Andra Tarara: „E costisitor emoțional să faci documentare despre relaţiile din propria familie”

1 Decembrie 2020

Andra Tarara este autoarea unuia dintre cele mai bune şi mai emoţionante documentare româneşti din 2020, „Noi împotriva noastră”. Un debut care a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de Film Documentar de la Jihlava, iar în România a putut fi văzut online în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest. Un documentar tulburător prin curajul regizoarei de a-și filma tatăl care se luptă cu schizofrenia și de a se lăsa la rândul său filmată de el, într-o serie de dialoguri de o sinceritate care perturbă.

Tot în acest an, la Festivalul Astra de la Sibiu, Andra Tarara a mai lansat, împreună cu David Schwartz şi Roland Ibold, documentarul de lungmetraj „23 august 1944/2019”, cu câţiva supraviețuitori ai persecuțiilor antisemite din anii ‘30-’40, care discută despre semnificațiile politice și personale ale evenimentului istoric de la 23 august 1944, când România a ieşit din alianța cu Germania nazistă și a întors armele. Alături de David Schwartz a realizat, în timpul lockdown-ului din primăvară, şi un scurtmetraj cvasi-experimental, „Ținutul care nu doarme niciodată”, ca parte a unui proiect iniţiat de Festivalul Filmului European.

Absolventă de imagine în cadrul UNATC şi a unui masterat în antropologie vizuală la SNSPA, Andra Tarara şi-a lansat primul film ca regizoare în 2018, documentarul de scurtmetraj „O moarte în familia mea”, selectat la mai multe festivaluri din ţară şi străinătate. Un film despre ultimele zile înainte de moartea bunicii cineastei, realizat ca examen de imagine în anul al treilea la UNATC. În prezent lucrează ca arhivist în cadrul Arhivei de Imagine a Muzeului Național al Țăranului Român.

Am pornit discuţia de la Noi împotriva noastră, pentru că e în primul rând un film despre relaţia cu tatăl ei, care şi-a filmat familia şi în special pe fata sa, până la declanşarea bolii la începutul anilor 2000. Andra Tarara introduce în documentar fragmente din aceste filmări pe VHS realizate de tatăl său când ea era mică.  

„Am început să fac fotografii de foarte mică. Primele fotografii pe film făcute de mine sunt de când aveam şapte-opt ani. Într-un fragment de arhivă VHS, pe care nu am putut să-l păstrez în film pentru că nu era bun sunetul, se vede cum îl rog să mă lase să pun ochiul în cameră. Îl vedeam pe el, mi se părea fascinant și m-a interesat. La un moment dat, a început să-mi dea din ce în ce mai mult aparatul de fotografiat. Am fotografiat tot timpul. Dar nu vedeam asta ca pe o posibilă meserie. Pur și simplu era un mod al meu de a arhiva ce e în jur. Cam ce făcea și tata, de fapt”, îşi aminteşte regizoarea.

„După ce s-a îmbolnăvit, el a încetat să mai filmeze. La un moment dat s-a stricat și aparatul de redare VHS, așa că nu ne-am mai uitat la casete. Au ajuns într-un dulap și am revenit la ele mult mai târziu. Între timp, am uitat aproape complet de etapa asta”, completează ea. 

Deşi acum, retrospectiv, consideră că pasiunea tatălui pentru imagine a avut o influenţă decisivă în dorinţa ei de a studia filmul, Andra Tarara spune că în adolescenţă nu i se părea că el şi-ar fi dorit asta pentru ea: „Dimpotrivă, când m-am trezit eu să dau la film, deşi le plăcea ideea, părinţii erau puţin panicaţi că nu voi putea trăi din asta.”

Născută în Giurgiu la 22 februarie 1994 (dar trecută în acte la 21 februarie, pentru că tatăl său s-a încurcat, de emoţie, când i-a declarat venirea pe lume), regizoarea afirmă că nu era cinefilă în adolescenţă. 

„Vedeam David Fincher și ce mai era la îndemână. Ce vedeau cam toți adolescenții din jurul meu. Orizonturile mele cinefile nu ajungeau mai departe de atât. Giurgiu nu avea cinematograf. Doar că făceam fotografie și filmam pe la serbări. Dar în prima fază nu părea că fac ceva special, pentru că toţi făceam asta. Adică fix la generația mea au intrat pe val DSLR-urile la prețuri cât de cât accesibile, așa că mulți dintre colegii mei aveau aparat și făceau poze. Cred că și de asta mi se părea destul de comun. Eu poate doar făceam mai sistematic decât alți colegi, iar curiozitatea asta m-a ținut pe termen lung, de la un moment dat încolo şi cu pretenţii artistice”, rememorează ea.

Era la o clasă de Matematică-Informatică şi era foarte bună la matematică şi fizică, aşa că toată lumea o vedea cu o viitoare carieră la Politehnică. „Însă mi-am zis că, totuşi, nu aș face asta toată viaţa, pentru că voi muri de plictiseală”, explică ea.

În clasa a 11-a s-a gândit prima dată că ar vrea să studieze Film, aşa că a ajuns la cursurile pregătitoare de regie de la UNATC, în Bucureşti: „Nu prea înțelegeam ce face un regizor, ce face un operator. Am ajuns pe acolo mai degrabă random, ca să văd ce ar putea să-mi placă. Și nu mi-a plăcut la regie. De fapt, m-am speriat foarte tare, pentru că mi se părea că toți erau foarte deștepți și pregătiți, iar eu nu înţelegeam nimic. Totul era pe name-dropping cu marii cineaşti ai lumii, însă eu nu auzisem de nimeni. Dar poate mai presus de asta a fost teama de ficțiune. Părea că trebuie să știi totul de dinainte, să fii foarte bine pregătit. Tu ziceai în povestea ta că acțiunea se întâmplă într-un balcon. Și imediat erai întrerupt și începeau să curgă întrebările: «Cum arată balconul? Unde e? Ce se aude? E pe Magheru sau e pe o stradă mică și liniștită? La ce etaj e?» Eu habar n-aveam, nu știam să-mi pun toate problemele astea. Mi se părea interesant, dar mă intimida teribil.”

„După aceea, m-am gândit totuşi să rămân pe fotografie, pentru că îmi era mai aproape, și m-am dus iniţial la UNArte. Am început să caut ce e cu secția lor de foto-video. M-am întâlnit cu un profesor de acolo ca să îl întreb dacă mi s-ar potrivi. Însă m-am reîntors la UNATC, pentru că domnul acela mi-a spus că totuși că ar fi mai potrivit pentru mine să dau la UNATC. Așa că am fost anul următor la cursuri de pregătire la imagine la UNATC și m-am simțit mai în largul meu”, declară Andra Tarara.

Despre studiile de imagine de la UNATC (2013-2016), spune că fiecare an a fost altfel şi i-a adus descoperiri. 

„Mama zice că înainte eram foarte introvertită și că, imediat ce am intrat la UNATC, a simțit la mine o schimbare rapidă. Brusc, lucram cu foarte mulți oameni, devenisem mult mai comunicativă. Primul an a fost fascinant. Pentru că nu avusesem mare contact cu filmul, în primul an am recuperat foarte mult, am văzut multe filme, am mers la filmări. Descoperisem altă planetă și mi se părea foarte tare”, îşi aminteşte cineasta.

Între primul şi al doilea an, a ajuns la Festivalul Astra de la Sibiu, cu un documentar de scurtmetraj la care a lucrat ca operator şi care era realizat de o colegă de la regie, Ioana Grigore, cu care avea să mai colaboreze. Începuse să o intereseze tot mai mult documentarul, în detrimentul ficţiunii.

„În anul al doilea, deja descoperisem documentarul, aşa că nu îmi mai plăcea la școală foarte mult, pentru că pe zona de documentar se făcea foarte puțin. Deşi în acel an se studia documentarul, am simțit că e tot un fel de pregătire pentru ficțiune. Nu contează prea mult ce zice personajul și care e ideea, dar trebuie să pui lumina frumos, să îl așezi în cadru, să îi spui cum să își țină mâinile. Nu prea înțelegeam abordarea asta”, explică ea.

„În anul întâi am intrat cu niște căutări foarte estetice, de fapt. Îmi plăcea să fac cadre frumoase, să caut unghiuri mai speciale, să pun lumina nu știu cum. Dar la un moment dat s-a epuizat asta și nu mi s-a mai părut suficient. A început să mă frustreze. Ok, știm să facem cadre frumoase, dar hai să vorbim mai mult despre subiect, despre cum ajută cadrele alea și ce poveste vrem să spunem cu ele, de fapt. Aici s-a cam tăiat firul, pentru că nu prea aveam discuțiile astea la școală. Mai ales la Imagine, căutările erau foarte mult în zona estetică”, completează Andra Tarara.

Afirmă că începea să fie interesată de documentar pentru că i se părea că „nu trebuie să știi totul de la început”: „E un  proces și o descoperire și înveți lucruri făcând. Nu vii cu o teză gata demonstrată. Era ca o căutare, ceea ce mi se părea mult mai interesant și stimulant decât să vin eu cu răspunsul de acasă, aşa cum mi se părea că ar presupune ficțiunea.” 

Recunoaşte totuşi că a ajutat-o foarte mult faptul că a studiat la UNATC, pentru că altfel nu ajungea să facă film: „Nu știu să zic pe bune cât am învățat din școală, dar clar m-a adus în mediul ăsta, cu care altfel nu aveam contact, și mi-a dat o legitimitate.”

A fost singura fată la imagine din anul său, însă spune că a fost o întâmplare, pentru că în alţi ani erau mai multe, iar acum s-a ajuns chiar la paritate: „Am simţit presiune la început, când vedeam aparatura aia foarte grea, cu care colegii mei jonglau pe degete. Mi se părea că trebuie să dovedesc că am ce căuta acolo. Era așa puternic vibe-ul de masculinitate în clasă, încât nu eram foarte sigură că e locul meu acolo. Băieții erau foarte entitled, era chestia asta manly, că li se cuvine. Dacă ne uităm istoric, operatoria a fost o meserie până de curând foarte masculină. Acum nu-mi dau seama cât a fost o presiune din exterior sau pur și simplu a fost ceva ce a venit de la mine, din propriile nesiguranțe, dar cert e că în primul an am tras la greu de proiectoare și de cameră și am fost asistent la toate filmările. Pe scurt: căram, ridicam, montam proiectoare și aparate grele, ca să arăt că pot. Voiam să îmi demonstrez că am autonomie, că nu depind de nimeni. După ce mi-am arătat că pot, a fost ok, m-am relaxat și i-am lăsat pe băieți să care. Între timp mă împrietenisem foarte tare cu ei, am avut o relație bună cu colegii mei.”

În anul trei, s-a hotărât ca pentru un examen de imagine să-şi facă propriul film, la care să nu fie doar operator, dar şi regizor. A ieşit documentarul de scurtmetraj O moarte în familia mea, despre ultimele zile ale bunicii sale, dar şi despre mama şi bunicul său, aflaţi cu toţii la căpătâiul muribundei.

Şi-a folosit pentru asta cota de peliculă color de 35 mm primită de la şcoală, dar a făcut şi câteva filmări digitale.

„Inițial mă apucasem să scriu un scenariu de ficțiune cu un prieten de la regie. Nu am dus nimic la capăt. Când a început să se înrăutăţească starea bunicii mele, m-am speriat foarte tare și m-am trezit filmând. Am uitat de tot ce scriam și m-am dus cu camera de filmat acasă. A fost spontan. Mă împrietenisem cu Sorin Botoşeneanu (profesor la UNATC – n.r.) și stăteam toată ziua la cursurile lui, deși nu aveam oficial cursuri cu el. Într-o zi m-am dus la el și i-am zis: «Uite, se întâmplă asta cu bunica mea, îmi vine să filmez. Ce fac acum?» Mi-a pus în brațe Privind la suferinţa celuilalt, de Susan Sontag, și m-a trimis acasă. M-am dus și am filmat. A fost visceral. Nu îmi dădeam seama ce va ieşi. Știam că dacă folosesc pelicula școlii, trebuia să arăt ceva la final. Știam clar că ceva trebuie să montez. Însă nu știam că o să iasă pe bune un film şi că o să îl trimit la festivaluri”, rememorează Andra Tarara.

„Am filmat la impuls. Sigur, nu am filmat cele mai dramatice momente. Dar după aia, la montaj, față în față cu materialul, am început să-mi pun probleme: «E ok că fac asta? Am filmat pentru mine, dar e ok să arăt public așa ceva? Pe cine ajută?» Au început să apară întrebările. Nu am un răspuns nici acum. În continuare am sentimente ambivalente faţă de filmul ăsta”, recunoaşte regizoarea.

Ea explică cum a ajuns la forma finală a filmului, după ce intenţia fusese alta: „Filmul nu e doar în jurul bunicii. Inițial, aşa voiam să fie. O văzusem cu vreo două săptămâni înainte să filmez și era într-o stare mult mai bună, vorbea, era total conștientă. La momentul ăla mă gândeam că o să fie despre viața ei și despre ce lasă în urmă, despre memorie şi amintiri, despre viața noastră împreună. Însă, când m-am întors, nu mai vorbea. De unde trebuia să fie un film foarte vorbit, a ajuns un film care se desfăşoară aproape în totalitate în liniște. Dar îmi era frică să vorbesc despre ceva atât de delicat și nu știam cum să o fac. Până la urmă, filmul e fix perspectiva mea asupra a ceea ce s-a întâmplat atunci, ce am simțit eu. Mi s-a părut de fapt cel mai just lucru. Ce pot să zic eu despre o temă aşa de mare ca moartea? Pot să zic doar cum am trăit eu experiența asta.”

O moarte în familie mea nu a fost bine primit de comisia de examen, iar asta a dezamăgit-o şi frustrat-o foarte mult. Pe scurt, spune că membrii comisiei i-au reproşat că nu e un film „mai de imagine”: „De ce nu arată mai frumos? De ce e camera din mână? De ce nu e lumina mai studiată? Filmul ăsta așa de neglijent filmat puteam să-l fac și pe telefonul mobil, nu trebuia să folosesc pelicula școlii. A fost destul de greu. În momentul ăla mi s-a tăiat. A fost mișto până aici, dar nu pot să continui așa. A fost frustrant, dar nici măcar ca cineast, ci la nivel primar, uman: «Bunica mea moare în filmul ăsta, iar voi îmi ziceți de imagine? Cum adică să fie frumos? Nu e frumos! Nici n-ar avea cum să fie.» Nu înțelegeam ce caut acolo și cum am ajuns să am discuția asta.” 

La examen arătase un draft de montaj, dar ştia că vrea să îl continue, pentru că îi simţea potenţialul: „Îmi dădeam seama că poate să fie mai mult. Văzusem materialul, știam bine ce e acolo, încă nu știam în ce direcţie să îl duc. Pur și simplu am început să mă joc cu materialul. Lucram cu o colegă de la montaj din anul meu. Am tot lucrat și lucrat. Însă nu ajungea să fie ce trebuie. Și am ajuns la fARAD cu el, la laboratorul de documentar. A fost extraordinar. La momentul ăla era coordonat de Mona Nicoară, iar atelierul de sunet era cu Dana Bunescu. A fost fix ce căutam, pentru că în sunet mă împotmolisem foarte tare. Fusesem singură acasă la filmări, și sunetul era tras cu un zoom abandonat undeva prin cameră. Sunetul nu era în niciun fel ok și nu știam cum să o dreg. Nu aveam sunet sincron, mai ales că filmasem pe o cameră veche şi zgomotoasă. Tot sunetul sincron era acaparat de motorul camerei. Întregul atelier a fost foarte încurajator. Le-a plăcut foarte mult materialul și au zis că trebuie să îl termin. După atelierul de sunet, Dana Bunescu m-a lăsat cu nişte piste clare de cum ar putea să fie sunetul și cum să continui. Și am păstrat legătura pe mai departe.”

„fARAD a fost extrem de încurajator, și nu știu dacă mai eram astăzi aici fără acel moment. Atunci mi s-a părut că are sens cu adevărat să fac asta”, mai explică ea.

Pentru că voia să continue să studieze filmul documentar, iar UNATC nu avea încă un masterat în asta, s-a dus la antropologie vizuală la SNSPA, unde coordonator era regretatul Vintilă Mihăilescu.

„UNATC încă nu avea masterul de documentar pe care îl are acum. Masterul era pe ficțiune. O opţiune era să dau la operatorie, să continui efectiv să fac imagine. Însă mi se părea că partea cu estetica am epuizat-o. Sau nu m-a mai interesat foarte mult. La masterul de regie pe ficţiune nu m-aș fi băgat, pentru că aveam zero experiență în lucrul cu actorii. Mă speria foarte tare. Mai era opţiunea să merg la filmologie. Mi se părea interesant, însă era foarte teoretic şi nu știam cum ar fi. Și mi-am dat seama că mie îmi lipsește de fapt să vorbim despre subiecte, despre cum le abordăm, despre cum lucrăm cu oamenii. Sorin Botoşeneanu de la UNATC m-a direcționat mai departe, spre masterul lui Vintilă Mihăilescu. Ei erau prieteni”, spune cineasta.

Noi împotriva noastră a fost iniţiat ca proiect în cadrul masterului  de la SNSPA, dar l-a dezvoltat și dus mai departe apoi cu Tangaj Production. Momentan e primul şi singurul film demarat în contextul acestui master şi care a continuat să aibă o viaţă autonomă după.

Ideea filmului a apărut când a revăzut casetele VHS cu filmuleţele de familie din copilăria sa, din care a crezut că o să poată folosi fragmente în O moarte în familia mea.  

„Mă uitasem la VHS-uri lucrând la O moarte în familia mea. Deja le digitizasem pe toate. Erau şapte casete VHS, cu aproximativ 15 ore de material filmat. Aveam notițe, aveam cuprins pentru fiecare casetă. Era destul de cartografiat materialul. Inițial credeam că O moarte în familia mea o să fie un film mai vorbit, iar în discuţiile despre amintiri mă gândeam că o să folosesc din VHS-uri. A ieşit altceva, așa că atunci a intrat foarte puţin VHS. Însă am rămas cu casetele alea în minte. În continuare mi se părea foarte mişto materialul de acolo. M-am gândit că poate îl voi folosi altădată, cu altă ocazie”, spune regizoarea.

Văzând filmuleţe de familie, şi-a dat seama că relaţia cu tatăl ei era extrem de prezentă: „Nu mi-o mai aminteam așa. Tot timpul eu sunt în cadru, iar el e în spatele camerei. Însă interacționa foarte mult din spatele camerei cu mine. Au fost două descoperiri mari. Prima era că relația noastră a fost și altfel, pentru că în momentul ăla nu prea eram apropiați și nu mai țineam legătura foarte puternic. A doua, faptul că e posibil să fi moștenit filmul de la el. Uitasem complet de perspectiva asta. Mă luasem cu altele. Apoi nici eu nu știam cum am ajuns la facultatea de film. Mi se părea că a fost o descoperire a mea. Am luat toate meritele. Mi se părea că ai mei nu au treabă cu asta, că nu înţeleg nimic, şi m-am făcut eu artistă în familia asta. Mă ofticam pe colegii de facultate care veneau din familii de artiști și mi se părea că au cu cine să vorbească acasă despre asta. Mi se părea că eu nu am și că am ajuns aici singură, de capul meu.”

„Mă uitam la casete, mă vedeam mică dând indicații de regie și îl vedeam pe tata filmându-mă. Brusc, toată narațiunea mea autobiografică s-a prăbuşit. Până atunci, credeam că filmul a fost descoperirea mea. Însă vedeam că nu e chiar aşa”, mărturiseşte Andra Tarara.

„M-am gândit că ar trebui să fac la un moment dat în viață un film despre relația cu tata. Despre cum se raportează el la film şi cum am ajuns eu să fac asta. Povestea pasiunii noastre comune. Să văd, de fapt, cât de adevărat e că de la el am luat-o. Dar am pus-o în cui. Am notat-o într-o agendă și acolo a rămas pentru ceva vreme. Însă când a trebuit să-mi aleg o temă pentru disertație, nimic nu îmi plăcea la fel de tare. Tot ce îmi venea în minte mi se părea mai puțin important și mai puțin stimulant. Și m-am întors la carnețelul în care îmi notasem ideea că poate ar trebui să fac un film cu tata. M-am dus cu o listă de propuneri la coordonatorul lucrării, Bogdan Iancu. El mi-a zis să nu i le spun pe toate, ci pe aia pe care voiam să o fac cel mai mult. Și m-am apucat să îi zic că vreau să fac un film cu tata, despre cum filmăm amândoi. A fost de acord. A fost foarte încurajator. În paralel trebuia să fie și o lucrare scrisă, cu o încadrare teoretică și apoi cu studiul de caz – filmul și metodologia din spate. La SNSPA m-am simțit ca acasă, pentru că se întâmpla fix ce îmi doream eu, adică discuții despre cum lucrezi cu oamenii, ce probleme îți pui când ajungi într-un loc. Un fel de etică a reprezentării. Cum îi arăți? Lor ce le dai înapoi? Te duci peste ei și iei ceva de acolo. Dar cum se simte pentru ei asta? Bine, făcând deja un film în familie, îmi mai pusesem unele dintre problemele astea, dar nu avusesem cu cine să le discut”, declară regizoarea. 

Era conştientă că e un demers greu, care îi va pune multe probleme, atât pentru că era un subiect extrem de personal, dar şi pentru că nu vorbise până atunci cu tatăl său despre boala cu care se lupta acesta, schizofrenia.

„Îmi puneam de la început nişte probleme. Mai ales că ai mei deja se despărțiseră. Tata stătea la țară. Şi cred că deja începuse să vorbească câte puțin despre boala lui psihică. Aşa că m-am gândit la un moment dat că o să intre şi asta în discuție. Ok, vreau să fac un film despre film, dar el s-ar putea să vorbească și despre alte lucruri. Şi asta pentru că relația noastră a fost marcată și de relația lui cu mama, de relația lui cu boala pe care o are și de relația lui cu tatăl său”, spune regizoarea.

Recunoaşte că o speriau toatea astea, dar nu ar fi făcut filmul ăsta dacă n-ar fi sperat că poate funcționa și terapeutic. Faptul că se reapropia de tatăl său folosindu-se de film, afirmă Andra Tarara, era şi o formă de a se proteja: „Mă simțeam mai în control că mă duceam cu camera. Eram într-un mediu pe care eu îl controlam. Era şi un pretext să-mi iau timp și să fac efectiv doar asta, pentru că eu stăteam la București, cu prietenii mei, iar viața mea era semi-inaccesibilă pentru ai mei la momentul ăla. Îi vedeam din când în când, nu mă duceam la Giurgiu, deși e foarte aproape. Țineam o distanță. Dacă nu era filmul, nu mi-aș fi luat altfel timpul să mă duc să vorbesc lucrurile alea.”

A pornit de la început cu ideea de a folosi două camere, una pe care să i-o ofere tatălui, iar alta care să rămână la ea, pentru a filma dialogurile lor din ambele perspective şi în acelaşi timp: „Văzusem VHS-urile, unde el mă filma pe mine. Primul gând a fost că vreau să întorc gestul ăsta, să mă duc să îl filmez eu pe el. Apoi m-am gândit că lui de fapt i-ar prinde foarte bine să primească din nou o cameră în mână. Am vrut să văd ce se întâmplă, poate i-ar plăcea să filmeze din nou.”

Miza foarte mult pe spontaneitatea întâlnirilor, aşa că nu i-a spus prea multe înainte despre ce ar vrea să discute. Însă el se entuziasmase, aşa că începea să o sune şi să îi spună cum ar vedea filmul. Ea îl întrerupea şi îi cerea să îşi păstreze ideile pentru când se vor întâlni, pentru a filma direct discuţiile. 

Andra Tarara mai recunoaşte că abia în timp ce făcea filmul şi-a dat seama că de fapt tată eil a suferit de schizofrenie şi că, în ciuda optimismului său afişat, nu se vindecase complet şi încă lupta cu boala: „Mai ajunsese pe la urechile mele prin casă cuvântul «schizofrenie», dar nu prea îmi era clar. Eu rămăsesem cu gândul că tata avea depresie – ai mei așa îi ziceau în general -, dar nu am stat niciodată să citesc. Abia acum, târziu, am început să caut, să văd care-i faza de fapt.”

Convenţia stilistică era ca tot ce apare în documentar să fie filmat de ei doi, atât când vine vorba de imaginile din prezent, cât şi în privinţa imaginilor din arhiva familiei.  

„La montaj, prima decizie mare a fost structura. Mi-am dat seama că dialogurile au foarte mult sens dacă le păstrez în calupuri cât mai unitare – să nu combin un dialog cu un alt dialog sau să îl întrerup cu altceva. Chiar dacă există tăieturi interne, pe cât posibil am vrut să păstrez curgerea naturală a discuției. Mi se părea mișto că începeam de la un subiect, eu întrebam ceva, el ducea discuția total altundeva. Era o dinamică bună”, detaliază Andra Tarara.

Nu a avut de la început ideea de a împărţi ecranul în două pentru dialogurile unde era posibil. A pus cadrele unul lângă altul când lucra la montaj, ca variantă de lucru, pentru a urmări cu ușurință ce opțiuni de cadre există pentru fiecare moment. Însă şi-a dat seama că funcţionează foarte bine şi aşa. Iar Dana Bunescu, care a fost consultant la montaj, a încurajat-o să păstreze split screen-ul. Andra Tarara spune că a mizat pe „tensiunea dintre cele două perspective despre același eveniment, alăturate și puse în conflict. Lucru pe care l-am prins și în titlu și am construit mai departe în ideea asta”. Ulterior şi-a dat seama, asta după ce i-au spus şi unii dintre cei care au văzut filmul, că titlul Noi împotriva noastră este de fapt „metafora perfectă a schizofreniei – ești în luptă cu tine însuți”: „Acum mi se pare evident și mie, dar nu ăsta a fost gândul de pornire. Eu ajunsesem la titlul ăsta pe un alt drum.”

A doua decizie importantă de montaj a fost ca după fiecare secvenţă de dialog să introducă un fragment mai lejer, care să relaxeze puţin spectatorul, pentru a nu se ajunge la „un cumul foarte apăsător”. Aşa a folosit părţi dintr-un fel de jurnal al tatălui său filmat în prezent, pe care ea l-a îndemnat să îl facă, dar mai ales fragmente din filmuleţele VHS din copilăria ei: „Selectarea bucăţilor de VHS mi-a luat de fapt cel mai mult timp. Primul filtru a fost că trebuia să fie fragmente filmate de el, nu de altcineva. Asta deja a redus o bună parte. Al doilea criteriu a fost să aleg pe cât posibil momentele în care îi simți prezența, în care interacționează într-un fel cu mine peste cameră.”

Ştie că filmul a ajutat-o foarte mult să îşi înţeleagă tatăl mai bine şi să se împace cu trecutul: „Altfel chiar nu ajungeam la perspectiva lui. Aş fi rămas cum sunt și în film: «De ce nu m–ai băgat în seamă?» E adevărat, pe undeva ştiam că e o problemă medicală. Mama îmi explica. Aşa că, la primul nivel, nu îl judecam, nu credeam că tata m-a părăsit. Dar îmi lipsea, mă durea. Însă fără film nu am fi ajuns să avem discuția asta și să înțeleg cât de greu i-a fost și lui. Mă oftic pentru că mi-am dat seama că de fapt ar fi putut fi un tată foarte mișto. Îmi pare rău că nu am avut parte de el.”

„La filmare, m-am enervat, m-am supărat, am fost agresivă cu tata, am plecat acasă. Abia apoi, în luni întregi de montaj, am stat să diger tot ce s-a spus acolo și ce înseamnă pentru mine. Poate montajul a fost, de fapt, cel mai terapeutic moment. Mai ales să mă văd pe mine pe ecran. E o oglindă foarte dură. Deja au trecut trei ani de când am filmat, părerile mele s-au schimbat foarte mult. Mi se pare că sunt rea și agresivă în film (râde – n.r.). Mi-e foarte greu să mă văd”, spune Andra Tarara.

Recunoaşte că i-a fost teamă să nu îşi vulnerabilizeze tatăl prin acest film: „La un moment dat mi-am pus problema: O să fie un personaj credibil? Era clar că avea foarte mult sens ce zice, mai ales în relația cu sistemul medical.  Era clar că ridică niște probleme reale și foarte importante. Dar oare publicul o să dea credibilitate acestui personaj? Sau o să se prindă că ceva e greşit şi că de fapt boala lui nu a dispărut. Atunci, asta nu o să invalideze discursul?”

„Și acum mi se pare greu de răspuns la întrebarea asta. Dar sper că, prin decizia luată, discursul să nu fie invalidat. E adevărat că episoadele lui s-au reîntors după terminarea filmului și e foarte alunecos să nu îți mai iei pastilele. Și e clar că nu ești în control de fapt niciodată. Pe de altă parte, el a făcut față foarte bine. Au fost niște victorii ale lui în faţa bolii. Deși în film nu prea reacționez ca atare, până la final el m-a convins că e foarte bine, că e pe drumul spre vindecare. Eu mi-am imaginat că așa o să fie de acum înainte, că putem să ne reluăm relația și că ăsta e happy end-ul”, declară regizoarea.

Credit foto: Silviu Gheţie

Deoarece după încheierea filmărilor starea tatălui s-a înrăutăţit din nou, Andra Tarara a decis să schimbe finalul documentarului, introducând exact această informaţie, pentru că în forma iniţială l-a considerat problematic: „Mi s-ar fi părut periculos să rămână mesajul că e bine să nu îţi iei pastilele, mai ales dacă îl vede cineva care chiar are nevoie de tratament.”

Deşi acum ştie că Noi împotriva noastră poate ajuta la conştientizarea unei probleme precum schizofrenia şi a nevoii de a discuta despre efectele ei, Andra Tarara spune că nu pornise cu ideea asta: „În capul meu, nici nu făceam un film despre schizofrenie. Mai degrabă tata a adus direcția asta. Pentru el era o miză personală să arate prin film celor din jur că e activ. Să își arate meritele, de fapt. La un moment dat mi s-a părut că o vedea fix ca pe o șansă de reabilitare socială, să arate că un bolnav de schizofrenie face atâtea lucruri. Pe măsură ce proiectul a început să se contureze ca un film și a apărut perspectiva de a fi văzut, el şi-a pus problema şi de cum o să îi ajute pe alții povestea lui. Considera că o să le dea speranță, pentru că el tot zice în film că medicii îți iau speranța, din cauză că îți spun că nu o să te faci bine niciodată. El de fapt voia să zică prin filmul ăsta că poți să depășești boala și să fii bine cu ea. Mai mult mi-a luat mie să mă prind că e o direcție importantă pentru film. Și că e importantă pentru el.”

Din păcate, tatăl său a murit recent, din cauza unui cancer: „Nu există o legătură directă, în sensul că în general un cancer nu are legătură cu o schizofrenie, dar în cazul ăsta se leagă. El a refuzat tratamentul oncologic. După momentul menționat în finalul filmului, când i-au revenit episoadele psihotice, a devenit din ce în ce mai grav. Într-o primă fază și-a luat pastilele antipsihotice, pentru că s-a simțit sub presiune, dar apoi iar nu le-a mai luat. Mintea lui s-a degradat din ce în ce mai tare în tot timpul ăsta de tratament neregulat, episoadele au devenit din ce în ce mai dese. Când am aflat că are cancer, era fix într-un astfel de moment, şi a refuzat total orice intervenție medicală pentru o vreme. Apoi, de la un moment încolo, în mod ciudat, nu a mai avut niciun episod. Dar era deja prea târziu. Cancerul avansase foarte tare, corpul era deja foarte slăbit.” 

Despre documentarul 23 august 1944/2019, realizat împreună cu David şi Roland Ibold, spune că nu ea a ales subiectul, ci i-a fost propus de către David Schwartz: „M-a interesat foarte tare cum se vede la firul ierbii un astfel de moment istoric controversat. Ni se vorbește despre el în multe feluri, însă mi se pare că perspectiva pe care o aduc personajele din film nu e foarte vehiculată în spațiul public. M-a interesat mai mult contraistoria, faptul că putem aduce un discurs care nu e foarte prezent, deși pare la prima mână: perspectiva evreilor asupra unui moment care a fost decisiv pentru viaţa lor.”

Deşi cele două documentare lansate în acest an ar putea părea diferite prin subiect şi abordare, Andra Tarara consideră că sunt de fapt legate: „Printr-o poveste mică, personală, vorbeşti despre un subiect mare, social, o problemă reală. Îmi place foarte mult asta. Personalul e politic, de fapt. Într-o poveste mică vezi toate mecanismele sociale care interferează cu viața ta personală.”

La realizarea de filme documentare, îi place că descoperă lucruri atunci când le face şi că nu e un proces rigid, „îngheţat”. Completează însă că şi la ficţiune se poate întâmpla asta şi că o tentează ca la un moment dat să facă şi ficţiune, însă printr-un mod de lucru mai liber.

În legătură cu o posibilă continuare şi a carierei de operator, adică să filmeze şi la proiectele altora, nu doar la ale ei, lucru pe care nu l-a mai făcut din facultate, afirmă că nu se vede lucrând la filme în care nu ar crede sau care nu i-ar fi deloc aproape: „Simt tot mai tare că nu îmi mai vine să lucrez la proiecte în care nu cred, cu a căror perspectivă nu rezonez şi cu ale căror idei nu sunt de acord. Nu cred că sunt cel mai bun om pentru asta. Însă nu judec asta la alții. Mi se pare admirabil un om care se poate adapta și poate traduce în limbaj cinematografic orice poveste.”

Întrebată dacă simte că există o schimbare în cinematografia română prin faptul că apar tot mai multe filme realizate de femei şi că tot mai multe fete devin directori de imagine, recunoaşte că a crescut numărul cineastelor, dar i se pare în acelaşi timp că ele continuă să fie marginale. „Filmele pe care le percepem drept Artă cu A mare sunt făcute tot de acești bărbați coloși. Filmele realizate de femei sunt mai degrabă făcute cu resurse puține, mai mult documentare, mai mult independente, mai colaborative. Și mi se pare că sunt asociate mai mult cu un anumit tip de povești, cu o zonă mai socială, mai angajată, mai sensibilă, decât cu arta înaltă. Și, deși la prima mână ideea asta perpetuează niște stereotipuri care de obicei sunt găunoase, aici nu mi se pare neapărat un lucru rău. Adică aici cred că e un exemplu pozitiv – împlinirea clișeului e de fapt împotriva curentului. Sunt aduse în față niște subiecte noi, sensibilități noi, se schimbă ușor-ușor paradigma. Nu mai e doar subiectivitatea masculină luată drept universalism absolut și dezirabilă pentru toată lumea, drept garant al reușitei. Începe să se facă loc și pentru altceva. Alte perspective, alte moduri de lucru”, declară Andra Tarara.

„Sunt femei în toate departamentele. E îmbucurător. E foarte bine. Dar aşteptăm să se întâmple şi sistemic. Şi resursele să fie mai bine împărţite. Nu-mi dau seama dacă ce constatam mai devreme, şi anume că filmele făcute de femei au nişte particularităţi, e un rezultat al felului în care sunt distribuite resursele sau pur şi simplu acestea sunt căutările pe care le avem”, mai afirmă regizoarea, care atrage atenţia în acelaşi timp că este nevoie de schimbări la acest capitol în toată societatea, nu doar în cinematografie. 

Spune că o sperie „foarte tare” întrebarea despre viitoarele sale proiecte: „Într-o oarecare măsură, am senzația că Noi împotriva noastră a fost Filmul, şi că mai departe de aici nu știu unde să mă duc. Am senzația că am pus toate cărțile pe masă. Am obosit foarte tare. Nu cred că ar mai fi cazul să fac filme atât de personale. Nici nu ştiu despre ce ar mai putea să fie. E costisitor emoțional. Ultimii trei ani au stors tot din mine.”

Ionut Mares Ionut Mares
Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.