Paul Mureşan: „Pentru animaţie, trebuie să treci prin iadul de a petrece mult timp cu tine”

27 Octombrie 2020

 „Cântec de leagăn” (2020, 4 min.), cel mai nou scurtmetraj al tânărului regizor de animație Paul Mureșan, produs de Safe Frame, a avut recent premiera mondială la Festivalul de la Varșovia. Este un film puternic despre abuz și alcoolism într-o familie, având pe coloana sonoră „Cântec de leagăn”, melodie interpretată de Maria Tănase.

Apariția sa este bun prilej de a sta de vorbă cu Paul Mureșan despre pasiunea pentru desen și începuturile în animație, despre sursele de inspirație și despre filmele sale speciale și foarte personale, care vorbesc despre spaime și angoase, sunt populate de monștri și debordează de fantezie. Am descoperit un artist sincer, direct și neconvențional.

Născut la 27 ianuarie 1988 la Bistrița, unde a și învățat la Liceul de Arte „Corneliu Baba”, Paul Mureșan a studiat la secția de Grafică a Universității de Artă și Design (UAD) din Cluj-Napoca (2007-2012). În 2008-2009, s-a aflat cu o bursă Erasmus în Germania, la HBK Saar, Academia de Arte Frumoase și Design din Saarbrücken. În prezent lucrează la teza de doctorat, despre cum este reprezentată frica de moarte în filmul de animație, susținută tot la UAD.

Primul său scurtmetraj a fost „Pui de somn” (2014, 5 min.), ales cel mai bun film românesc la Animest și selectat la multe alte festivaluri. O animație descrisă ca o „călătorie spre locul de joacă ascuns al minţii” și „o furtună de vise”.

În „Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva” (2016, 6 min.), un film de asemenea cu un bun circuit festivalier și premiat la Animest și UCIN, Paul Mureșan vorbește despre presiunea de a le spune părinților că este un monstru, așa fiind percepută homosexualitatea în România. Scenariul este bazat pe propria experiență.

În „Ceva” (2018, 9 min.), probabil cel mai elaborat film al său, cineastul tratează teme precum moartea, viața de dincolo și fricile care trebuie înfruntate.

Foto: Andrei Dăscălescu

Când ţi-ai seama că eşti talentat la desen? Cum a început?

Foarte sincer o spun: niciodată nu am crezut că sunt talentat. Din contră, am avut profesori care mi-au spus, la început ușor și după aia mai brut, că desenul nu e neapărat punctul meu forte. Vedeau că mă chinui foarte tare. Îmi plăcea mult să desenez. Desenam tot timpul. Trebuie să îţi imaginezi o Bistriţă ca un calendar uitat la soare lângă gunoi, desaturat. Înfiorător de plictisitor. Nu eram dintre copiii trimiși la vioară, la dans, cum vezi în filme. Nu pentru că nu le-ar fi păsat părinţilor, pentru că ei ţin foarte mult la noi. Şi chiar sunt surprins de câte ciudăţenii au suportat amândoi, pentru că desenam dinozauri pe pereţi. Nu aveai ce să faci în Bistrița, pe cuvântul meu. Iar să fii şi prost la fotbal şi nici să nu ai ce să faci, asta e o condamnare la stat în casă.

Cumva am crescut în situaţia standard în care toate fetele se jucau cu păpuși și toţi băieții jucau fotbal. Adevărul e că mă înţelegeam mai bine cu fetele. Mai exact, mă înțelegeam foarte bine. Asta atrăgea un pic de invidie din partea băieţilor. Când mă jucam cu băieții, îmi ziceau „femeia”, cu intenția de a-și bate joc de mine. Asta era porecla mea când eram mic. „Femeie” în sus, „femeie” în jos. Când mă dădeam în leagăn, ţineam picioarele încrucişate, pentru ca umbra să semene cu o sirenă. Îmi imaginam că sunt o sirenă. Râdeau de mine.

În anii `90, în Bistriţa, parcă eram toţi într-o gelatină alb-negru. Nu înţelegea nimeni nimic. Nimeni nu ştia ce trebuie să facă. Părinţii noştri nu înţelegeau în ce lume creştem noi şi care e rolul lor. Care ne e identitatea. 

În zeama aia anostă, singura chestie mişto era Cartoon Network. De fapt, a început cu Canale 5 şi ProSieben şi cu animaţii ca Sailor Moon şi seriale ca Power Rangers.  Eu şi fratele meu aşa am învăţat italiană şi germană, pe care apoi le-am înlocuit complet cu engleza de pe Cartoon Network. Practic, o fost cea mai colorată chestie din viaţa noastră. Mă uitam la lună şi juram că eu o să fac desene animate când o să cresc mare. Pentru că până atunci era cea mai mişto chestie pe care o întâlnisem în viaţa asta.

Dup-aia a trebuit să treacă încă un pic de timp să apară videoclipurile de la Daft Punk, care erau foarte colorate. Şi am fost absolut vrăjit. Eram prin clasa a şaptea.

Din clasa a cincea desenam mult, dar nu mă comparam cu fratele meu. El chiar e talentat. Era încă mic şi îl desena pe Sylvester Stallone, pentru că îi plăcea foarte mult Rambo. De la el învăţam foarte multe lucruri. Am învăţat că dacă întuneci marginile lucrării, efectul de vinietă, pe care el îl făcea pur instinctiv, te concentrează foarte mult pe mijlocul desenului. Vlad nu a fost niciodată interesat de desen, deşi întotdeauna a putut desena foarte bine. Pe el îl interesează alte lucruri, să se caţere pe stânci, să facă sculpturi. 

Eu am fost vrăjit de desen. Mi se părea o magie să iei o suprafaţă albă şi din ea să faci o lume. Să produci emoţie într-o altă persoană. Asta a fost pur şi simplu captivant. 

După aia, la liceu, diriginta, pe bună dreptate, mi-a spus că doar mâzgălesc. A zis că eu nu pictez, ci zugrăvesc. În clasa a 11-a, ţin minte, era noiembrie, era ploios, şi nu ştiu ce am pictat atât de nasol, pentru că ea efectiv ne-a pus pe toţi să întindem lucrările, să ne uităm la ele, şi a zis: „Uită-te un pic la lucrarea ta. Asta nu e pictură, asta e mâzgăleală.” 

În acel moment am simţit că pot să merg pe două drumuri. Unu: nu are rost. Diriga chiar s-a chinuit. Eu am încercat de atâţia ani, de dinainte de liceu, apoi în timpul liceului, iar acum ne apropiam de ultimul an şi trebuia să ştiu ce fac. Efectiv era dezastru. Şi oricât încercam să desenez anatomic şi geometric, nu ieşea. Am avut profesori foarte blânzi, încercau săracii, dar nu ştiau ce să mai facă cu mine. Parcă intenţionat sfidam tot ce ziceau ei.

Atunci, am mers pe alt drum. Ţin minte că mă duceam spre casă şi mi-am zis: „Dar dacă ăsta e stilul meu? Dacă mâzgăleala e stilul meu? Se pare că la asta sunt foarte bun.” 

Ce liceu era?

Eram la Liceul de Arte. Ai mei au încercat să-mi zică: „Măi, copile, nu da la Arte, că vei face icoane toată viaţa.” Însă chiar nu am făcut nicio icoană vreodată. Dar e percepţia asta că, dacă faci arte, măcar nu omori pe careva. Mi-au spus să mă duc la matematică. Săracii mei părinţi voiau pentru mine, fratele meu şi sora mea ce a fost mai bun. Dar să-mi sugerezi matematică e ca şi cum ai sugera unei râme să zboare, că ăla ar fi cel mai bun lucru pentru ea. Toate caietele mele erau desene. Şi, fără nicio exagerare, am trecut la matematică pentru că ştergeam tabla, pentru că a avut milă profu` şi a zis că măcar fac ceva. Mă asculta ca să-mi dea cinci.

Dar cum priveşti acum, ca animator, faptul că tu erai la un liceu de artă, ieşeai din convenţii, făceai cu totul altceva, iar profesorii îţi spuneau ceea ce îţi spuneau? Te-a inhibat în vreun fel?

Mă consider şi norocos. În istoria animaţiei sunt nişte mode. Modele astea se schimbă în funcţie de oameni şi de comportamentul nostru, iar apoi ne schimbă la rândul nostru. Asta e o idee interesantă a filosofului Walter Benjamin. Animaţia, când a început, spre surpriza tuturor, era pornografie. Inclusiv cu zoofilie, sex oral, homoerotism. Mai în glumă, mai în serios, puteai să ascunzi în animaţie tot felul de chestii. Puteai să zici că e numai un desen animat.

Apoi a început să se împrăştie o altă modă, determinată de Codul Hays, răspândit de un politician catolic pe nume Hays. Codul Hays a încercat să cenzureze mult din ce era bun în animaţie. Atunci, animaţia nu a mai putut să zică fel de fel de lucruri despre lumea asta şi a devenit foarte cuminte. În timpul Codului Hays, 1930-1960, a fost de fapt Era de Aur a animaţiei, pentru că, atunci, creatorii de animaţie nu au avut voie să zică aşa de multe lucruri, și astfel au trebuit să improvizeze şi să compenseze tehnic.

După aia urmează o modă foarte interesantă, dar pe care o cred foarte periculoasă: era Disney. Disney şi-a perfecţionat arta şi a început să romantizeze relaţiile dintre oameni. Era Disney a creat efectiv o generaţie Disney. De regulă, filmele Disney zic că tu eşti special, că eşti actorul principal în viaţa asta, restul sunt figuranţi în viaţa ta. Despre tine e vorba. Iubirea vine pe un cal alb şi, dacă eşti frumos, eşti virtuos. Dacă nu eşti frumos, eşti personajul negativ. Însă toate astea nu te ajută foarte mult când creşti mare. Când creşti mare apar alte elemente, cum ar fi chiria sau boala. Atunci, nu te-a ajutat cu nimic Frumoasa din pădurea adormită. Tu ai crezut că eşti Frumoasa, dar de fapt eşti Maleficent.

După ce a apărut generaţia Disney, super romantizată, şi după ce a dat cu dinţişorii de treptele realităţii, a venit încă o modă interesantă în animaţie, şi aia a fost moda loser-ului. Vai și amar de el. O să sune foarte banal şi comercial, dar Pokemon efectiv pe asta se baza. Era o lume foarte creativă. Când stai la Bistriţa, sunt anii `90 şi vezi Pokemon, nu e nimic mai bun. 

Personajul principal nu e unul care poate să facă de toate şi care să fie cel mai tare. Orice făcea, era vai şi amar de curul lui. În Pokemon, fiecare sezon – eu m-am oprit după primul, pentru că am prins ideea de bază – se termina într-o mare ligă, un campionat. Iar Ash, personajul principal, pierdea de fiecare dată. Şi asta mi s-a părut foarte mişto. Nu îţi imagina că e Ibsen. Dar ideea e foarte valoroasă. Îl vedeam pe Ash că pierde mereu, dar totuşi e ok până la urmă. A avut aventuri faine, a călătorit în multe locuri, a cunoscut oameni, a întâlnit creaturi fantastice. 

Eu eram loser-ul ăla. Eram singur. Simţeam ceva special legat de mine, dar nu era specialul Disney, cel cu stea în frunte. Era specialul loser. Cazul celui de la care nu se aşteaptă nimeni la nimic, şi totuşi, la un moment dat, iese ceva la suprafaţă. Poate şi pentru că am şi o doză mare de naivitate, am păstrat chestia asta. Şi o încăpăţânare. Am tot insistat. E interesant, pentru că atunci când nu se aşteaptă nimeni la nimic de la tine, tot ce faci are un mic reflector pe el. Se vede cât de cât. Contrastează cu nimicul de până atunci. Dacă cineva se aşteaptă de la tine la lucruri grandioase, orice faci nu e prea bine, pentru că trebuia să fie genial. Dacă ar fi să fac o teorie, cred că am crescut în moda în care loser-ul era fetişizat. 

Acum avem o altă modă interesantă, exemplificată de One-Punch Man, în care eroul este imbatabil, nu poţi să-i faci nimic, dar în același timp nu e fericit. Provocarea eroului este să trăiască o viaţă mai degrabă normală, standard, mediocră, decât una extraordinară. Şi asta e o chestie mişto, pentru că zice că tu poţi să ştii toate acele lucruri, dar în esenţă tot cu tine însuţi trebuie să petreci timp. 

Sunt multe mode în animaţie, iar unele sunt de căcat. Dar astea mi se par interesante şi ele ne influenţează destul de mult. 

Foto: Andrei Dăscălescu

Spui practic că începeai să conştientizezi şi să îţi asumi faptul că ceea ce făceai era diferit, şi poate nu era greşit, şi că asta era ceea ce ai fi vrut să faci mai departe.

Ce aveam de pierdut, până la urmă? Partea faină era că eram doi colegi aşa în clasă. Eu şi Liviu. Liviu Pop pictează incredibil. Nici lui nu i-a dat nimeni nicio şansă. Eram şi noi acolo prin clasă, dar nu eram ăia buni pe care îi arătau delegaţiilor. Eu şi Liviu am avut noroc că am făcut echipă. Ne-am revoltat în liceu când am văzut că există artă abstractă. Spuneam că şi eu pot să fac asta. Ne certam cu profesorii. Am zis nişte lucruri de care acum nu sunt foarte mândru.

Dar atunci am început să experimentăm. Liviu picta cu margarină şi o lăsa să se învechească, făcea mucegai şi scotea nişte culori superbe. Eu mi-am dat seama că desenul îmi e mai aproape de suflet decât pictura. Am început să desenez pe întuneric. Ieşeau tot felul de monştri. Nu deveneam cei mai buni din clasă, dar deveneam cei mai altfel. 

La un moment dat, eu şi Liviu ne-am trezit la Olimpiadă, şi s-a întâmplat ce nu a bănuit nimeni din şcoală: amândoi am luat locul întâi pe ţară. Unul la pictură, celălalt la desen. Profesoara noastră nu mai știa ce să înţeleagă din viaţa asta. Noi am fost bucuroşi, dar nu îţi imagina că am devenit aroganţi. Ne-am dat seama de o chestie: nu e vorba de a fi cel mai bun, e vorba de a fi tu. Bineînţeles, nu orice scoţi e valabil, dar e făcut în felul tău. Chiar dacă poate nu e foarte valoros, te reprezintă. Şi atunci e ok. Cât de cât. 

Înseamnă că ideea de a merge la universitate în aceeaşi direcţie era evidentă. Cum ai decis să te duci la Cluj şi cum a fost facultatea?

E fain desenul şi îmi place. Dar visul meu oricum era animaţia. În liceu desenam story board-uri şi ştiam că într-o bună zi o să fac animaţie. Făcând grafică de şevalet, mă pregăteam pentru momentul când voi face animaţie. Şi am ştiut că de la Cluj poţi să pleci cu Erasmus. Mi-am ales o ţară în care ştiam că se face animaţie, dar şcoala m-a trimis în altă ţară. Din fericire.

Ai ajuns în Germania.

Dar eu am vrut în Belgia inițial. În Germania, unde am ajuns, am zis că ce vine, vine. Ceva tot aflu. Foarte interesant sistemul lor. E ca şi cum ai merge în restaurant şi de pe meniu ţi-ai alege cursurile. Poţi efectiv să îţi faci o salată din ce cursuri vrei. Mi s-a părut foarte mişto chestia asta. Este stereotipul că germanii sunt foarte rigizi. Mie mi se pare că noi suntem mult mai rigizi. Chiar sunt nişte oameni deschişi la minte. Nu toţi, evident. 

Acolo am făcut un curs de animaţie pentru începători, unde am aflat că trebuie să foloseşti un scanner. Le-am stricat scanner-ul. Îmi place foarte mult desenul cu creionul pe hârtie. Niciodată nu m-a atras foarte tare animaţia vectorială sau 3D. Îmi plăcea foarte mult când era o suprafaţă pe care puteai să o atingi. Să simţi că a trecut cineva pe acolo. Arta 3D, dacă nu eşti foarte priceput tehnic şi foarte bun, tinde să fie un pic de plastic. Atunci, nu e neapărat pe gustul meu. Am insistat să fac totul pe hârtie. La prima animaţie au fost 2.000 de desene pentru trei minute. 

Am dat-o în bară. Eram cu Erasmus în Germania în al doilea an de facultate. Şi tot ce poţi greşi la o animaţie din punct de vedere tehnic, eu am greşit la această primă animaţie. Dar cât de cât am înţeles nişte principii. 

Iar atunci când am animat prima mea chestie a fost un moment incredibil. Era o pasăre care sparge cu ciocul pământul şi sare afară. Nu mai animasem nimic până atunci. Eram la cursul ăsta şi era un asistent turc care avea grijă de noi, foarte simpatic, foarte smart. Desenez chestia asta, o scanăm, o punem şi ne uităm la ea. Şi îmi spune: „Tu ai mai animat până acum?” Am zis că nu, dar că mă pregătesc de câţiva ani. Se vedea că îmi doresc foarte tare să iasă. E o vrajă momentul în care dai play şi chestia aia care a ieşit din tine şi pe care ai creat-o se mişcă independent de tine, e viaţă. Momentul e incredibil. Vrei să mai vezi asta. Vrei să o vezi toată viaţa. 

Însă după prima animaţie am zis că mă las, că nu mai îmi trebuie cât trăiesc. Am lucrat tot semestrul la ea. A fost foarte mult timp petrecut cu mine. Nu ai ce să faci. Trebuie să stai mult în studio, şi doar desenezi şi scanezi. Prima animaţie a fost o experienţă deprimantă şi dureroasă. Eram singur. A trebuit să mă gândesc la toate căcaturile mele. Efectiv a trebuit să trec printr-un fel de iad. Să petrec timp cu mine. Departe de distracţie, cum ar fi să mergi să vezi filme, să fumezi, să te droghezi. A fost foarte greu atunci, dar mă bucur că am făcut-o, pentru că mi se pare că, dacă nu avem iadul de a petrece mult timp cu noi, viaţa devine grea. 

Eu nu sunt o persoană cu foarte multă răbdare, dar am învăţat că pentru animaţie trebuie să treci prin iadul ăla. La un moment dat e o suferinţă pe care o alegi, trebuie să stai cu tine. Lumea mă întreabă de ce nu lucrez mai bine pe tabletă, că nu trebuie să stau atât la un proiect. Dar despre asta e vorba. Despre statul cu tine. Nu că trebuie să scapi repede. Sunt animatori mişto pe care îi cunosc şi care zic că le place animaţia, dar urăsc să o facă. Urâtul ăla e efectiv statul cu tine. Trebuie să-ți pui nişte întrebări. Ce căcat e aşa nasol acolo de nu poţi să stai câteva ore cu tine? Statul cu tine şi răbdarea devin o formă de terapie.

După patru luni de stat în Germania, te-ai întors la Cluj, unde ai mai studiat vreo doi ani. 

Toată viaţa visasem să fac animaţie şi, în sfârşit, făcusem, şi a fost probabil cea mai deprimantă experienţă din viaţa mea. A fost groaznic. Îmi imaginam cu totul altceva. Mi s-a desumflat balonul. Nu-i deloc romantic. De 14 ani animez, şi doar trei momente au fost romantice. În rest, zero romantism. 

Cum ai reuşit să te mobilizezi din nou, să recâştigi dorinţa de a face în continuare animaţie?

Asistentul turc era asistentul unui profesor maghiar, Tamás Waliczky. Tamás era un personaj foarte interesant. Făcea o animaţie profund ciudată. Era 3D. Eu nu sunt fan. Dar o făcea în aşa fel încât te determina să îţi pui nişte întrebări. Se juca cu formele în aşa fel încât ţi se lipeau ochii de ecran. Îmi plăcea de el. Era foarte liniştit. Nu era genul de artist nebun. Ştia germană perfect, dar refuza să vorbească germană. Vorbea numai engleză. Erau exasperaţi profesorii. Te atrăgea prin calmul lui şi prin faptul că, tehnic, era brici. Ce a făcut foarte mişto şcoala aia – era în Saarbrücken, lângă Franţa – şi motivul pentru care o respect foarte tare era că închiria cinematograful oraşului şi arăta animaţiile începătorilor. Se numea seara începătorilor. Nu am mai întâlnit până atunci atâta respect pentru nişte muci de lucrări. Primele lucrări aşa sunt. Mulţi chiar nu îşi dădeau interesul. Vedeai că abia aşteaptă să scape, să meargă să mai fumeze o iarbă. 

Ne-am dus la cinematograf, dar eu nu ştiu cum am reuşit să fac o animaţie de 40 GB, la doar 3 minute, în contextul în care întreaga trilogie Stăpânul inelelor încăpea pe un CD. Am dat-o în bară cum nu se putea mai tare, dar cumva am reuşit să o trimit pentru seara animaţiei pentru începători. Ne-am așezat toţi acolo. Râdeau germanii de mine de nu era adevărat. Dar eu eram familiar cu atmosfera asta, de la fotbal. Au început filmele. Murea toată sala de râs. Era o seară amuzantă. Lumea mergea numai ca să se împrăştie de râs. Apoi a început animaţia mea. În primul moment, iese ciocul din pământ, apoi iese pasărea. Linişte în sală. Animaţia se derula. Sunetul era făcut din lovirea unor oase laolaltă. Un ritm ca un fel de mantră. Şi s-a terminat filmul. Lumea tăcea. 

Eu am o problemă când îmi văd filmele pe ecran. Îmi place foarte mult să văd oamenii cum reacţionează, dar am impresia că o să mor de inimă, efectiv. Aşa de puternică e senzaţia. Şocul nu ar fi aşa de mare nici dacă aş fi dezbrăcat pe scenă. Şi acum simt ceva din acel moment. Mi-am şi zis atunci că, dacă mor, mor probabil într-o sală de cinematograf, în timp ce îmi văd un film. Era chestia asta că vede toată lumea şi te judecă. Era absolut îngrozitor. Curată panică. 

Dar, la final, lumea a început să aplaude. Au venit rafale de aplauze. Şi am fost şocat. Apoi am ieşit, iar cei care şi-au bătut joc de mine, care îmi ziceau „românul nebun”, mi-au spus ce animaţie mişto am făcut. Dar nu îţi imagina că era Hayao Miyazaki. Era pur şi simplu un experiment reuşit, interesant, până la urmă. Mai ales în comparaţie cu restul. 

Era acolo şi Tamás, şi l-am întrebat ce a fost cu aplauzele din sală, că eu sunt şocat şi că efectiv m-am umplut de energie, după ce dădusem multă energie. Şi el a spus că fiecare film are o conştiinţă, şi conştiinţa e făcută din timpul pe care l-ai petrecut ca să faci acel film. A fost un moment foarte important pentru mine. Mi-am dat seama că nu doar dai drumul la un produs şi mergi mai departe cu viaţa ta. Nu e chiar mâzga pe care o lasă în urmă un melc. Ai creat o chestie care zice ceva. Cu Cântec de leagăn, pe care l-am făcut acum, am reuşit să fac nişte oameni să plângă. Poate că ce ai făcut nu e neapărat un căcat. Are o viaţă şi se întâmplă nişte lucruri. Mi-am dat seama că toată energia pe care eu o băgasem în film începea dintr-o dată să merite. Şi aş vrea să mai trăiesc chestia asta. 

După aceea, chiar dacă am fost foarte motivat, a dispărut romantismul. Dar a apărut ceva mult mai realist. A apărut ideea că trebuie să ştii că o să sacrifici ceva, o parte din viaţa ta, nişte resurse, nişte filme, nişte băute, şi că o să iasă chestia asta, care poate să fie bună sau nu. Nu e nicio garanţie. Dar începe să îţi povestească ceva.

De exemplu, Ceva, filmul meu cu moartea, e un film pe care nu îl înţelege nimeni. Nu ştie nimeni ce să zică. Aşa că mai bine nu zice. Când am fost la festivaluri, oamenii se cam dădeau la o parte, părea că le e jenă să dea faţa cu mine după film și să îmi spună că a fost un căcat. Dar mie filmul ăla îmi povestește despre cum am fost eu în perioada aia, când am făcut cunoștință cu frica de moarte mai mult. Că sunt numai o frică de moarte.

Filmele tale sunt foarte personale, vorbesc despre angoase, spaime, frici. Dar de la ce pornești, de fapt, când te apuci de o animație? De la o imagine? De la ideea unei poveşti?

Mi-a plăcut o comparație pe care o făcea un tip despre BDSM și sexul mai violent cu curele. El era un trainer de BDSM și îl întrebau unii: „Acum vreau să-mi biciuiesc gagicul sau gagica, dar mă trezesc în momentul ăla și nu mai vreau. Și e un pic ciudat să înjur un om, mai ales dacă nu sunt supărat pe el. De unde scot nervii ăia? De unde scot energia aia nasoală?” Iar el a zis că nu trebuie să te enervezi, că nu e sexual. Nu trebuie să te forțezi. Energia pe care o cauți e aia când ești la duș cu băieții, și e unul acolo, și răsuceşti prosopul şi îi fuți una peste cur. Aia e altă energie, e una jucăușă. 

Eu cred că una din zonele din care vin filmele e zona asta de plesniri cu prosopul peste cur. Noi întotdeauna găsim un pic de energie să fim răutăcioși. E acolo. Am învățat cu timpul că trebuie să fii virtuos și bun, iar toate filmele pe care le-am văzut au arătat că trebuie să fii pozitiv și că e mereu soare, ca în reclamele la margarină. Dar de fapt noi știm că avem umbre înăuntru. În zona sexuală e fain că toate astea pot să iasă câteodată. Poţi să fii un pic egoist. Noi avem resursele de a fi întunecaţi, dar le tot negăm, pentru că suntem buni. Dar nu-i așa. Ne tot mințim. 

Asta e o chestie care mă motivează. Şi văd că, orice fac, îmi ies filme întunecate, deşi eu nu sunt neapărat tare întunecat. Mi se pare că suntem suprasaturați cu pozitivitate și cu tot ce e virtuos, dar cu ocazia asta împingem jos o parte esențială a noastră, care e umbra. Freud şi Jung vorbesc despre umbra noastră. Dacă o ignorăm, partea asta o să iasă urât afară în cele mai nașpa momente. În metrou, la coadă. Chiar față de persoana iubită o să zici niște lucruri pe care nu ai vrut să le zici, pentru că umbra aia ne ține sub presiune și, când iese, o să iasă cu cineva de încredere în preajmă. Atunci, dacă noi ne asumăm faptul că suntem egoiști, invidioși, copilul ăla dinăuntru nu o să mai fie așa revoltat că nu îl ascultă nimeni. Din contră, are o zonă unde să se manifeste, în sexualitate, într-un film, într-o conversație, într-o zonă cu umor negru. Sunt niște zone care mai lasă puțin din presiunea aia. E zona din care mi-au ieşit filmele: Pui de somn, Mamă, tată…, Cântec de leagăn.

Sunt anumite chestii din noi. Toată lumea are beciul ăla în care sunt tot felul de prostioare ascunse. Eu nu cred că trebuie să încercăm să inventăm subiecte interesante, pentru că atunci iese o prostie. Văd la mine: cu cât încerc mai tare, cu atât iese mai prost. Nu zic că e nasol că am făcut-o. Bine, e nasol dacă e vorba de o producţie care a costat 50 de milioane de dolari, pentru că te întrebi câți oameni ar fi putut trăi cu banii ăia. Când e vorba de scurtmetraje, nu am o problemă să o dau în bară. Lumea filmului ia eșecurile cinematografice ca fiind moartea artistului. Nu e chiar așa. E ca și cum ai zice fraze. O frază a fost banală, o frază a fost excepțională. Dar majoritatea sunt banale. Noi tot ne așteptăm să dăm de artistul care orice face, trebuie să fie genial.

Sunt multe lucruri în tine. Dar cum decizi ce merită dezvoltat mai departe într-un film?

Nu știi. Uneori, e interesant: cu cât eşti mai sigur, cu atât e mai mare căcatul. Alteori, faci o chestie și a ieșit într-un fel afară. Până la urmă, e o conversație.

La Pui de somn am zis că trebuie să fac o animaţie în care să nu mă cenzurez. Am zis lumii că sunt gay, și mă fut de ce o să se zică. Nu mai puteam să neg. Până atunci era ideea asta că e fain să ții secret. Băi, nu e fain să ai secrete. Mă obligi să mint. Tu te ții de mână pe stradă cu prietena ta, faci o chestie cât se poate de naturală, dar mă obligi pe mine să mă ascund. Iar ascunsul ăla mă obligă să îmi cenzurez și alte comportamente. Și după aia se creează un cerc de cenzură în care eu nu mă mai pot manifesta. Nu pot să mai am un moment de tandrețe cu iubitul meu, să îl mângâi pe spate, pentru că, Doamne fereşte, crede lumea că mă fute în cur. Nu poți trăi așa. Efectiv nu poți trăi așa. Eu văd la oamenii care stau ascunși, pentru că nu trebuie să afle părinții lor, niște chestii în comportament cu care nu le e ușor. Tot timpul se uită peste umăr. Eu refuz existența aia. 

Pui de somn a apărut ca o formă de a nu mă cenzura. Aveam și tot felul de vise fucked up, nu puteam dormi. Şi am zis să le pun în film, să văd cum arată. Lumea a reacţionat foarte interesant la ele. Mi-au scris nişte festivaluri că îşi doresc filmul. Şi deja lucrurile începeau să se lege. Oamenii se uită altfel după validarea de la festivaluri. Am primit un căcat de premiu, efectiv într-un garaj din America. A luat-o razna lumea. În presa locală a apărut: „Acest tânăr talent, mândria Bistriţei”. Luasem premiul pentru cel mai bun film experimental, ceea ce era un fel de a zice: „Nu am înțeles nimic din filmul tău, dar ne-a plăcut.” De aia sunt foarte sceptic legat de festivaluri.

Adevărul e că sunt divorţat de lumea festivalurilor. La primele filme m-am dus la toate festivalurile, dar am observat o chestie foarte interesantă. Nu cred că festivalurile sunt foarte mult despre film, la modul în care cred eu. Cred că festivalurile de film sunt despre a face filme, nu despre film în sine. 

Motivul pentru care am mers prima dată la festival a fost pentru că, efectiv, dacă nu te ştie nimeni, nu ai ce să faci. Poţi să produci filme faine sau nu, comerciale sau nu, dar ideea e că, dacă nu te ştie nimeni, n-ai nicio şansă. La Pui de somn, unde povesteam cumva despre mine, despre visele mele, câţiva prieteni mi-au zis atunci, la început, că aş avea nevoie de nişte ajutor, de un terapeut, şi că sinuciderea nu e o cale. Dar eu nu am vorbit despre sinucidere în filmul ăla. Apoi mi-am dat seama că, după ce iei nişte premii, lumea te ia în serios. Eu nu vreau în mod deosebit să fiu luat în serios, dar aş vrea şi să am bani cu care să produc filme. E efectiv un pact cu Diavolul.

După premiul ăla, oamenii au venit la mine să colaborăm, până când nu devin prea celebru şi nu mai pot să mă uit la nimeni (râde – n.r.). Eu nu am avut o problemă cu asta, pentru că aşa aveam de lucru. De atunci am devenit freelancer, pentru că mi-am dat seama că mă descurc mai bine când lucrez singur.

După Pui de somn a fost Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva, în care abordezi direct tema homosexualităţii tale şi teama de a le spune părinţilor.

Singurii oameni care nu ştiau erau mama şi tata. Mi-am zis: „Ok, ştie toată lumea, aşa că e momentul să afle şi ei.” Cumva am făcut animaţia asta fix pentru ei, să vadă cât de greu mi-a fost. Presiunea aia de a le zice: „Aţi creat un monstru. Ăsta e. Ce e aşa de grav?” Am descoperit tot felul de lucruri interesante. Acum mama e foarte bună prietenă cu iubitul meu: „Ce mai face Cristi?” „Bursucul” îi zic eu. Lui Cristi îi place foarte mult să gătească şi găteşte foarte bine. Pune chestii pentru iarnă de zici că vine sfârşitul lumii. Păcat că nu mai rămâne nimeni în viaţă după noi, că nu putem face copii. Suntem pregătiţi pentru apocalipsă. Toate gospodinele de aici din Sălicea (unde locuiește Paul Mureșan – n.r.) sunt nebune după el. 

Dar cum duci mai departe ideea iniţială? Întâi te apuci să scrii sau începi să desenezi efectiv? Primele două filme sunt mai puţin narative, mai fragmentate, decât ultimele două.

Călcâiul lui Ahile la mine, ca regizor, e că nu ştiu cum să-mi fac povestea mai clară. În capul meu e clară, doar că în final iese o chestie despre care lumea zice că e interesantă şi faină, dar pe care n-a prea înţeles-o. Asta e problema mea, storytelling-ul. Nu reuşesc să mă fac înţeles. Pe asta încerc să mă concentrez în anii ăştia. În Cântec de leagăn am încercat cât de cât să se înţeleagă povestea. Pui de somn a luat-o off-road, în jnepeni. În Mamă, tată… era ceva. Noroc că am oferit explicaţii la final. Dacă ai un început şi un final cât de cât clare, la mijloc poţi să bagi orice. E ca un sandviș. Dacă vrei, îţi alegi doar pâinea din sandviș. 

Cu Ceva, ca regizor, sunt convins că am dat-o în bară. Dar ca om, sunt convins că am făcut cel mai bun lucru posibil. Nu cred că e un dezastru, dar, narativ, nu înţelege nimeni nimic. Nimeni nu vrea să îl vadă a doua oară. Dar mi-am dat seama, făcând filmul ăla, că trebuie să existe pentru a vedea cum e când nu îţi iese o chestie. Sunt nişte lucruri acolo, dar ceva se întâmplă undeva. 

Nu e suficient să ai un fel de talent pentru ca tot ce dai afară să fie mişto. Uneori e foarte posibil să nu iasă, chiar dacă încerci foarte tare. Şi cu cât încerci mai tare, poate cu atât mai tare nu va ieşi. Asta mi-a dat de gândit. 

După aceea, am zis să încerc la următorul film să nu bag tot. Să fac numai grafit, un desen mult mai simplu. Să nu bag un milion  de cadre pe secundă. Mişcarea fină în animaţie e foarte plăcută la vedere, dar poate uneori nu e nevoie. 

Atunci am început să experimentez un pic. Noroc cu comenzile. Comenzile sunt zona în care eu experimentez. Încerc câte o tehnică nouă, ca să nu fac experimentarea pe filmul meu direct. Sună ca şi cum e vorba de un cobai. Însă aşa de mult mă interesează experimentul ăla, că îmi dau foarte tare silinţa să iasă. Nu e ca şi cum nu îmi pasă de produsul lor, oricare ar fi el. Când vreau să experimentez ceva, îmi prinde curiozitatea foarte tare şi învăţ lucruri noi. Atunci, tehnic experimentez pe comenzi, dar conceptual experimentez pe filmele mele. 

La Cântec de leagăn cred că am un pic de poveste, chiar e vorba despre ceva acolo. Urmăreşti totuşi nişte personaje. Cred că se împacă bine cu muzica. La final transmiţi o stare. A fost multă muncă, jumătate de an. Au fost între 8.000 şi 9.000 de desene. 

La final, când am văzut că oamenii au înţeles cât de cât, am putut să dorm liniştit. Asta e reţeţa pentru mine. Nu zi tot ce ai de zis. Zi doar o bucăţică, foarte simplă. Faza e că bucățica aia se va complica foarte tare, pentru că vin un milion de idei. Şi tot vrei să le bagi. Și tot trebuie să tai. Atunci, trebuie să păstrezi totul simplu. 

În ce măsură crezi că ţi-ai dezvoltat deja un stil?

Cred că toată viaţa lucrezi la stilul tău. Mitrix (Mihai Mitrică, directorul Animest şi producător de filme de animaţie – n.r.) vrea să facem un lungmetraj. Dar eu abia am tăiat cordonul ombilical. Abia m-am născut în lumea asta. Sunt un copil în film. Ai avut unul sau două succese, e drăguţ. Poate ai avut şi noroc. Dar nu înseamnă că trebuie să faci Odiseea spaţială. Eu încă simt că mai trebuie să mă maturizez, că mai am de învăţat lucruri. „Niciodată nu e momentul perfect”, îmi zice el. Şi are dreptate. Dar e greu să treci la lungmetraj după doar trei-patru scurtmetraje. În animaţie, e un angajament de cinci-şase ani. Aduni nişte oameni. Apoi, nimeni nu e curios de animaţie pe hârtie. Nimeni, poate cu excepţia a doi liceeni romantici. În rest, tablete, că e mai practic. Atunci, nu are rost să ne umflăm în pene şi să debutăm în lungmetraj. Nu e cazul. Pentru ce? Pentru o finanțare mai mare de la stat? Ajungi să îţi urăşti viaţa.

Toate filmele tale sunt populate de monştri şi au multe momente de evadare în fantastic. Asta vine probabil din ce spuneai tu mai devreme: căutarea în tine şi apelul la partea întunecată. Dar te-au ajutat până la urmă animaţiile să depăşeşti parţial sau total angoasele, spaimele, anxietăţile?

Nu cred că le depăşeşti vreodată. Dar ce poţi să faci e să înţelegi cum reacţionezi la ele. Eu în continuare am o anumită panică, în anumite situaţii, cu oameni de acasă. Dar acum nu mai sunt luat pe nepregătite. Prin ce povestim facem călătorii înapoi. Sunt oameni care nu mai vor să meargă acolo. Şi pe bună dreptate, pentru că e o zonă foarte dureroasă. Probabil că ai lucruri mai mişto de făcut. Din păcate, însă, acolo se ascund indicii despre noi. Filmele mele mă ajută să călătoresc în zonele astea, ca să le văd altfel. Trebuie să fii conectat la suferinţa interioară, care nu trebuie privită cu dramatism. Poţi să o priveşti cu umor. În suferinţă suntem un pic adunaţi laolaltă.

În general, e fain să ai o activitate creativă. Pe de-o parte, ea consumă: mâncare, filme, conversaţii, sex. Dar, pe de altă parte, mi se pare că e un moment care trebuie plătit pentru a consuma. E un gol care se face înăuntru. Iar golul se umple când creezi. Când creezi, pui nişte elemente laolaltă. Şi faci o chestie. Ai gătit pentru cineva. Ai făcut o surpriză cuiva. Ai organizat un eveniment. Atunci, se umple ceva în interior. Când aude de creaţie, lumea se aşteaptă la ceva măreţ. Însă poate să fie orice. Poate să fie o bezea. Faptul că ai spălat vasele şi te-ai gândit la asta. Trebuie echilibrată existenţa noastră în lume.

Însă aici dăm de o problemă. În lumea noastră, creativitatea e pusă sub foarte multă presiune. Tu nu numai că creezi, dar trebuie să creezi şi o chestie incredibilă, pe care nu a mai văzut-o nimeni. Dar dacă ai creat ceva mediocru, cum se întâmplă de cele mai multe ori, acest lucru e pedepsit. Automat, copilul din tine care vrea să creeze e foarte dezamăgit. Nu mai vrea să facă nimic. Trebuie să încurajăm un pic creativitatea asta. La şcoală, la liceu, la facultate, eşti încurajat ca artist să vinzi ca Pollock. Dacă nu vinzi, eşti un ratat. Trebuie să mergi să lucrezi altundeva. Ne pare rău. 

În loc să se pună importanţă pe cât de mare vei fi ca artist, ar putea să se pună importanţă pe mediocritatea ta ca artist. Mi se pare că asta e lupta, decât să încerci să fii cel mai tare din univers. E mai uşor să vrei să fii cel mai bun din lume, şi sunt aproape opt miliarde de oameni, decât să te uiţi la tine şi efectiv să îţi accepţi mediocritatea. Chiar dacă faci un lucru extraordinar, după câteva generaţii oricum dispare. Mi-am dat viaţa pe a impresiona nişte oameni pe care nu o să-i cunosc niciodată. Şi efectiv nu înţelegi de ce trece aşa viaţa. De ce te simți aşa de naşpa. Parcă nu e aşa mişto. Mă gândesc că ai un super hype când iei Oscarul, dar apoi urmează rândul ăla de sinucideri pe care nu poate să le explice nimeni.

Dacă te-ai uita la mediocritatea ta, la faptul că eşti poate un nimeni şi că poate nu o să schimbi universul în mod considerabil, ceea ce e foarte probabil, miza aia mare, că o să dezamăgeşti opt miliarde de oameni, dispare. Atunci, rămâi cu tine şi asta este. Oricum tot cu tine erai. Dacă reuşeşti, o să atragi ori invidie, ori milă. Invidie, pentru că altcineva o să zică faptul că şi el putea să facă. Şi milă, pentru că următoarea ta producţie probabil nu o să fie la fel de bună. La un moment dat oricum o dai în bară, oricine ai fi. 

Ionut Mares Ionut Mares
Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.