recuperat via Mubi. Malina (r. Werner Schroeter, 1991) e cu o scriitoare zulawskiană care pare să fie într-un purgatoriu self-inflicted; jumătate din timp e înconjurată de flăcări, într-un lac de sudoare, implorându-și unul dintre iubiți s-o scape. Filmul lui Schroeter e o ecranizare după Ingeborg Bachmann și e un portret incredibil, în care Huppert joacă isteria unui personaj despre care e imposibil să spui dacă e viu sau mort, dacă halucinează sau a ajuns să trăiască într-un univers bricolat de sine, unde chinul creației e depășit doar de chinul de a pendula între trei bărbați, toți abuzivi (tatăl – prezent în traumele din copilărie; Malina – soțul ei, autoritar și rece; Ivan – amantul). Ca să rezum o mică parte din suprarealismul unor bucăți din film, protagonista tot sare de la o stare la alta, dintr-un spațiu în altul – ba se trezește în imposibilitatea de a părăsi un restaurant, sângerează în fața unui șantier, ajunge în cadă, unde se spală cu picioarele în sus, apoi, puțin mai târziu, deghizată într-o prințesă victoriană, îi cere prințului Ivan s-o salveze din ghearele tatălui. 

films-in-frame-malina
Malina

 

Flavia Dima (Redactor, Interviurile bilunare de joi)

Cel mai bun film din 2020

M-am surprins revenind, din nou și din nou, asupra Berlinalei din acest an, odată cu lockdown-ul și tot ce i-a urmat (eu fiind dintre cei care au evitat orice festival pentru tot restul anului). Evident inevitabil. S-a sesizat rapid faptul că Berlinala din acest an a fost ultimul mare festival înainte de declanșarea pandemiei la nivel european – deja în ultimele sale zile, ajungeau la noi știri despre Lombardia și vase de croazieră mortale -, fapt ce a mai topit din atmosfera de la fața locului și a îmbrăcat-o într-o aură nostalgică: fiindcă, în definitiv, majoritatea observatorilor puncta un oarecare eșec al ediției-fanion (deci, entuziast așteptate) a mandatului italianului Carlo Chatrian. Promisiunea de a degreva festivalul-mamut de balast n-a fost livrată, interesanta secțiune Encounters doar a indus în eroare și a creat o cursă artificială cu Competiția Oficială, dar și cu Forumul în același timp (și-atunci cui îi mai pasă de Panorama?), numele mari au livrat într-un mod previzibil, însă în niciun caz cu career highs, iar surprizele nu au existat. În perspectivă, însă, cu vasta majoritate a filmelor hiper-aștepate ale anului intrând rapid la sertar, catastrofala anulare a festivalului de la Cannes și o ediție de succes la Veneția, rămasă însă semiobscură, chiar și această dezamăgitoare Berlinală a fost înzestrată (precum obișnuiește atât de des să o facă memoria și afectul în tandem) cu un romantism tardiv care a mai îndulcit așadar ceea ce se simțea la locul faptei drept un flop. 

Enfin, poate că această lungă și vag inutilă paranteză este de fapt o încercare de a justifica faptul că, după atâtea luni de zile în care consumul de cinema, la scară largă, s-a privatizat (și folosesc acest termen și în sensul său politic și economic) datorită pandemiei, și deși am văzut nenumărate filme recente foarte bune în acest an, multe pe care am avut fericirea, onoarea să le includ în selecția BIEFF.10, totuși filmul care m-a bântuit cel mai puternic în acest an a fost Days/Rizi, al maestrului taiwanez Tsai Ming Liang.

Days e genul de film care își poate pierde cu ușurință întregul balast într-un mediu de vizionare individual, în care tasta “Space” este atât de aproape, în care mesajul proaspăt primit poate fi răspuns imediat, în care un drum până la baie nu ridică zece oameni în picioare și nici nu trebuie făcut pe beznă, și așa mai departe. Cum să privești acea superbă și îndelungă scenă de intimitate sexuală dintre Kang și Non fără să simți acel fior de rușine palpitantă pe care o resimți când vezi asemenea imagini în compania altora, acea jenă ludică care intră într-un dialog direct cu ecranul? Este o senzație venală pe care cinefilii și criticii mai ales o suprimă, cum suprimă majoritatea reacțiilor emoționale pe care ni le cauzează cinemaul în contact direct – dar care rămâne totuși țesută intrinsec în fibra mitologiei sălii de cinematograf și a cinematografiei, ad extenso. În absența acestor senzații, în care se angrenează și îndelungile scene de cotidian care îi precedează, finalul nocturn al lui Rizi este un simplu final narativ – cei doi merg pe căile lor distincte. În cinematograf, finalul vine cu senzația dulce-amăruie a oricărei despărțiri amiabile și inevitabile, și cu gândul inevitabilei despărțiri față de ficțiunea filmică – senzații inefabile care mă fac să spun că acesta este filmul anului, pentru mine. (Am scris mai pe larg despre el pentru Revista Echinox.)

films in frames days
Days

Cele mai bune filme văzute în 2020

Fiind un an dedicat (măcar în parte) recuperărilor – și măcar ce e mișto în asta e că pare c-a fost o chestie asumată la nivel global -, am mari rețineri și rușini în a enumăra titlurile care urmează (unele revizitări, altele recuperări pur-sânge), dar voi încerca să îmi asum asta: începând cu For a Few Dollars More (1965), piesa centrală din trilogia magistrală de spaghetti western a lui Sergio Leone, văzută în tandem cu magistralul scurtmetraj experimental al lui Peter Tscherkassky, Instructions for a Light and Sound Machine (2005) – două filme care uzitează aceleași imagini, unul creându-le, altul refolosindu-le, ambele profund infuzate de ideea morții și a inalienabilei mitologii cinematografice. Alte două titluri extraordinare dinspre zona found footage ar fi Just Don’t Think I’ll Scream (r. Frank Beauvais, 2019) și Heimat ist ein Raum aus Zeit (r. Thomas Heise, 2019); două clasice extraordinare – I Was Born, But… (r. Yasujiro Ozu, 1932) și An Affair to Remember (r. Leo McCarey, 1957); două filme din anii nouăzeci – A Moment of Innocence (r. Mohsen Makhmalbaf, 1996) și Irma Vep (r. Olivier Assayas, 1996).

O să închei cu Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives (r. Apichatpong Weerasethakul, 2010), pe care l-am văzut în martie în plin început anxios de lockdown, într-o stare de semi-adormire care m-a făcut să înțeleg de ce cineastul nu doar că nu se supără pe spectatorii care adorm la filmele sale, ci îi încurajează să facă asta – trezindu-mă parțial dintr-o adormire scurtă în timpul ultimei secvențe, deslușind pe jumătate imaginea de final a ritualului și cuvintele șoptite în timpul acestuia, dar adormind la loc cu totul (până a doua zi) înainte de generic, simt că am înțeles în sfârșit în mod plenar cuvintele lui și, posibil, cinemaul lui.     

 

Victor Morozov (Redactor, Cronicile de vineri)

Cel mai bun film din 2020

Descopeream la Rotterdam, în ianuarie – era în lumea de ieri, înainte ca pandemia globală să devină un coșmar inevitabil, un lungmetraj de 200 de minute, El año del descubrimiento / Anul descoperirii, venit de la un regizor spaniol pe nume Luis López Carrasco. Mi-am luat acest film (cum ai spune: mi-am luat un croșeu în figură) după o cursă năucă prin centrul orașului, conștientizând abia pe parcurs cât de dens e conținutul său cât de complexă îi e forma, dar și faptul că o vizionare nu va fi de ajuns pentru a-i decela toate mizele (politice, sociale, estetice). Când filmul – plecat cu mâna goală de la festival – a triumfat, în fine, două luni mai târziu, în cadrul Cinéma du Réel, m-am bucurat gândindu-mă la toți cinefilii care, încurajați astfel, vor avea norocul unei întâlniri cu filmul lui Carrasco.

Plănuiam să mă opresc aici. Apoi am realizat că ar însemna să ignor un palier esențial al cinefiliei mele. Am așteptat încordat un singur film în 2020 (pe restul, dat fiind acest an secetos, le-am considerat semne nesperate): Le Sel des larmes al lui Philippe Garrel. Și ce contează că e, poate, cel mai slab dintre titlurile pe care le-a dat în ultimii ani? Pentru mine, un film de Garrel va face mereu gol în jurul lui.

films_in_frames_le sel des larmes
Le Sel Des Larmes

Filme descoperite în 2020

Caro diario / Dragă jurnalule (1993) de Nanni Moretti, pentru că parcă niciodată cinemaul nu a inventat o metodă mai grațioasă de a îmbrățișa lumea și de a striga, rând pe rând, bucuria, furia, durerea de a fi parte din ea.

Recordaçoes da casa amarela / Amintiri din casa galbenă (1989) de João César Monteiro, pentru că mi-a arătat cum cinemaul poate găsi, în chiar miezul abjecției, o grație hedonistă capabilă să sublimeze absolut tot.

U samogo sinego morya / Pe malul mării albastre (1936) de Boris Barnet, pentru că m-a orbit cu credința lui într-un sentiment incandescent și în capacitatea cinemaului de a înregistra clipa de grație în care un gest ajunge să sfideze orice carcan prestabilit. Și pentru că mi-a reamintit ce înseamnă să vezi un film la cinema, singur sau alături de prieteni, și cât de important e, în aceste vremuri, să luptăm pentru ca experiența asta să nu se piardă. Deja văd oameni din rândurile breslei (profesioniștii profesiei, vorba lui Godard), care ne spun ce bine e să vezi un film sub plapumă, pe ecranul laptopului. Cu acei oameni, îmi vine să zic preluând o altă vorbă de la Serge Daney, nu voi putea fi niciodată prieten.

P.S. Și că veni vorba: a fost un an prost pentru vizionări în ce mă privește. Dar a fost anul în care am (re)descoperit textele lui Serge Daney, cel care m-a făcut să înțeleg că între noi, cei care ne ocupăm să vindem filme pe nevăzute, având doar litera textului drept punct de sprijin, mai important decât filmele este felul în care vorbim despre ele.

 

Călin Boto (Redactor, Note de subsol)

Cel mai bun film din 2020

Și pornografia gay are sfinții ei. Canonizați – Kenneth Anger, Peter de Rome, Joe Gage, Jack Deveau, Wakefield Poole – și contemporani – William E. Jones, Bruce LaBruce.  Ei bine, Evan Purchell e un habotnic. Totul a început de la un cont de Instagram pe care cercetătorul urca (și încă urcă) materiale promoționale din jurul pornografiei gay americane (uneori franceze) a anilor ’70 și ’80. O lume dispărută, una a subculturilor gay, în mare parte neconsumată la timpul potrivit în spațiul estic din motive evidente. Dar asta nu face ca filmul Ask Any Buddy, al doilea pas al proiectului (al treilea fiind un podcast), să fie abordabil doar de către un public non-occidental. Din contră, căci pornografia în general, iar cea gay în special, nu a suferit doar de o dezvoltare desincronizată pe mapamond (o boală rară printre genurile cinematografice), ci și de stigmă din toate părțile. Stigmă socială, evident, apoi stimă estetică, iar în final, ideologică. Puțini suntem cei care nu au o părere despre filmul porno – că e un bâlci, nu cinema, cu jucării, clauni costumați, lumini ascuțite și atracții gălăgioase. Că e burghez și inutil social, apolitic sau reacționar, în totalitate toxic prin ce prezintă și pretinde. Că e, cum să nu, porcos. Tocmai de-aia Ask Any Buddy, un film de montaj, nu riscă redundanță sau vreun căscat; ochii ațintiți nu se vor relaxa niciun minut. Selecția lui Purchell funcționează majoritar în jurul unor tropi – suprarealism/misticism, sex în clădiri abandonate, în băi publice, în metrou, în club, dans, relații tandre, mici spectacole ațâțătoare, activism ș.a. Încă din enumerarea asta sumară e destul de clar că filmul e o introducere demistificatoare în filmul porno gay, la îndemână pentru oricine vrea să își confirme și infirme preconcepții și jumătăți de măsură. Un bâlci? Din contră, perioada de aur a filmului porno gay, cea din care ciupește și Purchell, a fost foarte ambițioasă formal. De-aia Kenneth Anger e un sfânt, căci moștenirea lui a patronat o bună parte din ambițiile astea formale. Filmele lui Peter de Rome, de pildă, ar avea oricând șanse să-și facă loc în canonul cinemaului experimental, iar, dac-ar fi să mă întrebe cineva, Wakefield Poole l-a depășit în multe privințe pe Derek Jarman în anii ’70. Apolitic, reacționar, inutil? Nu e o regulă. Porcos? Sigur! Dar nu fac dreptate filmului prezentându-l ca pe o lecție. Departe de a fi pedant, regizorul e jucăuș, haios și nerușinat, iar Ask Any Buddy e ca o sală de oglinzi, un studiu despre nemărginire, căci filmul porno nu înseamnă doar sex, ci și priviri, iar Purchell asta montează – el privește, alături de mine și tine, ce a privit camera, adică băieți care privesc băieți care fac sex știind că sunt priviți.

films_in_frame_ask_any_buddy
Ask Any Buddy

Un film descoperit în 2020

Copiilor ar trebuie să le fie date albume de artă peste care să deseneze fără nicio jenă. Revelația asta stranie am avut-o într-o după-amiază în care am pus mâna pe un album de artă cu reproduceri care acompaniază un eseu scris de Eugen Schileru, publicat post-mortem sub formă de note. Și vai, o obrăznicătură mâzgălise peste gravurile lui Morisot și Olympia lui Manet! În fine, revelația nu a venit imediat, ci ore mai târziu, când am ieșit complet înghețat de la proiecția colosului lui Gábor Bódy, Nárcisz és Psyché / Narcis și Psyche (1980), pe care cei de la Săptămâna Filmului Maghiar au avut curajul vizionar de a-l proiecta la mijlocul lui noiembrie în aer liber. Ce au în comun obrăznicătura care mi-a sabotat incursiunea în impresionism și Bódy stă nu atât în intenție cât în rezultat – să ai niște forme bine definite, linii clare și rigide, pe care să le faci praf, să ieși din ele cu o nonșalanță turbată, păstrând însă relicvele originalului. Narcis și Psyche e un film de epocă, o melodramă care își ia seva din Psyché, romanul experimental al lui Sándor Weöres, și mitul lui Narcis. Acest Narcis, pe numele său Laci Tóth, este de fapt un învățat, scriitor și medic, care lucrează el însuși la o carte pornind de la mit, iar Psyché / Erzsébet Lónyay (Patricia Adriani) e o mică rebelă a nobilimii, dedată decadenței sfidătoare și dragostei sacadate pentru învățat, jucat de Udo Kier, copleșitor de frumos, ochi glaciari și părul blond oxigenat. Povestea lor e o legendă de cafenea, sau așa o prezintă Bódy, în rama unei povești spuse pe mai multe voci de către seniori, oameni ai unui regim apus, cei care resuscitează folclorul. Narațiunea, această ambiție care obosește și înnobilează cinemaul, nu l-a oprit pe regizor din a-și lucra fiecare secvență ca un bijutier, mici giuvaiere care se sfărâmă în fața noastră. E un film care ajunge la grandoare fără scurtătura greutății. Loial mitului, regizorul urmărește autocanibalizarea lui Narcis, fizic și spiritual, de-a lungul unui secol și jumătate în care creaturile înflăcărate, misticii protagoniști ai lui Bódy, nu riscă un rid, doar marasm. Cum spuneam altundeva, dacă Bódy ar fi fost exportat în locul, modul și momentul potrivit, atunci ar fi ajuns aliniat fără probleme cu Rivette, Lynch sau Jarman în orice studiu introductiv.

films_in_frame_Narcis_Psyche
Nárcisz és Psyché

 

Ştefan Dobroiu (Redactor, Trailerele lunii)

Cel mai bun film din 2020

Un candidat serios la Oscar 2021, The Trial of the Chicago Seven (scris şi regizat de Aaron Sorkin) are o mulţime de defecte, dar ele pălesc în faţa eficienţei cu care descrie ce se poate întâmpla când autorităţile (poliţie, magistraţi, politicieni) uită în slujba cui îşi exercită activitatea. Pentru români, paralelele dintre protestul împotriva Războiului din Vietnam din 1968 din Chicago şi înfricoşătorul 10 august 2018 din Bucureşti sunt evidente. The Trial of the Chicago Seven ne reaminteşte că niciun sacrificiu nu este prea mare pentru a sparge bula plină de aerul rarefiat al puterii şi a le reaminti liderilor politici că trebuie să se supună voinţei celor care i-au ales. Filmul este disponibil pe Netflix.

films_in_frame_the trial of the chicago 7
The Trial of the Chicago 7

Cel mai bun film redescoperit în 2020

Am văzut In the Mood for Love (r. Wong Kar-wai, 2000) prin 2001, când a fost prezentat pe marile ecrane din Bucureşti în selecţia Festivalului Filmului Asiatic. Este un film de redescoperit, nu doar pentru că a rezistat foarte bine celor două decenii scurse de la premiera mondială (premiul de interpretare la Cannes 2000 pentru Tony Leung Chiu-wai), ci şi pentru că puţine sunt lungmetrajele care să aproximeze mai bine vulnerabilitatea şi fragilitatea sentimentelor, dar mai ales stoicismul fiinţei umane. Wong Kar-wai reuşeşte un adevărat număr de magie cinematografică cu In the Mood for Love şi nu este moment mai bun să ne lăsăm pradă acestei magii decât la sfârşitul unui an care ne-a arătat o dată pentru totdeauna cât de fragili şi vulnerabili suntem. 

IN THE MOOD FOR LOVE (2000)
In the Mood for Love
Redacția Redacția
Un material colectiv, scris de redactorii noștri