Silvana Mihai: „La filmare, camera e tot timpul partenerul meu”

16 Februarie 2021

Silvana Mihai a devenit cunoscută în cinematografia română odată cu rolul din „Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă” (2018), de Bogdan Theodor Olteanu, unde joacă alături de Florentina Năstase – povestea a două fete din Bucureşti care se îndrăgostesc una de cealaltă. Personajul de acolo reapare, în câteva momente, şi în noul film al lui Olteanu, „Mia îşi ratează răzbunarea”, care a avut premiera mondială în 2020.

Tot anul trecut a jucat în scurtmetrajul „Trecea un prinţ călare”, de Cristina Groşan, iar în 2021 va putea fi văzută în noul lungmetraj al regizorului Gabriel Achim, „Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric”. În 2020 a filmat şi pentru un scurtmetraj al lui Ioachim Stroe, „Viaţă de clovn” (titlu de lucru), ce urmează de asemenea să apară. Joacă în scurtmetraje încă din studenţie, a fost distribuită în sezonul al doilea al serialului „Umbre”, de Bogdan Mirică şi Igor Cobileanski, şi, printre altele, a mai avut apariţii în filme precum „La drum cu tata” (2016), de Anca Miruna Lăzărescu, şi „6,9 pe scara Richter” (2016), de Nae Caranfil.

În teatru, Silvana Mihai este una dintre cele mai distribuite şi apreciate tinere actriţe. A colaborat cu regizori precum Victor Ioan Frunză („Romeo şi Julieta”), Silvia Roman („Fetiţa soldat”), Vlad Cristache („Deșteptarea primăverii”), Vlad Massaci („Ţinutul din miezul verii”), Ana Mărgineanu („Anul dispărut. 200/7”), Andrei Şerban („Pescăruşul”), Gelu Colceag („Familia Jeleznov”), Cristi Juncu („Legături primejdioase”) sau Radu Iacoban („Lecţia”). Este angajată a Teatrului Mic din Bucureşti din 2016.

S-a născut la 21 noiembrie 1992, la Botoşani. La Liceul „Mihai Eminescu” din oraş a început la matematică-informatică, însă în clasa a 11-a s-a transferat la ştiinţe sociale. În timpul liceului, a făcut parte dintr-o trupă de teatru a şcolii, Atelierul de Teatru, unde s-a înscris încă din clasa a 9-a. Apoi, între 2012-2015, a studiat actoria la UNATC, unde a urmat şi un master, încheiat în 2017.

Spuneai într-un interviu că erai o adolescentă timidă. De unde atracţia, impulsul pentru actorie?

Venea din mai multe direcţii. În primul rând, nu înţelegeam de ce mergeam la şcoală. Am învăţat mereu şi am luat note mari, deşi nu am fost într-atât de bună la vreun obiect încât să spun că pentru asta sunt făcută. Mi se părea că ce învăţam pentru şcoală nu pot să pun în realitate, că nu se leagă nimic şi că efectiv e o pierdere de timp. Ai mei au fost foarte severi cu mine – trebuia să învăţ. Am trăit într-o familie unde totul trebuia să fie corect, chiar dacă această corectitudine intervenea uneori peste propria fiinţă şi propriile dorinţe. M-a derutat foarte tare, aşa că la un moment dat pur şi simplu mi-a dispărut orice dorinţă de a învăţa. 

În al doilea rând, părinţii mă duceau în fiecare duminică la Teatrul de Păpuşi „Vasilache”, apoi la Teatrul „Mihai Eminescu”. Nu ratam nimic. Vorbeam despre teatru în casă. Mergeam chiar de mai multe ori la aceleaşi spectacole. De asemenea, mergeam aproape în fiecare vineri la concertele simfonice. Eram absolut îndrăgostită de o violoncelistă. Stăteam şi mă uitam numai la ea. Dar mă interesa mai mult meşteşugul, cum se comportă în pauze şi ce priviri schimbă cu colegii înainte de a începe. Nu mă interesau concertul în sine şi aplauzele, ci cum intră în scenă, cum se aşază. Mă uitam tot timpul cum îşi aranjează rochia. Mă şi fascina că stătea cu picioarele desfăcute de faţă cu toţi bărbaţii din orchestră. Eram destul de mică, dar vedeam toate lucrurile astea. Mi se părea foarte amuzant, deşi toţi oamenii din jurul meu erau foarte serioşi.

Dar ce îţi oferea actoria atunci şi în ce fel simţeai că te ajută în viaţă, spre deosebire de şcoală? 

Făceam foarte multe exerciţii de „autocunoaştere”, deşi nu sunt o fană a acestui termen. Era vorba de exerciţii în care eram cumva obligaţi să avem o opinie despre momentul în care ne aflăm. Ne imitam profesorii, dar nu pentru a-i jigni, ci pentru a-i înţelege. Ne adunam mai mulţi copii din clase diferite. Eram curioasă de cum văd ei profesorii, ce-i emoţionează, de ce le este frică. Asta mi-a lipsit în şcoală. Până atunci nu discutam despre aşa ceva cu nimeni. Mi se părea că în sfârşit mă ia cineva de mână şi mă întreabă: Şi, îţi place ce faci? Eşti mulţumită de lumea în care te afli? Cum e viaţa la 14-15 ani? Era altceva decât rutina obişnuită, în care te duci la şcoală, apoi acasă, mănânci, înveţi şi o iei de la capăt.

Cum se împăca asta cu timiditatea ta?

Timiditatea încă există, dar probabil sub o altă formă. Iar acum am mai multe metode de autoapărare. Aşa, ca o prinţesă, cu superputeri (râde – n.r.). Atunci, de multe ori aveam senzaţia că, vorbind acolo, în trupă, de fapt nu vorbeam despre mine, ci despre ceva mai important de atât. Părea că ideile noastre se întrepătrund şi împreună putem descoperi ceva nou şi aveam un scop mai presus de noi.

Citeam despre teatru, repetam, discutam despre personaje şi despre cum văd eu lucrurile, aşa că uşor-uşor uitam de fapt de mine şi de timiditate. În plus, devenisem confortabilă cu ei, şi asta e foarte important.

Te pasiona şi filmul în vreun fel? Erai cinefilă?

Da, mergeam la cinema. Cred că de prin clasa a şaptea sau a opta am început să merg în mod conştient la cinema. Mă şi împrietenisem cu directorul cinematografului din Botoşani şi mă lăsa să văd filme chiar dacă eram singură sau eram doar doi oameni în public.

Mai rămăsese un cinematograf în oraş?

Este Cinema Caleidoscop, pe Pietonalul Unirii din Botoşani. Clasicul. Acolo mergeam. Am mai prins un cinematograf, dar eram foarte mică. Îmi amintesc că am mers cu ai mei la animaţia Furnicuţe. Dar acel cinematograf nu mai există de foarte mult timp. În schimb, acum avem cinematograf şi în mall.

Dar te uitai la filme şi acasă?

După ce am intrat în Atelierul de Teatru, în clasa a noua, uşor-uşor am început să ne dăm şi referinţe de filme, să ne uităm împreună şi să le discutăm. Începusem să şi piratez filme, dar vedeam şi tot ce se putea vedea la cinema în Botoşani. Mergeam la absolut tot, fără să-mi pun problema dacă mi-ar plăcea sau nu. Îmi amintesc, de exemplu, că am văzut Chucky, care m-a speriat atât de tare, încât m-am lovit cu capul de scaunul din spatele meu. Mergeam şi la filmele româneşti, unde erau invitaţi membri din echipă pentru a discuta cu publicul. 

În scurtmetrajul “Camping with Ada” (2017)

Pentru facultate, ai dat şi la filosofie şi antropologie. Dar care a fost momentul în care ai decis să dai şi la actorie?

Am fost un copil cuminte. Probabil cea mai mare năzbâtie pe care am făcut-o în liceu a fost că mergeam la aceste repetiţii şi îmi „pierdeam timpul” pe acolo. Ideea e că prin clasa a 11-a devenise o problemă destul de serioasă nehotărârea mea asupra facultății pe care mi-aș dori să o urmez. Nu prea mai aveam ce să fac – trebuia să zic scurt şi la obiect numele facultăţii şi ce vreau să fiu în viaţă. 

Am luat-o pe toate părţile, am încercat toate variantele, făceam liste, dădeam cu banul. Îmi amintesc că mă uitam la ceas şi spuneam: Dacă ultima cifră este pară, înseamnă că pot să dau la actorie. Era pară, dar imediat mă gândeam că, totuşi, poate nu e o idee bună. Am trecut prin toate stadiile astea. Nu am spus niciodată cu adevărat că vreau să devin actriţă, pentru că eram conştientă de „nemernicia” acestei lumi. Ştiam că e o meserie, dar nu una dintre cele cu care eram obişnuită în familie şi în mediul din care fac parte (tatăl este pompier, iar mama lucrează în domeniul juridic – n.r.). Dar drumul s-a îngustat din ce în ce mai tare. În final, am ales ca primă variantă actoria, dar m-am gândit totuși că ar fi potrivit să am și o plasă de salvare în cazul în care nu voi fi admisă. Următoarele două opțiuni câștigătoare de pe lista mea au fost filosofie și antropologie. Îmi era totul foarte neclar. Aşa că am zis că o să închid ochii şi o să văd ce-o să se întâmple. 

Ai povestit într-un interviu că, la liceu, când erai la ediţia de la Festivalul Ideo Ideis în care ai fost premiată, Marius Manole a dat un interviu la televiziune în care spunea că părinţii acestei fete – şi se referea la tine – trebuie să o lase să dea la actorie, iar ai tăi au văzut asta.

În 2011, ne-am înscris cu trupa Atelierul de Teatru la Festivalul Ideo Ideis cu spectacolul „Momo”, după un basm-roman de Michael Ende. Iar părinţii mei erau în concediu și au făcut un ocol până în Alexandria să ne vadă spectacolul. Nu mi-au spus că vor veni, a fost totul o surpriză. Cu toate că atunci erau îngrijorați de preocuparea mea, ei nu erau deloc împotriva acestei meserii. Ba chiar iubesc această lume. Dar probabil li se părea anormal ca eu chiar să aleg asta. Vedeau actoria ca pe un hobby, o jucărioară.  

La festival, venise cineva de la TVR pentru a face un fel de retrospectivă, iar Marius Manole, care era pe atunci în juriu, a fost întrebat dacă a descoperit pe cineva nou sau care e surpriza festivalului, şi mi-a menţionat numele, apoi a adăugat că părinţii ar trebui să mă lase să dau la actorie. Eu nu am ştiut de această mărturisire până în ziua în care m-am uitat cu mama la reportaj. Am înlemnit amândouă. Bine, poate mai mult mama (râde – n.r.). S-a înfuriat foarte tare.

În ce măsură crezi că a contat momentul ăsta în faptul că ai dat până la urmă la actorie, că ai tăi te-au lăsat să faci asta?

Cred că a contat pentru ai mei că cineva din afară le-a zis că aş fi potrivită pentru a fi actriţă. Însă e foarte complicat să iei decizia de a da la o astfel de facultate la vârsta de 18-19 ani. Şi chiar mă întreb din când în când dacă nu ar fi fost mult mai bine, de exemplu, să existe la UNATC o limită de vârstă. Să dai doar dacă ai peste 25 de ani, să spunem. Să simţi şi tu ceva din viaţă. Aşa, după ce te dai jos din băncile liceului, te trezești direct la cursul de actorie și trebuie să joci tot felul de drame şi de relaţii îmbârligate, iar tu abia dacă ai apucat să furi câteva sărutări.

Foto: Alex Gâlmeanu

Cum au fost pentru tine cei trei ani de licenţă la actorie la UNATC?

Când am ajuns în Bucureşti, aveam senzaţia că sunt într-un festival fără sfârşit. Asta pentru că îmi ştiam aproape toți colegii și profesorii din festivalurile de teatru pentru liceeni.

Dar nu am fost foarte fericită în perioada facultăţii. M-am simţit un pic chinuită. Mă teroriza faptul că trebuia să plâng în tot felul de scene. Trebuia să ies din clasă, să mă duc pe hol, apoi să intru în secunda doi pe uşă din nou şi să plâng. Efectiv, nu înţelegeam cum pot să fac aşa ceva fără să mă simt un pic chinuită. 

Am avut profesori faini. La actorie i-am avut pe Alexandru Jitea şi Mircea Rusu, care aveau metode foarte diferite, ceea ce m-a ajutat mult, aşa cum mi-am dat seama mai târziu. Alexandru Jitea te făcea să citeşti logic textul şi să descoperi treptat situaţiile. După aceea, să intri într-o situaţie. În schimb, Mircea Rusu ne ghida mai mult din exterior către interior, făceam un soi de personaje şi trebuia să respectăm tot felul de tonuri pe care ni le dădea şi care erau, evident, subordonate unor situaţii din text. El ştia ce făcea cu noi, doar că eu nu înţelegeam până la capăt. Şi mi se părea pur şi simplu că sunt pusă cu mâna dintr-o parte în alta. 

Intrasem pe modul de supravieţuire. Tot ce îmi doream era să treacă cursul de actorie. Nu cred că e OK şi nu îmi dau seama cum de nu am realizat atunci că eram într-o mare eroare. Mă comportam ca la liceu, din păcate. Dar asta poate pentru că şi ei ne tratau aşa. Eram toţi nişte copii, nişte studenţi, nişte amărâți pe acolo.

Ai avut în acele momente dubii în legătură cu alegerea de a face actorie?

Nu, nu am avut dubii. Dubiile au venit mai târziu. Acum există dubii (râde – n.r.). Atunci, pur şi simplu, eram surprinsă că viața de student la actorie nu coincide deloc cu ceea ce îmi imaginasem eu acasă. Evident, nu mă aşteptam să fiu întrebată şi să vorbim despre nemurirea sufletului. Doar că nu înţelegeam cum ceva ce părea că îmi place foarte tare a devenit în câteva luni ceva de care eram înspăimântată. Voiam să scap de cursul de actorie. 

Câtă pregătire pentru actoria de film făceaţi?

Nu există. Era un singur curs de actorie de film, o dată pe săptămână, cu Florin Kevorkian. Şi îmi amintesc că am avut ca temă să ne alegem nişte monoloage pe care le-am filmat.  Apoi ne-am uitat cu toţii la ce a ieşit. Momentul meu a fost un fiasco total. Am ales monologul Vulpii din Micul Prinţ. Nici măcar nu mi-am ales un personaj dintr-un film. A ales fiecare ce l-a dus capul. 

Tot ce am învăţat, am învăţat la filmare, pe pielea mea şi probabil pe nervii altora. Am făcut tot felul de scurtmetraje în facultate, deşi şcoala în sine nu te pune într-un mediu oficial propice să îţi cunoşti colegii de la film.  

În paralel ai început să colaborezi şi cu teatre.

Mai întâi am jucat la Teatrul Excelsior, în anul trei de facultate. După ce am terminat facultatea, am luat proba pentru rolul Julieta, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză. Acela a fost rolul meu de debut. Din anul doi de master, am fost angajată la Teatrul Mic, după ce am fost distribuită în rolul Wendla Bergmann din Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind, în regia lui Vlad Cristache.

Chiar dacă nu fusesei foarte mulţumită de facultate, te-ai înscris şi la masterul de actorie de la UNATC.

Pentru master, am ales actorie instant pentru că mulţi colegi mergeau acolo. Dacă în anul întâi de facultate mi se părea că sunt într-un festival continuu, după ce s-a terminat şi masterul, pentru că deja lucram, mi se părea că sunt într-o şcoală continuă. Abia de curând am început să cern informaţiile şi să zic: Stai un pic, eu chiar sunt actriţă acum. Sunt angajată şi nu mai sunt la şcoală. Sunt un om. Pot să spun ce cred (râde – n.r.). Nu mai am presiunea unei autorităţi deasupra capului.

Înseamnă că, în momentul în care ai terminat cu şcoala, nu ai avut spaima legată de ce o să urmeze.

Nu. Nici măcar un pic. Am avut mai degrabă un şoc că am terminat acest capitol din viaţa mea numit „şcoală”. În continuare, mi se pare că mai am foarte multe de învăţat. Dar şcoala e totuşi un mediu safe pentru minte. Încă îţi permiţi să o mai dai în bară, cu toate că eu nu am gândit aşa cât eram în şcoală. 

Nu am avut nicio secundă spaima că nu o să fac meseria asta mai departe sau că nu o să mă bage nimeni în seamă. De exemplu, nu m-am înscris niciodată la o agenţie de casting. Nu am făcut asta poate pentru că, pentru mine, lucrurile au venit de la sine și proiectele s-au legat unul după altul. Doar acum, în pandemie, am stat un timp pe tuşă. Dar toată lumea a fost în aşteptare. Însă pentru mine a fost complet nouă această senzație. Mă emoţionează foarte tare şi îmi respect foarte mult colegii care nu fac această meserie perioade lungi de timp, şi totuşi luptă, se încred în ea, şi o respectă mai departe. Eu nu ştiu dacă aş putea să fac asta până la capăt.

Cu Bogdan Theodor Olteanu / Foto: Larisa Baltă

În privinţa cinema-ului, ai început să joci în scurtmetraje din studenţie. Atunci ai jucat într-un scurtmetraj al lui Bogdan Theodor Olteanu, cu care ai colaborat apoi la Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă, unde ai avut primul rol principal, şi apoi la Mia îşi ratează răzbunarea. Cum a fost să lucrezi la Câteva conversaţii… şi cum ai colaborat cu el?

Pe Bogdan l-am cunoscut încă de când eram la liceu, la Ideo Ideis. Îl admir foarte mult, pentru că a fost din zona oamenilor care m-au întrebat pe bune ce cred. Nu este dintre cei care îţi prezintă ceva şi tu, dacă vrei, faci, iar dacă nu, pleci. Am pornit treptat în această colaborare cu el pentru Câteva conversaţii…

Spre exemplu, la un moment dat mi-a scris pe Facebook, cred, şi m-a întrebat ce m-ar atrage la o femeie. Dar noi aveam deja o relaţie de lucru destul de deschisă, încât nu mai exista „Băi, dar tu de ce mă întrebi asta?”. Era ca un câmp liber în care fiecare îşi mai arunca o idee, fără să judeci, fără să întrebi scopul. El îmi tot trimitea texte şi îmi spunea să citesc când am timp şi să îi spun o părere. Eu îl întrebam de câte un film. Aveam zona asta de dialog care în şcoală mi-a lipsit. În contextul ăsta a venit acea întrebare. I-am răspuns că m-ar atrage felul în care mănâncă. O nebuloasă (râde –  n.r.). Mai departe, el a băgat asta în film. 

Apoi, cred ne-am întâlnit săptămânal, timp de două luni, în trei: eu, Florentina (actriţa Florentina Năstase – n.r.) şi Bogdan. Am vorbit, am modificat textul, am repetat. Mi-a plăcut foarte mult că am putut să fac parte din proces, că Bogdan m-a primit din primele momente în care i-a venit ideea să facă filmul. Asta îmi lipseşte de multe ori în proiectele în care doar intru şi joc. 

Cum e procesul ăsta?

Cred că în astfel de situaţii e foarte important pe cine alegi ca actor, pentru că actorul are un cuvânt important în procesul de creaţie. Îmi păsa de acest subiect. Până în acel moment nu avusesem câmpul în care să-mi spun părerea, punctul de vedere. El mi-a acordat această şansă. E un fel plăcut de a fi păcălit, pentru că o parte mare din repetiții se bazează pe improvizaţie. Te face să-ți meargă tot timpul rotiţele, inclusiv după ce ieşi de la repetiţii, pentru că eşti implicat în mai multe direcţii. Îţi rămân idei în cap şi funcţionează altfel decât atunci când citeşti un text, îl înveţi şi vii şi îl spui la cadru cât de bine poţi. Mă simt confortabil cu felul ăsta de a lucra, pentru că nu există ideea de a greşi. Pur şi simplu te menţine treaz non-stop. Îmi place să ştiu că nu sunt doar un simplu actor care vine şi zice replica. Un actor grăbit (râde – n.r.).

Cum te împaci cu ideea de casting? Cum te pregăteşti? Ţi-e frică?

Dacă mă duc la un casting şi nu ştiu textul la perfecţie, în timp ce sunt la probă, greşesc. Mi se pare că e o lipsă de respect să nu ştii la perfecţie acel text. E foarte important asta. 

Când mă duc la castinguri, ceva se întâmplă cu mine, pentru că nu îmi pun speranţe. Pur şi simplu mă duc, dau proba şi am uitat. Nu dau atât de multe castinguri încât să zic că nu mă mai atinge nimic. Sunt foarte speriată şi, pentru că e ca la un spectacol, mi se face un pic rău de emoţie. Dar îl dau şi am scăpat. Am făcut şi foarte multe gafe. Am răsturnat scaune şi mese. Dar încerc să mă împac cu felul meu de-a fi. Însă uneori pot fi ca o tornadă. Asta e (râde – n.r.).

Spuneai undeva că, la teatru, eşti foarte emoţionată înainte de spectacol. Înainte de filmare cum e?

La teatru e, de fapt, mult mai bine. Eşti emoţionat, dar începe spectacolul la un moment dat şi ai intrat în hora aia, nu mai ai cum să scapi. Mort-copt, nu ai ce să faci, o duci până la capăt. La filmare, e cu multe stopuri. Faci o scenă, apoi pauză. Trebuie să îţi menţii energia, să nu cazi. La teatru e one shot, te-ai dus şi dup-aia vezi tu ce faci când termini spectacolul. La filmare, fiind vorba de un timp îndelungat şi fiind foarte mulţi oameni implicați, stresul e mult mai mare. Dacă greşeşti un cuvânt, stau foarte mulţi oameni după tine. Încă nu ştiu să-mi dozez emoţiile, adică pauza chiar să fie pauză şi să fiu liniştită.

Cum îţi păstrezi energia şi starea de la o scenă la alta?

Încerc să nu obosesc. Când zic stare, nu mă refer la starea personajului. Pur şi simplu, încerc să intru într-o pauză activă. Nici să nu-mi moară neuronii, dar nici să fiu agitată şi împrăştiată peste tot, pentru că apoi nu o să mai am forţă la cadru.

Ce înseamnă forţă la cadru?

Adică să fii foarte clar în intenţii, în gesturi, în acţiuni şi în nuanţe. 

Mai spuneai într-un interviu că e greu de suportat eşecul unui rol. Ce ar însemna un astfel de eşec?

Nu ştiu la film, pentru că nu am jucat atât de mult. Dar la teatru înseamnă să nu te bucuri deloc de ceea ce faci. Pur şi simplu, să fii atent doar să-ți iasă scena, să plângi când trebuie. Să fii ca un roboţel care trece prin nişte momente prestabilite. Cred foarte mult în a te bucura atunci când lucrezi. Şi la teatru, şi la film. Dacă eşti prea încrâncenat, rişti să treacă momentul şi apoi să spui: Totul a fost atât de minunat, dar de ce nu mi-am dat seama? De multe ori mi s-a întâmplat să termin un proiect şi să zic: Doamne, şi acum ce fac cu viaţa mea? Unde eram? Ce făceam? Pentru că te afunzi cu totul în lumea aia. 

La filmările pentru scurtmetrajul “Trecea un prinţ călare” / Foto: Larisa Baltă

Cum vezi relaţia cu regizorul? 

Mi se important să ne pasioneze pe amândoi subiectul. Degeaba iau castingul, dacă pe mine, ca om, nu mă macină problema respectivă. Atunci, mi se pare că meciul e pierdut din start. Cred că ăsta ar fi primul şi probabil singurul lucru obligatoriu la început de drum. Apoi, îmi place foarte mult că oamenii văd diferit meseria asta şi mă adaptez la felul lor de-a fi.  

Cât de tare te intimidează camera de filmat?

Orice ai face, nu eşti mai puternic decât ea. Dacă mergi pe ideea că e un război, nu îl câştigi, clar. Ştiu cu siguranţă că vede tot. Pur şi simplu încerc să înot în sensul apei, nu împotriva curentului. O iau ca pe un partener. E tot timpul partenerul meu. Nu e ceva distant şi nu ne priveşte detaşat. E elefantul din cameră, cu care te îmbrăţişezi, de care uneori te împiedici sau în care intri direct.

Spuneai acum câţiva ani că urăşti să te vezi pe ecran. Şi acum e la fel?

Când am văzut Câteva conversaţii…, am avut un şoc imens. Prima dată când l-am văzut a fost direct la TIFF. Faptul că eram prinsă în scaun, paralizată, fără să pot ieși din sală, şi trebuia să mă uit la mine atâta timp, m-a disperat. Nu îmi plăcea. 

Acum e ca la medic – mă uit pe radiografie să văd diagnosticul. A ieşit? Oare se înţelege ce am vrut? Nu mai sunt atât de implicată. Nu îmi face plăcere, dar ştiu că e parte din proces – să te uiţi la tine şi să vezi ce ai făcut. Atunci se închide totul, când vezi pe ecran un produs finit, rezultatul la ceea ce ai lucrat împreună cu o echipă. Oricum, e atât de lung timpul de la momentul realizării în sine până când ajungi să vezi filmul, încât devine o formă de jurnal. Îţi aminteşti inclusiv ce făceai în perioada aia. Cumva, e o capsulă de timp.

Ce îţi place la actoria la film? Ce îţi oferă?

Am senzaţia că vorbesc despre un iubit care e plecat în război şi doar eu ştiu că e iubitul meu. Şi mă mai uit din când în când la poze: El e iubitul meu şi se va întoarce (râde – n.r.).

Mi se pare că poţi să intri mult mai în amănunt în anumite realităţi decât la teatru. Îmi place că nu filmez lucrurile cronologic şi că e un puzzle. Eşti ca într-un fel de „laborator al lui Dexter” care îşi face toate legăturile. E şi foarte multă matematică, însă nu se vede. Ai foarte multe lucruri de respectat şi de ţinut minte, care sunt insesizabile. 

Apoi, depinzi de mult mai mulţi oameni decât în teatru. Sunt foarte mulţi oameni care intervin pe partitura ta şi au la fel de multă putere ca tine asupra a ceea ce ai făcut. Mi se pare foarte tare asta. 

Ionut Mares Ionut Mares
Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.