Andrei Răuțu: „Ca artist, cred că e esențial să îți dorești să nu te împrăștii”

16 Noiembrie 2020

Selectat la TIFF şi Anonimul, Bucureştiul văzut de sus este unul dintre cele mai bune scurtmetraje româneşti ale anului. Îi are în distribuţie pe Ștefan Iancu, Elvira Deatcu şi Marina Voica şi vorbeşte despre o zi importantă din viaţa unei familii.

Scenariul şi regia sunt semnate de Andrei Răuţu, una din vocile promiţătoare ale unei noi generaţii de tineri cineaşti. Absolvent de UNATC, după ce a studiat şi relaţii internaţionale la SNSPA, el e autorul a circa zece scurtmetraje, atât de ficţiune, cât şi documentare, prezente în numeroase festivaluri. De asemenea, a fost asistentul lui Corneliu Porumboiu pentru „La Gomera”.

Am stat de vorbă despre începuturile pasiunii sale pentru cinema, despre parcursul de până acum, despre modul său de lucru, despre ce îl atrage la realizarea de filme și despre cum se simte ca regizor la început de drum în cinematografia română.    

 

Născut la 19 martie 1986 în București, Andrei Răuțu a studiat la Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza”, la profilul științele naturii.

Abia la liceu a început să vadă mai multe filme, după ce în copilărie se uita la ce găsea mai ușor generația lui la televizor. „Când eram copil, mă uitam la seriale ca Familia Bundy sau la filme de familie ca Lassie sau Toți câinii ajung în rai, care îmi plăceau foarte mult și mă făceau să plâng. Mă mai uitam la filme în camera mea, seara, când Cartoon Network se transforma în TNT. Vedeam tot felul de melodrame”, își amintește Andrei Răuțu. 

„Apoi, cred că prin clasa a şaptea am prins Basic Instinct, pe ascuns, la televizor. Copil fiind, simțeam tensiunea erotică foarte puternic. Știu că m-am dus să verific ce se întâmplă prin casă”, mai rememorează el amuzat. 

La liceu a descoperit filme ca Trainspotting sau Requiem for a Dream. „Cochetam puțin cu graffiti, deși niciodată nu m-am priceput bine la desen. Dar îmi plăcea lumea underground. Apoi și muzica electronică. Începusem să fiu DJ. Mă uitam la filme cu petreceri, cu droguri. Culmea e că nu am făcut până acum niciun film de genul acesta, deşi am preocupări, mai scriu. Dar încă nu am făcut pasul spre filme din zona mea întunecată. Am făcut numai filme cuminţele, cu relaţii de familie”, spune cineastul zâmbind.

„În schimb, aveam atracţie pentru teatru. Mi-ar fi plăcut să fiu actor. La un moment dat se făcuse o trupă de teatru a liceului şi se organizase un fel de casting pentru elevi, pentru a se descoperi cine e talentat. Am picat, nu am intrat în trupă. M-a frustrat. După aceea m-am dus să văd spectacolul pe care l-au făcut şi am plâns. Mi-aş fi dorit să fiu și eu parte din el. Empatizam mult cu actorii. Îmi doream din ce în ce mai tare să merg spre teatru, spre actorie. Am fost la un moment dat și la teatrul studenţesc Podul, l-am prins și pe Cătălin Naum, dar foarte puţin. Am fost o dată, am primit un text de Marin Sorescu, Leşinul. Și acum ştiu versurile. Dar mă duceam să văd spectacolele lor şi simţeam că vreau să fac parte din lumea asta”, adaugă Andrei Răuțu. 

Alături de operatorul Tudor Platon (stânga) la filmările pentru “Bucureştiul văzut de sus”

S-a gândit să dea la UNATC, a și început să adune informații despre admitere, însă a ajuns în cele din urmă la relații internaționale la SNSPA, unde a studiat între 2005 și 2008: „Cred că eram destul de dependent de ceilalţi, de părinţi, de familie. Nu aveam o încurajare, nu am avut un mentor să îmi direcţioneze cariera spre actorie şi m-am lăsat dus de val, de contextele în care mă aflam.”

Primul job în timpul facultății a fost să lucreze la programul „Fac ce vreau, dar știu ce fac”, de responsabilizare sexuală a tinerilor. În același timp, și-a continuat pasiunea de DJ: „Puneam muzică și, când ascultam, vedeam sunetele. Îmi făceam o întreagă poveste pe o melodie. Făceam fotografii și mici videouri și încercam să le montez pe muzică.” 

Ulterior a făcut și un masterat de comunicare audiovizuală tot la SNSPA, iar în paralel s-a angajat ca jurnalist la revista Forbes. „Lucram la Top 500 miliardari şi mă întâlneam cu oameni de afaceri. Discutam despre cifra de afaceri, despre cât au investit într-un an, ce profit au avut în diferite contexte sociale şi economice şi ce soluţii au găsit să îşi menţină business-ul. Dar vorbeam și despre partea de lifestyle, iahturi, ce ceasuri îşi cumpără, ce pasiuni au, ce pastă de dinţi folosesc sau ce vin beau”, rememorează el. 

„La un moment dat, când eram jurnalist, mă gândeam că vreau să fiu copywriter într-o agenţie de publicitate. Eram cumva interesat de storytelling şi de cum se pot îmbina mediile – muzică, imagine. Aveam căutarea asta. Îmi anesteziasem partea de actorie. Îmi plăcea să scriu”, spune regizorul.

Nu renunțase la gândul de a încerca la UNATC, așa că se mai uita din când în când la bibliografiile care se cereau la regie sau scenaristică. În perioada aia a dat peste cărțile Fellini despre Fellini și Cum să prinzi peștele cel mare, de David Lynch, ambele apărute în limba română în 2017 la Editura Humanitas, într-o colecție inițiată de Alex Leo Șerban. Și s-a pus să le vadă și filmele. A fost un moment hotărâtor – revelația că ar vrea să facă regie de film. 

A început să caute și studii de film în străinătate. La finalul lui 2011 și începutul lui 2012, a urmat timp de trei luni un curs de filmmaking la Los Angeles organizat de New York Film Academy: „Am trecut prin toate departamentele şi am învățat puțin din fiecare și cum să asamblezi totul ca să faci un film. Se bazau foarte mult pe exerciţii practice. Acolo m-am aprins tare pe cinema. M-am întors în țară hotărât să fac un scurtmetraj.” 

„Am început să caut în mine, să văd ce poveste să scot și să aduc pe ecran. Am fost şi la un curs de scenaristică în Bucureşti, organizat Asociația Control N, cu Ana Agopian, şi mi-a prins foarte bine. Devenisem foarte pasionat, scriam mult și acasă. Credeam foarte mult în ce fac, în căutarea asta”, mărturisește Andrei Răuțu.

Primul său scurtmetraj, Ela, Panda și Madam, l-a filmat în 2012 și i-a avut în distribuție pe Tatiana Iekel, Elena Voineag și Cristian Popa. O poveste emoționantă despre relația dintre o tânără corporatistă și bunica sa. Scenariul l-a scris împreună cu Ana-Carola Buzatov, pe care o cunoscuse prin intermediul producătorului Daniel Mitulescu, dar subiectul se baza pe legătura sa reală cu bunica. Filmul a fost în 2013 în competiția de scurtmetraje românești de la TIFF și a circulat de asemenea în alte festivaluri din țară și din străinătate.

„Am învăţat foarte mult de la operatorul Tudor Mircea. Am văzut cum a lucrat pe partea de imagine. Am avut şi actori buni. Deși era primul film, nu eram foarte tensionat. L-am făcut cu mare poftă. Evident că am avut mari emoţii în prima zi de filmare şi în noaptea de dinainte, când nu îmi venea să cred că se întâmplă cu adevărat – chiar urma să regizez! La montaj m-a ajutat foarte mult Eugen Kelemen. Şi de la el am învățat mult”, detaliază Andrei Răuțu. 

„Voiam să mai fac asta, așa că m-am decis să dau la UNATC. Începusem să mai cunosc oameni din film şi mulţi mă sfătuiau și îmi spuneau că ar fi bine să mă duc la UNATC. Acum aveam şi un film, nu se mai punea problema să nu primesc și susţinerea familiei”, adaugă el. 

A studiat regia între 2013 și 2016: „M-am jucat foarte mult în cei trei ani, am experimentat prin filmele pe care le-am făcut. Am câteva exerciţii pe 16 mm și 35 mm. Sunt printre cei recunoscători că au făcut UNATC. Am învăţat foarte mult din practică, din relaţiile cu ceilalţi colegi și cu celelalte departamente. Îmi plăceau discuţiile pe care le aveam înainte de pregătirea câte unui film și apoi toată energia care se crea la filmare. Mi-am dat seama cum funcţionează totul la un nivel profesionist. Au fost câţiva profesori foarte faini. Am participat la nişte cursuri care chiar îmi produceau o revelație şi mă făceau dornic să caut mai departe.”

În anul doi de facultate a plecat prin programul Erasmus la un fel de internship la Lisabona, unde a realizat un documentar de scurtmetraj, Înapoi la rădăcini, despre un tânăr care trăiește singur într-o casă de lemn pe plajă, pe malul oceanului. Filmul a fost selectat la Festivalul Astra și nominalizat la Premiile Gopo în 2016. După ce s-a întors în România, a ajuns pentru câteva săptămâni în China, prin intermediul unui alt program, alături de alți câțiva colegi. A făcut și acolo un scurtmetraj documentar, Urmărindu-l pe Dao. În anul trei de facultate, a revenit la Lisabona, tot cu Erasmus: „Mi-a plăcut foarte mult oraşul. Şi a doua oară când am fost am filmat un fel de jurnal şi am încercat să ajung la casa în care a trăit Mircea Eliade, la Cascais. E un film într-o zonă mai de experiment, documentar cu elemente de jurnal. Încă sunt în montaj cu el.”

„Îmi place foarte mult să schimb cultura, locul şi limba. Mă simt mult mai creativ când sunt într-un mediu nou. Nu instabil, pentru că trebuie să-mi asigur existenţa. Dar îmi prinde destul de bine”, declară el.

Interesul pentru documentar s-a exprimat și mai târziu, când a realizat un scurtmetraj, See you soon, în cadrul ediției din 2018 a atelierului Aristoteles Workshop. 

„La documentar, îmi place surpriza vieţii pe care ţi-o dau oamenii pe care îi întâlneşti. Şi spontaneitatea. Poate pleci cu un gând şi descoperi altceva pe parcurs. Găseşti soluţii pe moment. Echipa e mai mică. Abordarea e mult mai liberă. Cumva, e mai energic şi mai ludic”, spune Andrei Răuțu.

După UNATC și în paralel cu propriile proiecte, a lucrat la alte filme, ocupând diverse poziții. Extrem de importantă a fost experiența de asistent al lui Corneliu Porumboiu pentru La Gomera (2019).   

„M-am simţit privilegiat. Am citit scenariul și mi-a plăcut foarte mult, faptul că se ducea într-o zonă de gen, de film noir. El îmi dădea teme, să caut prin alte filme noir sau prin western-uri. Îi propuneam secvențe. Le scoteam și le montam acasă, ca să ne documentăm. Să vedem ce ar fi fost de împrumutat de acolo”, povestește tânărul cineast.

A fost prezent și pe platou și l-a impresionat desfășurarea de forțe: „Când am ajuns acolo în prima zi de filmare şi am văzut câte maşini și câți oameni erau adunați, parcă era ca în La nuit américaine de Truffaut. Toată experiența asta m-a făcut să-mi doresc să ajung să fac şi eu cândva film la un astfel de nivel.” 

Despre Corneliu Porumboiu spune că este „foarte disciplinat” și „foarte preocupat” în ceea ce face: „Dar în acelaşi timp are o relaxare. Am putut să văd cum gândeşte el cinema-ul. Era și foarte deschis. Mai vorbeam şi de problemele mele, de dilemele pe care le am în legătură cu cinema-ul, de o posibilă carieră. Şi ştiu că glumea mereu şi îmi zicea: «Du-te în America».”

Primul său film de după școală a fost Perseide (2017), un scurtmetraj de ficțiune despre un moment important din viața unui cuplu jucat de Olimpia Melinte și Ali Deac. Un film mai stilizat, care ieșea din zona realistă: „Trecusem printr-o despărţire şi am căutat un mod să romantizez acest context şi să mă apropii cumva şi de o estetică a melancoliei”. Scenariul l-a scris tot împreună cu Ana-Carola Buzatov. 

În privința stilului de a scrie, spune că nu are o rețetă: „Încep prin a căuta în mine. Găsesc ceva. Poate uneori nici nu știu ce, dar simt că e acolo un sentiment care mă nelinişteşte şi încerc de fapt o terapie. Încerc că eliberez chestia asta, să o văd. Acesta e procesul când vreau să am abordarea de cinema de autor.” 

„Dar mai am şi un mod în care mă gândesc mai mult la formă, şi încerc să construiesc o poveste care să funcţioneze, şi să explorez mai mult limbajul cinematografic, tipologii de personaje. Mai demult mi se întâmpla să pornesc de la un decor, de la o locaţie, şi să vreau să construiesc în jurul său. Acum cred că am ajuns să caut ceva esenţial, o temă universală. Uneori mi s-a întâmplat şi să încerc să adaptez. Să pornesc de la ceva ce am citit în literatură şi să preiau de acolo elemente pentru a-mi construi propriul univers”, își detaliază cineastul felul de a lucra.

La cel mai nou film al său, Bucureștiul văzut de sus (2020), care îi are în distribuție pe Marina Voica, Ștefan Iancu și Elvira Deatcu, a pornit tot de la ceva extrem de personal, dar scenariul l-a scris de data asta singur.

„Am trăit doi-trei ani în care am avut-o pe bunica diagnosticată cu Alzheimer. Mi se părea că ea e încă ok, dar mama mea se speriase. Și era discuția să o internăm la cămin. Eu nu prea voiam să fac asta. Știam mai ales ce înseamnă relația ei cu spațiul casei și mi se părea că e crunt să iei un om bătrân din spațiul lui și să-l duci cumva cu forța în alt loc. A fost foarte neplăcută experiența de doi-trei ani în care mergeam și o vizitam și vedeam cum de fapt acolo se deteriora pe zi ce trece. Am și mutat-o de la un cămin la altul. Cred că am acumulat multă frustrare și am căutat apoi un mod să o descarc”, mărturisește Andrei Răuțu.

„În timp ce treceam prin perioada aia, o documentam și pe bunica. O mai filmam sau înregistram discuțiile. Și o analizam foarte mult. După ce deja se deteriorase destul de mult, ne-am hotărât să o luăm înapoi acasă și a stat la mama mea. Deci povestea a continuat în realitate dincolo de momentul unde se termină filmul. În film m-a interesat mai mult starea de frustrare pe care o poți avea când ești pus într-o situație în care nu pare să existe o soluție optimă. De fapt, cel mai important pentru ea ar fi fost afecțiunea, și am încercat să explorez asta. Tratamentul e afecțiunea, nu să o duci la cămin, să o îndopi cu medicamente și cumva să îi anihilezi spiritul”, afirmă el.

Pe Marina Voica a ajuns să o distribuie după ce a văzut-o la o probă de casting pentru La Gomera: „Mi-a plăcut foarte mult fragilitatea ei. Bunica mea încă era în viață atunci. Avea o alură asemănătoare – micuță, slăbuță, dar în același timp cu forță interioară. Cred că de atunci m-am gândit la ea. Încă nu scrisesem scenariul, dar acumulam foarte mult și am zis că, atunci când o să fac filmul, va fi cu ea.”

„Mergeam la Breaza, în vizită, pentru că ea acolo stă. La început am discutat foarte mult despre personaj. Observam că doamna Marina Voica are mereu conștiința personei create de-a lungul anilor. Am vrut cu orice preț să dau la o parte masca asta și să lucrez nu cu vedeta, ci cu omul Marina Voica. Și cu toată melancolia ei, pentru că are un soi de melancolie. Apoi veneam să facem și repetiții pe text. Mi se pare că personajul ei e foarte puternic”, mai spune Andrei Răuțu.

Despre modul său de lucru cu actorii, afirmă că este într-o permanentă schimbare: „Sunt într-o continuă căutare. Nu cred că mi-am definitivat un stil. Și depinde și de proiecte. Uneori caut mai mult pe formă. Alteori caut mai mult pe partea spirituală – o privire, ceva foarte autentic ce nu poate să îmi dea personajul, ci doar omul. E și acolo un fel de terapie. Dar evit în general să intru în discuții de psihologie a personajului. Uneori caut să pornesc de la mișcare, să mă apropii dinspre exterior și să ajung la interior și să nu îi dau foarte multe informații actorului. Atunci când lucrez, să nu îi explic ce caut. Niciodată să nu îi ofer indicații legate de rezultat. Încontinuu să îi dau tot felul de acțiuni de făcut, iar restul să se reveleze.” 

„Caut mereu să ajung să ajung la o exprimare autentică a actorului. Asta mă interesează. Și să nu se simtă că interpretează un personaj. Încerc diverse variante cu actorii la repetiții. Vreau să mă asigur că textul curge și apoi, la filmare, să îi las destul de liberi”, explică Andrei Răuțu. 

În privința stilului, spune că pentru el estetica joacă un rol important. „Când am stabilit care e tema poveștii și spiritul ei, caut foarte mult în zona vizuală. Dar nu știu dacă am un mod anume. De exemplu, mai citesc poezii. Caut tot timpul ceva care să-mi dea culoarea, forma, atmosfera. Apoi am foarte multe discuții cu directorul de imagine. Ne întâlnim. Discutăm inclusiv despre alte filme, căutăm referințe. Vorbim despre cum am vrea să arate filmul nostru. În primul rând, trebuie să ne răspundem la următoarele întrebări: «De ce îl gândim așa? Ce ne-a determinat să ajungem la estetica asta?» Nu trebuie să fie o chestie doar de spectacol. Trebuie să aibă mult sens în temă”, detaliază regizorul.

„La Ela, Panda și Madam am stabilit din start că vreau să fie în zona de cinema direct. Să observ ceea ce se întâmplă, ca și cum aș face un documentar despre relația nepoatei cu bunica. La Bucureștiul văzut de sus am avut discuții de estetică și am ajuns la concluzia că, de fapt, personajul bătrânei se cam îndreaptă spre moarte. Și am încercat să vedem cum ar arăta asta prin lumină – ar fi din ce în ce mai multă lumină. Lumina invadează. Poate în interiorul casei e mai stilizat, în timp ce în mașină e mult mai direct, mai spontan. În mașină am căutat, de exemplu, să îi izolăm pe fiecare și să îi vedem doar separat. Iar împreună să nu îi vedem decât din exteriorul mașinii. La Perseide, în schimb, a fost clar o preocupare estetică. Am căutat în zona romantismului german – Caspar David Friedrich. Mă uitam la picturile lui”, mai spune Andrei Răuțu.

În mijlocul unei părţi din echipa de la “Bucureştiul văzut de sus”

În acest moment al vieții și al carierei, declară că îl preocupă limbajul cinematografic și „posibilitățile de a fi creativ în modul în care decizi să spui o poveste”: „Dacă vrei, e ca în cubism. Ai o acțiune sau o situație, dar poți să o privești din foarte mult unghiuri și din fiecare ar arăta, poate, altfel.”

„Pe lângă asta, cred că și din cauza stării pe care o am în ultima vreme, mă preocupă destul de mult zona absurdului și aș vrea să pregătesc ceva cu asta. Când ai contradicții interioare foarte evidente și nici nu mai știi care e drumul concret. Mi se pare că e o perioadă în care încercarea de a ajunge la tine presupune și rătăcire, pentru că nu ai cum să faci abstracție de exterior. Atunci, ești cumva între, pendulezi. Dacă nu ți-e clar ce cauți în interiorul tău, atunci exteriorul te aruncă și mai tare în haos și poți să ai un comportament contradictoriu și inconsecvent. Pornind de la asta, mă interesează să văd cum ar arăta într-un film niște personaje de acest gen, care pot să vină cu un grad destul de mare de absurditate”, explică cineastul.

La întrebarea dacă, așa cum reiese din unele dintre filmele și referințe sale, este interesat de o zonă mistică, răspunde că este preocupat de „relația omului cu sacrul”. „De fapt, e ceea ce ne menține în fiecare zi. Toată lupta pe care o ducem de la asta vine. Uneori nu o mai băgăm deloc în seamă. Și ne legăm de tot felul de elemente exterioare sau de iluzii pe care singuri ni le creăm și ajungem la stări contradictorii. Spiritul ți-ar spune ceva, dar nu mai ajungi la el. De aici peisajul absurd la care mă tot gândesc în ultima vreme și care e foarte ofertant”, afirmă Andrei Răuțu.  

Despre postura de regizor tânăr și aspirant în cinematografia română mărturisește că uneori se simte demoralizat: „Propun proiecte, iar răspunsurile întârzie să apară. Uneori îmi pierd și eu încrederea în propriul proiect. Dar asta e. Căutarea e necontenită. Cumva, nu ai de ales decât să încerci la nesfârșit. Să ai în primul rând niște proiecte de arătat și de care să fii mulțumit, ceea ce îți cere un soi de disciplină. Există riscul, amplificat și de timpul petrecut pe social media, să te obișnuiești să primești instant o gratificare. Ai scris un scenariu de zece pagini și vrei să faci un scurtmetraj, dar poate că e nevoie să aloci mai mult timp și să cauți mai mult ca să convingi pe cineva. Uneori mă gândesc că poate ca artist ai nevoie să te orientezi și spre actual în ceea ce alegi să faci. Problemele care țin de spiritul omului sunt universale, mereu valabile, însă poate e mai bine să te legi de contextul actual. Nu știu.”

„E important ca artistul să aibă tot timpul relația funcțională cu el însuși și să se cunoască. Dacă are stări contradictorii pe care poate nu le înțelege, atunci măcar să le accepte. Și să știe care e aspirația lui și cum să-și facă ordine pe drum. Ca artist, cred că e esențial să îți dorești să nu te împrăștii. Să poți să menții o linie și să mergi mai mult timp pe ea. Să poți să prinzi peștele cel mare”, încheie Andrei Răuțu.

 

Credit foto: Alin Ciuchi

Ionut Mares Ionut Mares
Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.