Alina Şerban: „Nu caut decât posibilitatea să primesc şi eu microfonul şi un loc egal la masă”

22 Septembrie 2020

Născută la 29 octombrie 1987 la București, Alina Șerban a făcut liceul la Colegiul Tehnic „Media”, unde a început la Matematică-Informatică, apoi s-a transferat la Filologie.

În 2006 a intrat la actorie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” (UNATC) din București. În al treilea și ultimul an, a studiat cinci luni la Tisch School of the Arts din New York. Între 2011 și 2012 a făcut un master la Royal Academy of Dramatic Art din Londra, unde a locuit și lucrat până în 2015, înainte de a reveni în România.

Ea a devenit cunoscută cu spectacole de teatru politic și feminist în care vorbea fie despre copilăria și adolescența petrecute într-o comunitate săracă de romi din București (Declar pe proprie răspundere, care s-a jucat în mai multe țări), fie despre sclavia romilor (Marea rușine, pus în scenă la Teatrul Excelsior din București).

Sclavia romilor este subiectul și primului ei scurtmetraj ca scenaristă și regizoare (și în care joacă și unul din rolurile centrale), Bilet de iertare (2020), prezentat în acest an la Festivalul Internațional de Film Transilvania și la Festivalul Anonimul.

Primul rol ca actriță de film l-a obținut la începutul facultăţii, într-un serial BBC, The Last Enemy (2008), unde a jucat alături de Benedict Cumberbatch și Anamaria Marinca. 

A mai jucat în scurtmetrajul de mare succes Scris/Nescris (2016), de Adrian Silișteanu. Însă rolurile care au făcut-o celebră în cinema sunt cele din Singură la nunta mea (2018), de Marta Bergman, producție belgiană care a fost în programul ACID al Festivalului de la Cannes, și Gipsy Queen (2019), o coproducție Germania-Austria de Hüseyin Tabak – pentru interpretarea sa, Alina Șerban a fost premiată anul trecut la Tallinn Black Nights Film Festival și în acest an la German Film Awards.  

În Singură la nunta mea, joacă rolul unei mame tinere (Pamela) dintr-o comunitate romă din România, care trebuie să împace nevoile fetiței sale și propriul vis de libertate. Așa că pornește într-o aventură spre necunoscut – intră într-o relație cu un bărbat din Belgia, pe care îl cunoaște printr-o agenție matrimonială, în speranța că asta îi va schimba viața.

În Gipsy Queen, interpretează tot o mamă singură (Ali), de data asta a doi copii, stabilită în Germania, unde face curățenie în hoteluri sau baruri și ajunge să boxeze pentru a-și întreține familia.   

A început deja lucrul la un nou scurtmetraj, cu care a fost selectată la Rezidența FemArt 2020 și pe care urmează să îl filmeze în această toamnă. Iar subiectul, autobiografic, speră să îl dezvolte apoi într-un lungmetraj.

Ai vorbit în multe interviuri despre trecutul tău, despre copilăria de fată romă crescută în sărăcie și apoi instituționalizată, despre dificultățile pe care le-ai întâmpinat. Nu vreau să reluăm toate acestea, însă cred că ar fi important pentru discuția noastră să îți amintești când ai simțit că zona artistică e cea care te interesează și te atrage? Când ți-ai dat seama că ai putea și ai vrea să faci asta? 

Nu știu dacă mi-am dat seama, rațional, că voi fi artistă. Având în vedere contextul în care trăiam, suna a glumă. Era imposibil să termini un liceu, darmite să faci ceea ce fac eu. Nu cred că mi-am permis nici mie să-mi verbalizez: “Voi fi artistă și voi trăi din asta și lumea va veni să îmi vadă piesele și filmele!”

Era de neimaginat.

Complet. Și eu aș fi râs de fraza asta. Însă, ceea ce știu că observam la mine era că mă exprim, că am o latură artistică, deși nu avusesem ocazia să merg la teatru. Iar filme vedeam când mă duceam la tanti Veta în curte, în vecini, și mă mai uitam la PRO TV. Le citeam celorlalți subtitrările.

La școală eram aplecată spre artistic. Aveam firea jucăușă, naughty. Puneam diverse mici spectacole. Era ceva în mine. Nu știu nici eu să explic. În plus, îmi plăcea să scriu. Observam lucruri. Prin clasa a cincea aveam de făcut compuneri și îmi aduc aminte că am vrut să vorbesc – deși mă emoționasem, am continuat – despre cât de aspre arătau mâinile mamei mele. Am luat o notă mare. Nu neapărat pentru nivelul limbajului. Dar vedeau un potențial. În privința laturii artistice, aveam inițiativă. Apoi, la liceu, de exemplu, făceam cu colega de bancă mici reclame. Eu scriam textele, iar ea le desena.

Oamenii nu știau în ce condiții stau eu acasă. Era ca și cum aș fi trăit în lumi paralele. Dar copiii oricum parcă sunt mult mai puternici decât adulții. Ei pot să ducă viețile astea. Ei cred că asta e. Poate mai târziu am început să fiu tristă în legătură cu condițiile mele. Dar atunci ziceam: OK, trebuie să trăim. Tot timpul imaginația rămânea unealta mea de supraviețuire în contextele alea. 

În plus, îmi exersam lumea interioară prin scrierea în jurnal, de fapt. A fost unul dintre lucrurile care poate m-au salvat în viață. Asta și sportul, care era de asemenea un fel de exprimare pentru mine. În jurnal, în afară de faptul că îmi exprimam gândurile, desenam diverse lucruri. Eu nu puteam să am un aport la lume. Nu mă putea asculta cineva. Dar acela era un loc în care mă exprimam. 

Când ai început să scrii jurnal?

Foarte mică. Înainte de opt ani, aș spune. Și e super amuzant când îl citesc. 

Cât ai scris?

Cam în toți anii ăștia, dar din păcate acum nu prea mă mai țin de el. Însă am scris foarte mult în perioada mai grea a vieții mele. Spre exemplu, în liceu și în facultate jurnalele m-au ținut. Ideea era că, întrucât nimic de pe lângă mine nu-mi aparținea și nimic nu era sigur și nu aveam spațiul meu, jurnalul devenea asta. Pe jurnal mi-am bazat și prima mea piesă de teatru, care avea bucăți din jurnal fix cum le-am scris la opt ani.

Iar cât de important era jurnalul pentru mine se relevă și în următorul meu scurtmetraj, la al cărui scenariu lucrez acum. Este inspirat din experiența mea din sistemul de protecție a copilului și încearcă să răspundă la câteva întrebări: Ce înseamnă să fii fată? Ce înseamnă să fii fată romă? Și ce înseamnă să fii fată romă instituționalizată? Sunt diverse complexe pe care cineva le poate resimți la nivelul experienței sale. Îmi doresc foarte tare să spun povestea asta. Dar mi-e și foarte frică de ea, pentru că e atât de importantă pentru mine. Nu vreau să dau chix. Mă bucur că scenariul a mai circulat și măcar am primit energia să spun povestea.

Ai mai povestit că în liceu ai luat contact cu teatrul.

Se făceau niște cursuri, care erau gratuite o lună și apoi trebuia să plătești. Undeva la Teatrul „Ion Creangă”.

Atunci ți-ai dat seama că s-ar putea să-ți placă? 

Sincer, nu a fost așa un boom pentru mine, pentru că se făceau niște joculețe. Nu știu să spun dacă am avut o revelație. Oricum eram o fire care se juca foarte mult cu imaginația. Nu eram clovnul clasei, dar aveam firea asta „artistică”. Scriam caiete de bârfă cu colega mea, le-am pus porecle tuturor din clasă, la toți profesorii. Concepeam chestii în afara lumii reale. Tot timpul aveam portițele mele spre altceva care probabil m-au ajutat să mă împac cu ce era în realitate. Așa că nu pot să zic că a fost ceva cu cursul acela. Dar se contura în mine ideea că parcă aș vrea ceva artistic. 

Și am ajuns la Teatrul Podul, la domnul Cătălin Naum, care a văzut ceva în mine. M-a tot bătut la cap. A zis atunci că am potențial. Pentru oricine asta suna a compliment enorm, pentru că venea de la el. Însă eu nu înțelegeam. Aveam ignoranța mea, care m-a salvat de multe ori. Mi-am permis să îi spun că o să dau și la alte facultăți, nu doar la actorie, pentru că oricum mi se părea imposibil de intrat. Nu și-ar fi permis nimeni să spună asta în acel spațiu. Era ca și cum ai fi spus în biserică „I love Satan!”.

Era aproape de Bac. Domnul Naum locuia în Ștefan cel Mare, aproape de Plafarul la care lucram și eu în weekenduri, și venea la șefa mea și spunea: „Țiganca asta trebuie să dea la actorie!” Mie mi se părea puțin amuzant ce credea el. Eu eram obișnuită să-mi demonstrez mie că pot, așa că era mai rar să vină oamenii și să țipe că ei cred în mine. Nu sunt obișnuită cu asta. Eu lucram și la cofetăria de lângă, și a venit și acolo și mi-a zis să mă duc în pizda mamei mele dacă nu dau la actorie. Era foarte vehement. După ce am intrat la alte două facultăți și eram liniștită, m-am dus singură să încerc și la actorie, fără să mă fi pregătit cu cineva. Eram timidă să îl rog tot pe dânsul să mă pregătească. După ce am intrat la actorie la UNATC, am renunțat la facultățile de Științe Politice și Comunicare și Relații Publice.

Cum a fost admiterea la UNATC, pe care ai susținut-o în 2006, când aveai 18 ani și urma să împlinești 19?

„Papi” să trăiască! Dacă nu era Mihaela Sîrbu, nu eram azi la masa asta. Ea era în comisia de admitere. Eu nu eram bine pregătită, din moment ce m-am pregătit singură, cu nu știu ce materiale. Le ziceam poezii colegelor de la laboratorul de la cofetărie. Eram și mai emoționată, pentru că admiterea nu se dădea într-o sală normală la UNATC, ci se dădea chiar la Studioul Casandra. După ce că aveai emoții, trebuia să te urci și pe scenă. Mi se pare traumatizant pentru un om care nu a fost în viața lui pe scenă. 

Parte din examen era să cânți ceva. Am început să cânt foarte prost o melodie. Și „Papi” mi-a spus: „Bine, mulțumim!”. Eu nu m-am prins în acel moment, dar după aceea ea mi-a explicat că atunci când mi-a cerut să cânt ceva din copilărie, ea voia să zică ceva rom. Însă, eu eram foarte ocupată cu problemele mele. Și m-am gândit: “Ce naiba să vă cânt, ‘Melc, melc, codobelc’?” Atunci mi-a venit în minte un cântecel pe care îl cânta tatăl meu: „Ieși, papucule, de sub pat”. În acel moment două versuri mi-a venit să cânt, pe acelea le-am cântat, numai că atunci când am ajuns la partea cu „Ieși, papucule, de sub pat/ Ieși, papucule, ieși/ Vin la fata mea/ Să te încalțe ea”, am fost cascadă de lacrimi, pentru că tatăl meu tocmai murise de vreo două luni. Eu încă purtam doliu. A fost o surpriză enormă pentru mine că mi-am adus aminte asta, pentru că era o amintire foarte veche. Cum se zice la teatru când ai un moment bun: „A coborât îngerul”. 

M-am simțit foarte prost că am început să plâng. Am zis că nu se face așa ceva. M-am dus lângă masa lor și erau șervețele, mi-am șters nasul. După aia am observat că scria UNATC pe ele și m-am simțit și mai prost: Cum să-mi șterg nasul pe UNATC? Voiam să dispar. Îmi aduc aminte că „Papi” zicea: „Nu trebuie să te scuzi, noi cu asta lucrăm aici”. Eu nu înțelegeam nimic. Eram mult prea ocupată să mă simt prost. Am trecut de primul examen. Și parcă ceva divin s-a întâmplat la fiecare examen pe care l-am dat. 

Am intrat în primii zece. La afișarea rezultatelor, mulţi erau cu părinţii lor. Eu nu aveam cu cine să mă duc, doar cu un grup mare de rockeri din liceu. Îmi era aşa teamă, că nici nu m-am dus să citesc eu rezulatul. Mi-a citit un prieten. Când mi-a zis că aveam peste nouă, nu mi-a venit să cred. A fost foarte îmbucurător pentru mine.

Şi încurajator, bănuiesc.

De discriminare mai avusesem parte. La școală și liceu, nu prea. Mi s-a mai zis „cioară”, ne-am mai bătut între noi. Dar mi se pare că de la facultate încolo am văzut alt fel de firi. Poate că acum mizele erau mai mari. La afișarea rezultatelor, erau unii din Podul – care fie voiau să dea şi ei la anul, fie au dat atunci şi au picat – care nu puteau înțelege cum aia care a trecut o dată prin teatrul lor a și intrat. Îmi aduc aminte că încercau să îşi explice succesul, iar asta m-a durut. Am auzit cum vorbeau: „Sigur a dat pe loc de romi”. Nu dădusem pe loc de romi.

Ai făcut doi ani și jumătate la UNATC, înainte de a pleca cinci luni la New York. Cum a fost la UNATC?

A fost foarte greu pentru mine. De fapt, asta o să fie şi în următorul meu scurtmetraj. Va fi fix despre șocul dintre ce înseamnă să vii din lumea mea şi dintr-o dată să te întâlneşti cu elitismul, pe care nici astăzi nu îl suport. 

Mi se părea incredibil că am intrat. Atingeam balustrada, pereţii, iubeam până și clădirea. Numai că după aceea tot mai mult îmi dădeam seama că nu credeam în aceleaşi lucruri ca profesorii şi unii dintre colegi. Se punea preţ pe ce ai făcut înainte (balet, vioară, etc.),  pe cum eşti îmbrăcat, pe nişte lucruri pe care eu nu le puteam livra material. Fiind foarte complexată de faptul că eram romă și instituţionalizată, mi se pare că se punea prea mult preţ pe elitismul acesta fals. Şi nepotisme, și pupincurisme. Nu mă regăseam. Eram un şoricel. Pe de o parte, erau şi complexele mele, foarte greu de dus, dar pe de altă parte era și acel mediu. Contrastul era mult prea mare pentru mine. Cel puţin la grupa la care eram eu. Nu spun că asta era la tot anul şi că aşa e peste tot. 

Pe mine „Papi” m-a salvat, mi-a schimbat viaţa complet, în afară de faptul că datorită ei am intrat în lumea asta. „Papi” aducea profesori străini la facultate şi puteai să te duci în vară la workshopuri. Mă lăsa să plătesc mult mai puţin şi în rate. Mi-a oferit ocazia să văd şi alte tipuri de tehnici. Să văd cum tratează scenele de actorie, mai ales pe teatru, alţi profesori. Cu ea am descoperit tehnica Meisner sau metoda Viewpoints. Din păcate nu am avut-o ca profesoară, însă cumva tot ea mi-a ghidat paşii şi în facultate, datorită acestor cursuri în care puneam preţ pe altceva. Îmi dădeam seama că poate asta ar funcţiona pentru mine, că poate reuşesc într-un alt sistem, că poate alte tehnici, alt mediu, ar fi propice pentru mine. 

Chiar și așa, UNATC m-a ajutat. Fără UNATC oricum nu aş fi fost aici. Și m-a mai ajutat în sensul în care astăzi îmi dau seama că eu nu cred în artă elitistă. Nu cred că genul acesta de şcoli ar trebui să aibă numai copii de bani gata sau din așa-numite familii artistice.

Eu cred că eram ciudată, pentru că nu știam că e în regulă să fii sărac. Rom. Să am povestea mea. Chiar mă bătea gândul să renunț la UNATC în primul semestru, pentru că mi se părea că restul sunt mult mai frumoși. Ei merită să fie acolo. Ei sunt mai artistici. Eu poate că am păcălit pe cineva, poate că i-am păcălit atunci, la examen, dar de fapt nu pot. Era un fel de complex al impostorului. Pe care îl am și astăzi. Nu am scăpat de el. Dar cel puțin, de-a lungul anilor, mi s-a spus ce înseamnă, și că am şi eu „dreptul” să fiu în multe situații.

Cu trofeul de la Tallinn Black Nights Film Festival

Cum au fost studiile de actorie de la New York?

A fost incredibil. A fost exact ce aveam nevoie. Dintr-o dată lucrurile erau pe un alt fel de competiţie. Pe muncă, pe foame. Şi aici ştiu că pot. Dacă e despre ego și despre cum să te arăţi, plec, nu mă descurc. Nu am genul acesta de skill-uri. Am dat probă ca să intru, cu două monoloage în engleză. La New York am avut cele mai bune note din toată şcoala mea. Am luat cele mai grele cursuri. 

Am luat ca un burete tot ce puteam. Am făcut și cinci scurtmetraje ca actriță. Unul dintre cursuri era foarte mișto, pentru că te puneau să faci propriile mini-spectacole de cinci minute la fiecare oră. Îți dădeau câteva teme foarte largi și puteai să fii extrem de generos. Puteai să-ți aduci frigiderul de acasă, puteai să-ți aduci prietenii, ceea ce am și făcut – am adus un prieten chinez cu nunceag. 

Una dintre chestii era că începusem să scriu despre mine. La un moment dat, unul dintre mini-spectacole a fost despre mine. Acesta a fost primul meu pas – să încep să și scriu. Înainte de asta mai avusesem doar mici încercări. 

Acela a fost momentul în care ți-ai dat seama că ai putea să vorbești despre tine și că experiența ta, de fapt, ar putea fi folosită în ceea ce faci?

Da, în New York s-a întâmplat, pentru că în New York ni se zicea că putem să avem mesaj. Că putem să avem un aport. Cele cinci minute de spectacol în fiecare joi te puneau să creezi în fața oamenilor. Era foarte interesant pentru mine. Mi-am dat seama că vreau să vorbesc despre asta. Apoi, desigur, vocea mi s-a mai nuanțat și mi s-a mai „cizelat”, în sensul în care la Royal Academy ni se zicea: „You are not just talking heads. What type of artist do you want to be?”

Cum ai ajuns la Royal Academy of Arts din Londra?

Nu mai aveam vreun dubiu că actoria este drumul pe care îl iubesc și pe care vreau să continui. Însă, după ce am terminat UNATC în 2009, nu era niciun fel de job. Ce face studentul care termină? Se uită în stânga, se uită în dreapta, și se duce la șomaj, cum m-am dus și eu. Dar s-a întâmplat să-mi scriu piesa Declar pe propria răspundere, în mai multe variante, iar una dintre variante a fost mai cunoscută și o jucam la Green. Concomitent cu asta, mă gândeam să dau la Royal Academy. Piesa m-a ajutat să-mi strâng o parte din bani să merg la Royal Academy. Și, în 2011, m-am mutat la Londra. 

La Royal Academy mi se întâmpla să fiu cursantă şi în același timp să-mi joc spectacolul în alte țări, printre care Franța, la Paris, sau în Kosovo. Ceea ce acum mi se pare foarte mișto. Eram deja a working artist.

La Royal Academy au mai fost alte lucruri pe care le-am învățat, printre care și ideea de devising. Un fel de metodă în care grupul nu așteaptă neapărat să primească un text scris. Colectivul scrie împreună ceva. Și noi împreună am scris o piesă care a devenit spectacolul nostru de an. Era despre conflictul Bosnia-Serbia. Pentru că ieșise foarte prost, îmi era foarte rușine de acest spectacol. Nu eram de acord cu niște mesaje din el, cum îi portretizam pe oameni. M-am răzvrătit puțin. Simțeam că avem o responsabilitate față de mesajul piesei. Era atât de serios. Aveam prieteni sârbi. Citeam foarte mult despre subiect și îmi dădeam seama că nu putem să îi portretizăm pe toți ca pe niște violatori sau victime. Restul colegilor erau interesați de faptul că veneau agenți la spectacolul de an. Îmi dădeam seama în acel moment că nu mă interesează așa de mult luminile, ci mesajul și în ce mă bag. Pe asta mi-am scris și dizertația: Legitimacy and Artistic Responsibility.

După anul de studii de la Royal Academy, încheiat în 2012, ai spus că ai mai rămas în Londra până în 2015. În toți anii ăia te gândeai la film, la cinema?

Da, mă gândeam, pentru că îmi aminteam cum a venit în viața mea și ce frumoasă a fost experiența cu The Last Enemy. Merită povestită. Era în 2006. Primul meu an de actorie la UNATC. O duceam destul de greu. M-a împins o colegă să mă duc la un casting pentru figurație. Se făcea Nuntă mută (2008, r. Horațiu Mălăele – n.r.). Și colega m-a găsit în bibliotecă, unde mă mai ascundeam de colegii cool din an. Nu umblam la bar, că nu aveam bani, nu eram cool absolut deloc. Unde să mă găsești? La bibliotecă. Nu aveam chef să merg la casting. Dar prietena mea efectiv m-a împins. Și îi mulțumesc. Mi-a dat și bluza ei, când m-a văzut cum eram îmbrăcată. Am ajuns la Castel Film, care era peste drum. Am făcut două poze, dar în lehamite. Și cu aceste poze am luat rolul, cu text, în serialul de la BBC, unde jucam o afgană. A fost incredibil. Eu nici nu știam ce înseamnă să ai o scenă, nu ajunsesem la școală să fac o scenă. Prima mea scenă de actorie a fost de fapt cu Anamaria Marinca, pe care am reîntâlnit-o apoi, peste câțiva ani, la Londra. Atunci am câştigat primii mei bani din actorie, cu care mi-am luat primul calculator.

Amuzant a fost că atunci când am ajuns la Londra să studiez, poza lui Benedict Cumberbatch era pe toate autobuzele. Le spuneam colegilor: „Îl știu pe domnul ăsta. Am jucat cu el”. Ei nu mă credeau.

Îmi doream să mai fac film, dar nu îmi imaginam că se poate. Dar ceea ce mi s-a mai întâmplat la Londra a fost să mai scriu o piesă de teatru, Home, cu care am câștigat un concurs de dramaturgie care se numea Stories of London. O amică regizoare mi-a zis: „Alina, eu cred că ar trebui să fii și înăuntrul spectacolului, că dai energie, dar și afară, să regizezi”. Și am făcut-o.

Apoi am câștigat o mică finanțare să studiez tema sclaviei. Oricum mă gândeam să scriu despre sclavie deja din 2013, și am fost la o conferință la Les Films de Cannes à Bucarest. Era până să apară Aferim!. M-am ridicat în picioare și i-am pus o întrebare domnului Cristian Mungiu la conferință, unde eram singura neprofesionistă de film din sală: „Știu că nu este comercială, dar cum vi s-ar părea ideea unui film istoric despre sclavia romilor?” Și îmi aduc aminte că el mi-a zis că moștenirea lăsată de Kusturica nu e ușoară, dar dacă eu țin să spun o poveste și asta mă mână pe mine, go for it. Dar să găsesc povestea. Și să nu fac o pledoarie istorică. Eu aveam subiectul despre sclavie de foarte mulți ani. De pe la 20 de ani mă tot întrebam: “Eu de ce nu am aflat, de ce nu știu?”

Interesul pentru istoria romilor pare că venea mână în mână cu asumarea, prin piesele tale, a ceea ce erai tu.

Da, pentru mine era un pas coerent. Am pornit de la propria identitate și de la povestea mea și a familiei mele. Și am vrut să mă întreb cum am ajuns în situația asta de animozitate dintre noi, români și romi. Să înțeleg de ce noi suntem atât de urâți de ceilalți. Au dreptate oamenii ăștia? Măcar să știu, ca să tac. 

Totul se leagă. Eu sunt legată de contextul în care m-am născut. Și mi-am dat seama că și contextul în care trăiește o minoritate are legătură cu istoria, că nu avem cum să ne separăm. Mă deranjează că, tot timpul când vorbim despre romi, nu îi punem absolut deloc într-un context. Niciodată nu văd asta. Nu explicăm căsătoriile timpurii. Doar îi acuzăm. Nu explicăm cum s-a ajuns la discrepanța dintre noi. Chiar vor ei să fie la marginea societății? Chiar vor să stea cu mâna întinsă? Pentru mine a fost un pas coerent să aflu despre sclavie. Mă măcina gândul deja de multă vreme. Dacă în mine circulă mult timp o idee, ea devine nevoie. Iar dacă devine nevoie în mine, atunci concentrez tot ce am eu posibil să pot să o zic. Deja aplicam la mici finanțări pentru a cerceta. Iar subiectul ăsta era un motiv să mă întorc în țară. 

În 2015 eram încă în UK, aveam o viață și de artistă, că eram în mai multe spectacole, dar și de om normal, care trebuia să muncească pentru a-și plăti chiria și pentru a se descurca la Londra. Reușeam să le îmbin. Cât încă eram la Londra, am fost invitată de Hüseyin Tabak să vin să dau casting la Viena pentru ceea ce avea să devină filmul Gipsy Queen. Așa că primul meu rol luat a fost cel din Gipsy Queen, nu cel din Singură la nunta mea. Dar amuzant e că primul filmat a fost Singură la nunta mea.

Ai jucat în aceste două lungmetraje, unde ai rol principal, dar ai jucat și în scurtmetrajul lui Adrian Silișteanu, Scris/Nescris. Cum ai perceput invitațiile de a juca personaje rome? Ai avut vreo problemă cu asta? Sau a venit ca un lucru de la sine înţeles, pentru că găseai o altă formă de exprimare, prin film? 

Depindea dacă îmi plăcea textul sau nu. În cazul lui Scris/Nescris, le-am spus că dacă nu schimbă nişte lucruri, nu mă implic în proiect. Mă întorsesem deja în țară. Îmi regizasem piesa Marea rușine. Acum știam că am o voce și că vreau să decid asupra proiectelor în care sunt. Așa că în toate filmele în care am fost actriță, nu am făcut doar asta. Am avut putere creativă, putere de decizie asupra scenariilor. 

Asupra felului în care era construite personajele tale?

Da. 

Dar ce a însemnat asta în cazul celor două lungmetraje? În cel fel ai lucrat la personaje?

Dacă eu m-aș apuca acum de un film despre somalezi, mi-ar plăcea să am în echipa creativă somalezi care să aibă puterea să îmi spună în faţă când deraiez. Eu mi-am asumat asta, pentru că deja aveam traseul meu activist şi artistic, artivist. Dacă erau detalii pe care nu le înțelegeam, nu acceptam să le joc. Îmi înțelegeam responsabilitatea artistică. Nu a fost ușor în nici unul din aceste trei proiecte să fiu persoana care e dificilă în anumite situații. Dar simțeam că apoi va veni momentul în care ne vom întâlni cu publicul şi vom avea de dat explicații. Nu era vorba de explicații în privinţa concepției artistice. Dar nu voiam ca şi noi să facem rău. 

Ce înseamnă să creezi rău? Să perpetuezi niște stereotipii?

Da. Mie mi-a plăcut foarte mult că Pamela din Singură la nunta mea începea ca antierou. Exact de asta aveam nevoie. O persoană în carne și oase. Cu calități și defecte. Nu mă interesează să portretizez îngeri. Însă, când era vorba de o ceartă între ea și alți romi, mi se părea ilar, patetic, rasist, să pui să vină extras să-mi dea în cap cu niște linguri de lemn, ca și cum ar fi fost niște oameni din trib. Atunci am spus că nu accept aşa ceva. De ce nu poți să ne vezi ca pe tine? 

A fost foarte greu să fac asta, ca actriță la primul rol. Foarte periculos, pentru că ai un contract. Foarte puțini actori ar face asta. Dar nu mi-aș fi iertat dacă tăceam și lăsam niște lucruri cu bună știință greşite, simțind că aș putea să creez rău. Bineînţeles, pot să fac greșeli fără să îmi dau seama, pentru că sunt om. Dar nu mă lasă stomacul să o fac cu bună știință.

Ți se pare că e un risc în acest sens la filmele cu personaje rome făcute de cineaşti care nu sunt romi? 

Fiecare poate să vorbească atât despre lucruri care îi sunt aproape, cât şi despre lucruri care îi sunt departe. Cum face fiecare asta depinde de foarte multe contexte. Însă zic doar atât: la sfârșitul zilei, să nu ne prefacem că lumea nu se uită la povești și că acestea nu au o implicare directă în viața oamenilor. Noi niciodată nu am văzut un rom într-o amărâtă de reclamă. Nu avem o imagine umană a acestor oameni. Să nu ne prefacem că asta nu are un rezultat direct în lipsa noastră de empatie față de ei. Să nu ne prefacem că nu avem o responsabilitate. Totul e politic, inclusiv entertainment-ul. Râdem, glumim, dar plătim. Dacă nu vrei să-ți asumi, nu îți asuma, e ok. Dar pentru oamenii care privesc și pentru societate, ceea ce spunem înseamnă ceva. Când ne uităm la știri și iar se menționează etnia în privința unui infractor, asta înseamnă ceva.

Cred că personajele tale sunt credibile nu doar pentru că ai lucrat la ele cu regizorii filmelor. E vorba şi de tehnica ta. Ține foarte mult de felul în care ești tu și de ce aduci fiecărui personaj. Mă refer aici la un anume tip de energie şi de forță, care se amestecă în acelaşi timp și cu o fragilitate. Cum ai lucrat la cele două roluri? Cum le-ai pregătit? Mă interesează procesul.

Depinde foarte mult și cine mă inspiră. În general mă inspiră niște oameni pe care îi văd. Dar, desigur, sunt și niște lucruri personale din mine, care se regăsesc în experiențele pe care le spun. De exemplu, în Gipsy Queen m-a inspirat foarte mult mama mea. Am jucat-o pe ea aproape la fiecare pagină. Fragilitatea ei. Însă, de pildă, atunci când antrenorul îi spune lui Ali, personajul meu, că poate să vină să se antreneze acolo, la sală, dar ea de fapt voia un job, este foarte similar și cu experienţa mea. Inclusiv acum, ca artist independent, când încă e foarte greu să pot să îmi arăt produsele și să găsesc un loc în care să mă simt binevenită și să nu fie nevoie să mă lupt pentru fiecare oră de repetiție, pentru fiecare bucățică, pentru a primi microfonul.

Apelezi la memoria afectivă.

Depinde foarte mult și de scene. Spre exemplu, în Bilet de iertare nu mă așteptam să şi joc. La casting, voiam să văd dacă cineva atinge intensitatea pe care mi-o doresc, aia în care te duci și implori pe cineva cu un bilet și îi spui: Îmi dau libertatea pentru libertatea altcuiva”. Or, asta e deja o scenă greu de jucat pentru oricine. Văzând că rămân fără actriță, toată lumea s-a uitat la mine. Pentru ei era un pas coerent, însă nu și pentru mine. Până la urmă, am jucat. Poate m-a ajutat și faptul că era o temă atât de apropiată. Dar nu știu să-ți spun. Sunt diferite tehnici care te ajută. 

Cât de greu a fost rolul din Gipsy Queen?

Extrem de greu. În același an am filmat şi Singură la nunta mea, şi Gipsy Queen. La Gipsy Queen m-a ajutat foarte mult faptul că aveam deja experiența unui lungmetraj și am înțeles ce înseamnă să ai energia să-l duci de la început până la final. Am înțeles responsabilitatea pe care o aveam, şi anume că filmul se ridică și coboară cu mine ca actriță principală. Duci filmul. Mă bucur că am avut asta ca școală, pentru că apoi a venit ceva și mai greu, în care chiar trebuia să mă transform fizic și psihic. 

În plus, așteptările erau atât de mari asupra persoanei mele, încât părea absolut imposibil să reușesc. Asta mi se zicea de la oameni cu ceva experiență, spre exemplu cascadori. Trebuia să învăţ să boxez şi să duc o scenă de box fără cut. Asta însemna că nu puteai să păcălești din montaj. Apoi, nu puteai să păcălești foarte mult loviturile. Şi eram în ring chiar cu o femeie boxer adevărată, și nu oricare, ci o campioană mondială, Maria Lindberg, care avea şi cu mult mai multe kilograme decât mine. Lumea credea că o să mor. Vorbesc foarte serios. Mi se spunea să am foarte mare grijă în legătură cu ce mi se putea întâmpla în scena aia. A fost foarte demanding rolul. Dar bucuria să spun povestea asta era mult mai mare decât frica mea. Frica am simțit-o după ce am terminat. 

Dacă m-aş întoarce în timp, aș spune de zece ori „da”. Și acestui proiect, și proiectului cu Pamela. M-am bucurat să pot să dau viață unor personaje pe care eu aș fi avut nevoie să le văd când eram mică sau de-a lungul anilor. Noi nu avem ocazia să ne simțim reprezentați. Nu cu imagini angelice. Nu caut asta. Şi nici victime. Dar personaje reale. 

Crezi în forța pe care ar avea-o arta de a oferi exemple?

Oricât de idealist sună, pentru asta sunt aici. Cred întru totul, pentru că altfel nu m-aș fi apucat. Parcă pun și eu o sămânță de bine în lume. Dacă nu ar avea funcția asta pentru mine, nu cred că aș depune atâta efort. Nu mă interesează să mă arăt. Scopul meu aici nu e exhibiționismul. Dacă e despre asta, nu sunt cea mai bună, plec acasă. Dacă e despre o poveste care te va face pe tine, omul de rând, să empatizezi cu altul, pe care nu ajungi altfel să îl știi, simt că mi-am făcut și eu puţin treaba în marea roată a vieții. 

În cazul tău e cu atât mai important, pentru că abordezi niște lucruri despre care nu se vorbește. Bănuiesc că simţi o responsabilitate.

Este o responsabilitate. Nu îmi permit să abordez lejer lucrurile pe care le fac, pentru că au legate de ele un mesaj. Și simt că nu pot decât să servesc cât mai bine povestea, ca să nu fac și eu rău. În momentul în care mă apuc de ceva, încerc să îi aduc pe oameni mai aproape, nu să ne despărțim. Chiar dacă lucrurile pe care le zic sunt incomode, scopul meu este să ne apropiem. Tocmai de asta apelez la uman, indiferent de diferențele dintre noi. 

Miza mea nu este doar să vă distrez, să arăt încă un dans din buric. Da, vreau să avem o experiență împreună, să ne înfuriem, să râdem, dar să simți și tu cu mine cum e chestia aia. Cu romii nu știm să empatizăm și nu prea apucăm să îi vedem ca pe oameni întregi. Cu năzuințele, pasiunile, calitățile și defectele lor. De foarte multe ori sunt reprezentaţi unidimensional.

Dorința ta de a regiza filme pare un lucru firesc, pentru că ai făcut deja asta în teatru, și te-ai implicat și ca actriță destul de mult în proiectele la care ai luat parte. Simţi că filmul ar putea ajunge la mai multă lume și ai putea transmite mai ușor niște mesaje, faţă de teatrul independent? Cum a venit dorința de a face film?

De când am aflat despre tema sclaviei, m-am gândit să fac un film. Vorbesc de a face film de prin 2013, de când am pus întrebarea aceea foarte timidă la conferința de la Les Films de Cannes à Bucarest. Apoi, ca să și am curajul să îmi asum ce am zis, mi-au trebuit mulți pași ca să mă pregătească. Ulterior, am lucrat la aceste proiecte, în care nu eram doar actriță. Mă interesa să văd tot ce se întâmpla pe set. Aşa că pasul a venit coerent pentru mine. 

Când am terminat de scris piesea mea de teatru Marea rușine și când am găsit un articol despre povestea cu Dincă, sclavul care a adus mai devreme abolirea sclaviei în Țările Române, mi-am spus că despre asta va fi primul meu film. L-am scris ca lungmetraj, dar pentru că am văzut cât de greu se obţin finanţările, l-am făcut scurtmetraj. Ştiam că nimeni nu ar crede în mine, o începătoare care vrea să facă un film istoric. Oricum, faptul că începi cu film istoric e puţin ilar. Am făcut Bilet de iertare, în care am şi jucat, din nevoie. Iar dacă e din nevoie, treci peste multe.

Cât de discriminată te-ai simțit ca femeie și ca romă în aceşti ani? 

Cred că tot ce am făcut eu nu contează pentru oamenii care decid, pentru oamenii care au resurse. Viața de pe Facebook și premiile și recunoștințele din afară nu contează în România. Faptul că am fost la Royal Academy şi la Cannes nu contează pentru directorii de casting din România, care nu mă sună decât dacă este vorba de un rol de romă. Ăsta e adevărul meu. Oamenii nu sunt răi, sunt bine intenționați, dar nu-mi observă umanitatea în complexitatea ei. Mă văd numai ca pe romă, deși pot să arăt ca o sută de românce de la metrou. Corect? Ei bine, nu am ajuns încă la 100% om în România, din păcate.  Din perspectiva asta, nu pot să mă îmbăt cu apă rece. Ce fac eu nu înseamnă nimic pentru oamenii cu putere. 

Însă nu și pentru oamenii de rând, pentru că ei mă țin vie și îmi dau speranță. Pentru ei contează. Mesajele pe care le primesc de la ei, indiferent dacă sunt romi sau nu, mă fac să înțeleg că, deşi nu trec de punte, tot vin valuri de la oameni și mă stropesc. Și asta este incredibil de îmbucurător pentru mine. Asta mă face să tot încerc. Nu e cinic ce spun, e efectiv purul adevăr. Nu am reușit să deschid uși încă. Nu sunt luată în serios, nici ca actriță, nici ca regizoare. Doar că sunt destul de încăpățânată să enervez și să mi se audă puţin piuitul. 

Dar e în regulă, pentru că eu mă iau în serios. Dacă voi nu credeți, eu cred. Ceea ce îmi doresc este posibilitatea să mai creez. Nu am nevoie să mă valideze establishment-ul, nu caut asta. Caut posibilitatea ca și eu să primesc microfonul. Ceea ce căutam și în teatru, și caut acum și în film, este un loc egal la masă. Nu pe colț, nu să fac frumos și să plec. Vreau același lucru ca oricare alţi artişti. Nu mai mult, dar nici mai puțin. Mi se pare amuzant că asta e luată ca pe un afront. Mă refer la instituțiile de cultură, care au această înţelegere că sunt ca o sufragerie în care nu poţi să intri oricum. Mor de râs când mai și vorbesc despre artă ca rezistență.

În ceea ce priveşte filmul, știu că mai am multe lucruri de învățat. Însă îmi doresc același lucru, să-mi spun poveștile. Nu duc lipsă de povești și nici de energie. 

 

 

Foto: Cornel Brad

Ionut Mares Ionut Mares
Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.