Ioana Bugarin: „Actoria mă ajută să mă înțeleg”

3 Noiembrie 2020

Ioana Bugarin este, cu certitudine, una din cele mai promițătoare tinere actriţe de cinema ale momentului. Are rol central în două filme româneşti care au avut premiera mondială în acest an şi au putut fi văzute online şi în România, în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest.

În „Mia îşi ratează răzbunarea” (2020), de Bogdan Theodor Olteanu, prezentat la Festivalul de la Varşovia, joacă o tânără actriţă în criză, proaspăt despărţită de iubitul care i-a dat o palmă într-o ceartă. În „Otto Barbarul” (2020), debutul regizoarei Ruxandra Ghiţescu, selectat în competiţia Festivalului de la Sarajevo, o interpretează pe iubita protagonistului, o fată în depresie, a cărei sinucidere îi afectează profund pe cei din jur.

Ioana Bugarin mai are roluri principale şi în scurtmetrajele „Despre noi”, de Ruxandra Ghiţescu, şi „Basmofilia”, de Tudor Cristian Jurgiu, ambele cu premiera în festivaluri tot în acest an.

Ea a devenit cunoscută în cinematografia română cu rolul Ileana din „Moromeţii 2” (2018), de Stere Gulea. Debutul în film şi l-a făcut încă din liceu, când a jucat în „O poveste de dragoste, Lindenfeld” (2014), de Radu Gabrea. 

Din 2019 este angajată a Teatrului Odeon din Bucureşti, iar în prezent filmează pentru serialul „RUXX”, produs de HBO şi regizat de Iulia Rugină şi Octav Gheorghe.

Născută în septembrie 1996 (ziua exactă nu vrea să şi-o facă publică), la Timişoara, Ioana Bugarin a studiat la liceul de limbă germană „Nikolaus Lenau” din oraş, la Matematică-Informatică. A început să fie interesată de actorie încă din clasa a opta, când a şi intrat în trupa de teatru a şcolii.

În 2015-2016, a studiat actoria un an la prestigioasa Royal Academy of Dramatic Art (RADA) din Londra. Între 2016 şi 2019, a studiat şi la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti (UNATC).  

La filmările pentru „Mia își ratează răzbunarea” / Foto: Codruța Irina Corocea

Ce te-a atras la Mia își ratează răzbunarea, când ți-a propus Bogdan Theodor Olteanu proiectul, și cum te-ai pregătit pentru rol?

Procesul a fost lung. Cred că în 2018 ne-am strâns prima dată la o cafea și mi-a spus că se gândește să facă un film, că nu știe dacă va fi scurtmetraj sau mediumetraj, că nu are bani, o nebunie bazată pe improvizație. Avea premisa filmului: o tânără care primește o palmă de la fostul iubit și procesul ei de a încerca să integreze acel eveniment. 

Am continuat să ne tot întâlnim și să discutăm despre personaj, despre felul în care e și se comportă fata asta. Am avut diverse întâlniri în care improvizam cu alți parteneri din film. Și, pe măsură ce noi tot improvizam, situațiile se cristalizau și se clarificau tot mai tare în mintea lui. Improvizațiile noastre deveneau tot mai specifice și cu niște puncte tot mai concrete pe care le urmăream. Am improvizat constant timp de un an și ceva. Aveam o recurență. Nu mai știu cât de des. Era o perioadă în care aveam și alte proiecte. Făceam pauze. Întrerupeam, apoi reveneam. Dar nu trecea o lună fără să avem o repetiție. Începând din 2018, proiectul a fost constant în viața mea.

Practic, el scria pe baza a ceea ce improvizați voi?

El ne propunea anumite situații, după care noi improvizam. Până la întâlnirile următoare el le rafina, le șlefuia, venea cu alte propuneri și detalia și mai mult situația propusă. Spre final, a scris și un scenariu. Filmul are un scenariu. Dar noi primeam să lecturăm secvențele fix în ziua filmării. El ne dădea secvența, o citeam. Cine reținea, bine. Cine nu reținea, iarăși bine. Dar trebuia să avem un parcurs în minte și niște borne pe care să le atingem. Dacă ne mai poticneam în timpul improvizațiilor la filmare, ne dădea scenariul și zicea: „Uite, aici aș vrea să reușești să atingi partea asta.” Dar cuvintele veneau de la noi.

Cum ți s-a părut acest proces, ca actriță? Bănuiesc că a fost nou pentru tine.

Da, a fost prima dată când am lucrat așa. A fost prima filmare la care m-am dus fără să am un text pe care să-l știu. Dar îmi știam foarte bine personajul, tipurile de reacție, universul ei emoțional, biografia, perspectiva ei față de anumite lucruri.

Fiind într-un moment de criză, ea de fapt este foarte instabilă și inconsecventă cu sine. Are niște reacții de multe ori aparent contradictorii. Viața ei este întoarsă pe dos, așa că, deși este un personaj care începe în punctul A și ajunge în punctul B, parcursul nu este unul liniar. Sau, cel puțin, nu este convențional. Ea se contrazice, se bucură, se deprimă, devine agresivă.

Are treceri bruște de la o stare la alta.

Tocmai pentru că este în plin moment de criză. Atunci, pentru mine era cumva și înfricoșător. Îmi amintesc că m-am văzut cu Bogdan și i-am zis că mi-e puțin teamă de faptul că nu o să mă descurc. Dacă la filmare nu voi fi capabilă să propun un conținut suficient de valid, într-un timp suficient de scurt? Totuși, aveam doar zece zile să facem un lungmetraj. Simțeam un soi de presiune. El m-a asigurat că îmi știu personajul, că am improvizat suficient de mult şi că are încredere că o să fie bine. 

E foarte eliberator ca actor să simți că ai o putere destul de mare să propui, să aduci lucruri pe masă. Până la urmă, ești tu acolo, în situație. Parcursul îl aveam, dar cuvintele nu. Conținutul se schimba de la dublă la dublă și am avut parte de niște parteneri extraordinari.

E un personaj în criză, care trece prin multe stări. De unde îți iei resursele? Cât e tehnică și cât e input emoțional în cazul unui astfel de rol?

Știam destul de bine universul emoțional al personajului, îl înțelesesem destul de clar. Inclusiv faptul că este un personaj cu niște tăieturi emoționale destul de vizibile, e foarte impulsiv şi are un tip de reacție foarte instinctual, rapid. Lucram foarte mult pe chestia asta. Fix înainte să joc, citeam textul scris. Știam, de fapt, care sunt bornele pe care trebuie să le ating și pe care sub nicio formă nu trebuie să le ratez.

Oricum, Bogdan edita pe măsură ce jucam și ne spunea dacă e cazul să scurtăm o parte din discuție sau să lungim puţin timpul de încasare. 

Era un proces în care trebuia să fiu tot timpul foarte atentă, foarte concentrată, foarte prezentă. Partenerul putea să zică altceva de la dublă la dublă, și tu trebuia să fii acolo și să răspunzi, nu te puteai baza pe un text învăţat. A fost foarte provocator și incitant pentru mine tot ce aveam de făcut. Aveam un soi de extaz, parcă nu oboseam niciodată. Filmam câte 12 ore și, la final, eram: „Hai să mai facem.” Trăiam într-un fel de efervescență. Era foarte intens.

Dar cât de greu ți s-a părut? E un rol în care te expui destul de mult și emoțional, și fizic.

Încercam să nu gândesc în termeni de dificil sau ușor. Mă gândeam că asta trebuie să fac, astea sunt lucrurile pe care trebuie să le expun. Evident că am intrat în contact cu tot felul de emoții din mine. Cu toate că era un personaj, cu toate că noi îl lucraserăm și îl construiserăm meticulos, exista o zonă în care se puteau suprapune puțin planurile. Tocmai pentru că se bazează pe improvizație. Dar nu este autobiografic. 

Și cum gestionezi eventualele suprapuneri?

Tocmai îndepărtându-mă de ele. În momentul în care simțeam că e posibil să mă duc spre ceva ce nu are legătură neapărat cu personajul și este un soi de expunere exhibiționistă a propriei vieți, fugeam. Și Bogdan controla să nu se întâmple asta. Oricum, nu este o experiență pe care să o fi trăit. Inclusiv premisa este ficțională. Nu am pățit asta. Nu am reacționat în felul ăsta. Nu m-aș comporta așa într-o situație de despărțire.

Lumea înțelege că este o convenție ficțională.

Nu îmi place următoarea sintagmă „uneatecistă”, dar era foarte mult asta: „Eu în situația respectivă, dar nu eu, Ioana, ci eu, Mia, acea identitate alterată, acea actriță care are o biografie destul de diferită de a mea.” Pe alocuri, evident că se suprapuneau lucrurile. Știu că, în discuția din film cu Maria Popistașu, mama mea adoptivă, zic: „O palmă e ceva inadmisibil.” Și eu, Ioana, cred asta. Dar în momentul ăla erau vorbele personajului. Nu eram eu care țineam un discurs despre ce înseamnă violența domestică. 

În Otto Barbarul joci un personaj care e prezent doar prin amintirile protagonistului, redate prin imagini înregistrate ori în intimitate, ori în momentele când cei doi erau împreună, înainte de sinuciderea ei. Cum a fost când ți-a propus Ruxandra Ghițescu proiectul și cum ai discutat cu ea despre rol?

E tot un proiect în care am intrat destul de devreme. Am apucat inclusiv să îl cunosc și pe un alt Otto, care apoi s-a schimbat. Am mai dat castinguri cu anumiți băieți care erau în discuție pentru rolul lui Otto. Eu am luat castingul cu vreun an și jumătate înainte de începerea efectivă a filmărilor. În acea perioadă, mă vedeam cu Ruxandra, discutam destul de multe, îmi dădea filme, citeam, făceam improvizație. Eu studiasem metoda Meisner în Londra, și Ruxandra mă chema, de exemplu, să fac improvizații cu unii dintre băieții care dădeau casting pentru Otto. 

Din momentul în care a apărut Marc (Marc Titieni, interpretul lui Otto – n.r) în proces, am început foarte mult să lucrez pe relația cu el, să ne cunoaștem cât de cât, și să creăm o punte de încredere și de comunicare. Trebuia să transpară un soi de intimitate și familiaritate pe ecran, pentru că, până la urmă, este o relație foarte importantă pentru personajul lui. 

Cum reușești să obții asta? Cum ai lucrat tu?

Ne-am văzut la cafele. Am citit secvențele. Le-am repetat. Am discutat. Ne-am gândit la momente din biografia lor comună pe care le-am dezbătut. Am făcut niște exerciții de imaginație: „Ce ar fi dacă noi am fi împreună? Ce am fi făcut dacă am fi fost acest cuplu?” 

Și aici joci un rol solicitant emoțional, o fată care se sinucide. La început o vedem luminoasă și în momentele fericite cu Otto, dar apoi, spre final, descoperim criza ei, drama ei. Cum lucrezi la asta? Cum obții stările astea, mai ales în acest tip de convenție în care trebuie să și privești direct într-o cameră de filmat, așa cum sunt filmate multe din secvențele în care apare personajul tău?

Evident că intru într-o legătură cu propriile stări depresive și angoase adunate, reprimate, exprimate sau neexprimate. Clar, nu pot să le ignor și să zic că totul e o ficțiune. De-a lungul anului respectiv, îmi amintesc că atunci când aveam momente în care mă simțeam foarte deprimată sau foarte angoasată sau aveam zile sumbre, scriam într-un jurnal, ca să țin minte cum mă simțeam fizic, care erau senzațiile pe care le experimentam în momentul în care trăiam real o stare care duce într-o direcție asemănătoare cu starea personajului.

Cu gândul că s-ar putea să-ți folosească pentru personaj.

Că s-ar putea să mă ajute în acel moment să mă apropii de zona aia, de durerea aia pe care trebuie să o arăt pe ecran. Și trebuie să o arăt timp de 12 ore. Filmarea începe la șase dimineața și se termină la șase seara, și în timpul ăla trebuie să fiu bolnavă de depresie și să manifest simptomele unei depresii. Dar nu am avut nevoie de lucrurile alea la filmare. Asta m-a surprins. Cred că ele au acționat în mine, și faptul că le-am făcut înainte a pus ceva în mintea mea și a existat un soi de memorie emoțională, involuntară, pe care de fapt probabil o accesam.  

Te ajuta, dar inconștient.

Da, nu a fost un proces conștient. Nu mi-am luat jurnalul și, înainte să tragem o dublă, am citit și mi-am amintit cum eram deprimată. Dar cumva m-am lăsat dusă acolo, m-am lăsat să-mi pun problema pe bune ce ar fi dacă acum aș muri, dacă aș lua decizia că vreau să mor. Și dacă îndrăznești să te lași și să îți pui problema asta serios, va veni și răspunsul emoțional inevitabil. Dacă reușești să pui lentila aia.

Paradoxal e, însă, că exista și ceva foarte ludic în tot procesul. Evident că aveam o stare reziduală, o stare care rămânea cu mine. Nu pot să zic că terminam dublele și mă duceam și dansam și făceam glumițe proaste pe set. Dar, în același timp, puterea ficțiunii și a convenției e destul de mare. Intri și ieși, intri și ieși. E un instrument pe care îl antrenezi destul de mult ca actor, să poți să apeși niște butoane și să scoți niște lucruri din tine atunci când ai nevoie de ele. 

Dar a fost dificil. Aveam niște vise în perioada respectivă. Simțeam că mă bântuie puțin faptul că mă duc acolo. În mod normal, nu ne permitem să gândim că viața e oribilă, că perspectivele sunt înfiorătoare și că am prefera mai bine să murim decât să trăim. Însă unii oameni, din păcate, trăiesc lucrurile astea. Inclusiv eu am vorbit cu oameni care au suferit de depresie, care au avut depresii diagnosticate, și am povestit cu ei despre felul în care s-au simțit. Oamenii recurg la gesturi disperate din cauza unei dureri gigantice pe care o resimt. Atunci, mi-am permis să mă duc acolo, și sper că am reușit, cu ajutorul Ruxandrei, să spun povestea aia fără să exagerez, fără să înfrumusețez.

E o energie pe care o transmiți în fața camerei. Și o anume dezinvoltură. Cum te simți în fața aparatului? În ce măsură e o presiune?

Îmi place aparatul. Nu mă sperie. Dar mi se pare că are ceva foarte nemilos. Că nu iartă și nu ratează nimic și că lucrurile sunt fix așa cum sunt. Nu ai cum să păcălești în fața camerei. Are un soi de ferocitate ciudată. În același timp, mi se pare că poate să fie prietenul tău, dacă o vezi ca atare. Nu am avut niciodată spaima de a mă exhiba în fața camerei. Probabil ține și de datele native, de personalitatea mea, care mă face să mă simt confortabil să sufăr în fața unui aparat care știu că va înregistra și va păstra acele imagini cu mine. 

Cred că are legătură și cu obsesia mea pentru memorie. Sunt destul de speriată de cum uităm și de cum modificăm amintiri pe măsură ce le povestim. Toate lucrurile se subiectivează. Devin mult mai greu de cuprins, de atins. Nu mai ai cum să te întorci la experiența obiectivă. Poți să o faci doar dacă ai o filmare, spre exemplu. Însă nici atunci probabil nu te vei întoarce complet.

Încerci să folosești memoria asta?

Când sunt filmată, e un fel de consemnare a unui moment din viața mea. Cu toate că e ficțional, cu toate că sunt eu într-o identitate schimbată, sunt eu în momentul ăla, trăind lucrurile alea. Ele rămân acolo și voi putea avea o privire mai obiectivă asupra mea din momentul respectiv. Asta mă fascinează și mă incită și mă face să mă las, să mă arăt așa cum sunt și să nu încerc să editez prea mult. De fapt, e și o formă de jurnal foarte ciudată. Nu am mai zis asta niciodată.

În „Otto Barbarul”

Ești într-un moment foarte bun al carierei. Ai roluri centrale în aceste două filme care au avut premiera în festivaluri și apoi în țară, online, în toamnă. Ce înseamnă această perioadă pentru tine?

E un mic moment de gratificare. Aș fi o ipocrită să spun că nu mă bucur că el există. E o meserie în care muncești foarte mult, și e destul de emoționant momentul în care munca ta ajunge să fie publică și vin reacțiile celorlalți. Până atunci, ești cumva într-un fel de colțișor al tău, cu echipa, nu ai foarte mult feedback direct. Nu se schimbă energie. Atunci, clar că e foarte emoționant când se întâmplă asta. 

În același timp, momentul e contaminat de faptul că toate lucrurile astea se întâmplă într-o perioadă de pandemie. La Sarajevo nu m-am putut duce pentru că festivalul nu s-a mai ținut fizic. La Festivalul de la Varșovia nu am putut ajunge pentru că aveam filmări și era riscul să mă infectez cu COVID. 

Mă bucur că se întâmplă acest moment, că există aceste filme, că sunt văzute.  Sper să fie văzute în continuare de cât mai mulți oameni. Sper să le placă ce am lucrat noi acolo. În același timp, simt că, din cauza faptului că ele sunt online, momentul de împlinire este fracturat. Sau cel puțin șchiopătează. E un fel de întâlnire indirectă, mai ciudată, la care nu am neapărat acces. Nu sunt într-o sală să pot să văd, să aud, să simt reacțiile oamenilor. În momentul în care ești într-o sală de cinema cu mulți oameni și care privesc împreună, se creează un tip de energie. E o emoție pe care acum nu am trăit-o. Asta mă întristează puțin. 

Cum a fost experiența de la Moromeții 2, care e cu totul alt tip de film?

Sunt foarte bucuroasă că am avut prilejul de a mă întâlni cu domnul Gulea, că dânsul a avut încredere să-mi dea acel rol și că m-a luat în echipa lui. A fost unul dintre cele mai de succes filme românești din ultimii ani. A fost atât de copleșitor să-mi dau seama că sunt parte din acel film, chiar și cu un rol mic. 

A fost o șansă de care m-am bucurat foarte tare. A fost un fel de rampă de lansare. Mai făcusem niște proiecte până atunci – niște scurtmetraje și un lungmetraj cu domnul Gabrea -, dar nu au avut parte de aceeași vizibilitate. Feedback-ul a fost gigantic. Primeam mesaje de la oameni necunoscuți care mă felicitau, îmi spuneau că sunt fanii mei. Eram absolut copleșită, nu mă așteptam. În plus, mă gândeam: „Ce am făcut așa de mare lucru?” Mă rog, mi-e greu să primesc complimente. 

Erai la liceu când ai avut prima ta experiență cinematografică, un rol în O poveste de dragoste, Lindenfeld, de Radu Gabrea. Ce îți mai amintești de atunci? 

Eram o puștoaică. Aveam 15 ani. Urma să împlinesc 16 ani. Era primul rol într-un film. Îmi amintesc că eram emoționată cum n-am mai fost apoi niciodată la o filmare. Eram absolută copleșită de tot ce se întâmpla acolo. Onorată că îl cunosc pe domnul Rebengiuc. Mă bucuram că jucam cu un coleg de trupă din Timișoara, Horațiu Covlescu. 

Îmi amintesc că eram fascinată. Luasem deja decizia că ăsta este domeniul în care mi-aș dori să activez și asta este profesia pe care mi-aș dori să o aleg. Dar, în același timp, totul era pe nisipuri mișcătoare. Controlul meu meșteșugăresc era destul de mic. Lucram foarte intuitiv. Și eram foarte deschisă, speriată. Nu aveam controlul pe care îl am acum. Domnul Gabrea a avut foarte multă încredere. Pentru mine a fost foarte emoționant, pentru că, după ce am terminat filmarea, mi-a spus: „Ești o tânără foarte talentată și vreau să fac un lungmetraj cu tine în care să ai rolul principal. Vreau să-ți dau o șansă.” Îmi amintesc că aproape îmi dădeau lacrimile de emoție, pentru că mă gândeam că totuși e un regizor care îmi spune asta și care a văzut ceva în mine, într-o perioadă în care nu aveam niciun fel de confirmare. Nu știam dacă pot să fac sau nu meseria asta. Deocamdată era doar o fantezie sau o proiecție. 

Am și început să lucrăm la lungmetrajul respectiv, am filmat 18 zile. Filmul a ieșit într-o formă neterminată, pentru că domnul Gabrea s-a îmbolnăvit în timpul filmărilor, iar acestea s-au sistat. Pianul în ceață se chema. L-am filmat chiar în vara înainte să plec în Marea Britanie, după ce intrasem la studii în Londra.

Erai la o clasă de matematică-informatică la Liceul Teoretic „Nikolas Lenau” din Timișoara. Ai mai povestit în interviuri că ai început să joci într-o trupă de teatru a tinerilor.

Era trupa de tineret a liceului, care funcționa în parteneriat cu Teatrul German din Timișoara și era coordonată de actrița Isolde Cobeț. Încă din clasa a opta am intrat în trupă. Isolde m-a văzut, am dat un fel de casting și m-a băgat în producția elevilor de clasa a 12-a. Ei aveau ultimul lor spectacol, de rămas-bun. Montau Privește înapoi cu mânie, a lui John Osborne. Am jucat-o pe Helena. A fost primul rol și prima întâlnire cu un text. 

Atunci te-ai decis că vrei să fii actriță?

Da, când am luat decizia de a intra în trupa de liceu. Știu că tot cochetam în școala generală: „Oare ce mi-aș dori să fac? Cine vreau să fiu în viitor?” Fantasmam tot mai tare cu zona asta. Alternam tot timpul între a face actorie și a face regie. Am avut o perioadă destul de lungă în liceu în care eram hotărâtă că voi face regie.

Regie teatru?

Nu știam exact. Mă duceam la școli de regie teatru. Mă duceam la școli de regie film. Am avut o întâlnire cu monteurul lui Michael Haneke, m-am dus la facultatea unde predă dânsul, în Viena. Eram între două ape. Nu-mi dădeam seama ce vreau să fac. 

Însă în clasa a opta eram decisă că vreau să fac actorie și că parcursul firesc ar fi să intru într-o trupă de liceu, să văd cu ce se mănâncă de fapt meseria asta, să-mi dau seama dacă am niște date native, încât să am pe ce lucra, să am o fundație de la care să pornesc. După aia, a fost o combinație de determinare, tenacitate, noroc și niște întâlniri cu oameni care au avut încredere în mine în anumite momente și mi-au dat niște șanse. 

La Lindenfeld am filmat în clasa a 10-a sau a 11-a. Isolde m-a propus atunci. Prin ea am ajuns, pentru că era în legătură cu o directoare de casting din București care a întrebat-o dacă nu are niște puștoaice vorbitoare de limba germană. Ea i-a trimis niște fotografii și așa am ajuns să intru în legătură cu domnul Gabrea. Isolde avea foarte multă încredere în mine și m-a susținut de-a lungul liceului.

Alături de Iosif Paștina în „Moromeții 2” / Foto: Vlad Cioplea

Ai mai spus că din liceu ai început să cauți oportunități de a studia în străinătate, la Londra.

În clasa a noua, am participat la atelierul de film Let’s Go Digital! din cadrul TIFF. Am cunoscut profesioniști din domeniu, de exemplu Sorin Botoșăneanu, Andrei Rus, cu care m-am împrietenit de atunci foarte tare, Iulia Mureșan, care erau de la UNATC. Apoi pe Dana Bunescu. Am apucat să discutăm despre UNATC. Ei mi-au zis destul de multe despre cum merg lucrurile acolo, despre ce se întâmplă în secția de actorie. Am avut parte de o perspectivă din interior, înainte să ajung la București și să fac nu știu ce cursuri de pregătire. La foarte scurt timp după, a început și conflictul cu „UNATC, reformează-te!”. 

Prin urmare, te gândisei inițial că poate ai vrea să mergi UNATC.

Da. În același timp, era un fel de așteptare, o modă, că dacă termini un liceu într-o altă limbă decât româna, parcursul firesc ar fi probabil să te duci să studiezi afară.

Dar nu știu de ce am vrut Marea Britanie. Nu am acest răspuns. Am început să iau meditații de limbă engleză cu o vorbitoare nativă, să îmi lucrez accentul, ca să pot să dau acele audiții și probe. Am început prin clasa a 11-a să mă pregătesc. Eu dădeam bacul mai devreme, în februarie, și știu că, în perioada respectivă, făceam pregătire cu Radu Nica (regizor de teatru – n.r.). El m-a ajutat atunci pentru admiterea în Marea Britanie. A fost o întâlnire destul de importantă din parcursul meu. În perioada respectivă, el monta în diverse orașe, la Cluj, Sibiu, Târgu Mureș. Iar eu mă plimbam cu trenul, îmi luam cazare pe la diverse hoteluri și repetam cu el, ca să poată să mă pregătească. Apoi mă întorceam acasă, stăteam și învățam matematică, informatică, chimie, fizică, pentru bac. Cele două s-au derulat în paralel. 

Apoi, odată cu rezultatele de la bacalaureat, am aflat că am intrat și în Londra la RADA, la Foundation Degree. Și am luat decizia să plec.

Atât urma să studiezi, un an, sau era vorba de mai mult?

Am studiat un an. Era un Foundation Degree de la RADA. Ideea era că m-am dus să dau pentru licență. Am ajuns în etapa a treia la RADA, și după aceea mi-au spus că ei consideră că aș fi mai potrivită pentru un curs de foundation, care este un curs intensiv de un an. Și că mă invită la ultima rundă de selecție pentru cursul de foundation, dacă mi-aș dori să particip la asta. Spuneau că ei consideră că sunt un pic prea tânără pentru a intra în ciclul de licență și că nu sunt vorbitoare nativă de limbă engleză. Am zis ok. Până la urmă, era un curs intensiv de un an la RADA. Am fost câteva mii de candidați pentru 28 de locuri.

Ce a însemnat experiența de acolo? Cât de importantă a fost? Ce ai învățat?

Cam tot ce știu. Cred că acolo am pus bazele. Acolo am deprins toate instrumentele pe care ulterior doar le-am rafinat. A fost un curs foarte intens, care acoperea foarte multe metode, foarte multe tipuri de lucru. Făceam analiză pe text. Studiam Stanislavski, exerciții din metoda lui Stanislavski. Făceam Meyerhold, Meisner. Studiam tehnicile lui Rudolf von Laban. Făceam Alexander Technique. Lucram și partea fizică, mișcare, dans, coordonare. Yoga. Aveam yoga de trei ori pe săptămână. Era un curs foarte complex. 

Și film?

Am avut inclusiv un modul de actorie de film, în care primeam anumite secvențe din filme și trebuia să le lucrăm. Le lucram pe diverse încadraturi. Cum joci la plan american, la plan mediu, la prim-plan, la gros-plan, și ce impact au toate astea asupra ta ca actor. Era foarte aplicat și foarte detaliat. Știu că sunt cuvinte mari, dar pentru mine a fost o întâlnire life-changing

Bănuiesc că toate astea te ajută acum.

Știu că în primii doi ani după Londra mă întorceam deseori la notițele mele de acolo și la tot felul de tehnici pe care le-am învățat. Când mă poticneam, reveneam la ele. Era locul în care am simțit că am acumulat cel mai mult și că mi s-a deschis mintea cel mai tare. 

Atunci mi-am dat seama cât de puțin știu și cât de complicată este meseria asta. Totuși, paradoxal – și asta mi s-a părut foarte tare la școala respectivă -, deși te făcea conștient de cât de puține știi, cu toții am terminat cu o încredere dementă. Jumătate dintre colegii din acel an și-au făcut companii de teatru. Au făcut spectacole. Eram foarte încurajați to think outside the box. Să experimentăm. Să nu așteptăm acel telefon magic. Să propunem, să căutăm, să explorăm, să citim. 

Ce înseamnă totuși să înveți actorie într-o limbă străină? Cât de greu e? 

Știu că aveam o crispare și un soi de spaimă că nu am aceeași libertate pe care colegii mei o au, pentru că există niște impedimente lingvistice care mă separă de ei. Până la urmă, nu am crescut în limba respectivă și nu o stăpânesc la fel ca ei. Dar, în același timp, foarte repede am început să le depășesc. Am început să nu-mi mai pese de asta. Am început să-mi dau seama că este despre altceva, nu despre cât de corect vorbesc engleză sau cât de bogat e vocabularul meu. Probabil m-a ajutat și faptul că am studiat la un liceu de limbă germană. Cred că mi-a format un pic creierul. Eram puțin mai obișnuită probabil să trăiesc într-o altă limbă.

Foto: Horațiu Șovăială

După ce ai fost la Londra, de ce ai simțit nevoia să faci UNATC? Considerai că ar fi necesar și că te-ar fi putut ajuta pe viitor?

Simțeam că am nevoie în continuare de un spațiu sigur în care să explorez și să-mi rafinez instrumentele. Nu mă simțeam neapărat pregătită să mă arunc în industrie. Simțeam că încă sunt destul de volatile lucrurile pe care le cunosc și că nu le stăpânesc foarte bine. 

Îmi doream să mă duc mai departe și să îmi continui studiile de licență acolo, la Londra. Doar că asta ar fi presupus să-mi iau un gap year, pentru că, după ce am terminat anul de foundation, am dat admiterea la Drama Center London și am ajuns în ultimii 50 din 6.500 de candidați la RADA, însă am picat. Asta însemna că mai trebuie să rămân un an în circuit, să mă pregătesc pentru admitere și să mă duc să mai dau încă o dată anul următor. Atunci, a fost o discuție cu părinții, care m-au sfătuit și m-au încurajat totuși să dau la UNATC, ca să nu-mi iau o pauză completă un an. Ei considerau că, dacă o să mă scot din sistem, pentru că nu știau dacă o să lucrez sau nu, și nu o să fac nimic conex cu meseria asta, e posibil să pierd inclusiv ce am acumulat la Londra. Atunci, mi-au zis să dau la UNATC și, după un an în care m-aș fi pregătit, mă puteam duce să dau din nou admitere la Londra. Dacă aș fi intrat, îmi întrerupeam studiile la UNATC și mă întorceam în Marea Britanie. La momentul ăla, dintr-una în alta, fiind destul de debusolată și confuză, am zis ok, hai să fac și asta. 

M-am pregătit pentru UNATC cu o săptămână înainte de admitere. Aveam destul de multă experiență în a da admiteri. Și a fost ok. Am intrat a doua, după doar o săptămână de pregătire. M-am descurcat. Dar aveam deja un an de studii. 

În anul întâi, în continuare jonglam cu ideea de a mă întoarce la Londra și de a încerca să dau admiterea încă o dată în Marea Britanie. Dar am început să iau castinguri și să lucrez. Și, în momentul în care am început să lucrez, m-am gândit: „Mai are sens să plec, în condițiile în care eu vreau să fac școală tocmai ca să ajung să lucrez și deja pot să lucrez?” Mi se părea că e contraproductiv să plec, să rup aceste legături pe care începeam să le formez. Și după aia să mă întorc, fără a avea vreo garanție că le voi putea relua. 

Așa că am zis să mai stau, să văd dacă și în anul următor voi continua să lucrez. Dacă în anul doi este vreo pauză, atunci m-aş fi dus să dau din nou admitere. Acela era gândul în continuare. Dar am luat rolul din Moromeții 2. Și am intrat într-un spectacol de teatru în regia lui Radu Afrim. Începusem să prind tot felul de proiecte și să cunosc oameni, și să se mărească rețeaua de cunoștințe. Am zis că nu are niciun sens să mai plec, pentru că, până la urmă, pentru asta plecam, ca să pot să joc și să am instrumentele necesare pentru a putea face meseria asta. Și când am văzut că pot să o fac, am zis: „De ce să nu o fac? De ce mi-aș refuza asta?”

După acel an intensiv de la Londra, ce a mai însemnat UNATC pentru tine? Te-a mai ajutat în vreun fel?

UNATC a fost o experiență traumatizantă. Am avut o relație destul de dificilă cu foarte mulți profesori din UNATC. A fost o relație de muncă destul de toxică pentru mine. M-am integrat greu în colectivul respectiv. Simțeam că profesorii nu m-au ajutat să fac asta. Cumva, inevitabil comparam continuu felul în care ni se preda, ni se vorbea, cu ce știam din Marea Britanie. Stăteam câte zece zile și nu lucram, și după aia erau niște exerciții de a te pune în situație, în condițiile în care eu deja desfăceam texte complicate și vorbeam de unități de intenție, de obstacol intern și obstacol extern. Aveam un pic altă înțelegere asupra meseriei și eram taxată dacă îndrăzneam să vorbesc despre asta.

E adevărat, am învățat foarte multe de la colegii mei. Au fost niște întâlniri cu niște profesori care clar m-au schimbat și m-au ajutat foarte mult. Îi sunt foarte recunoscătoare domnului Florin Grigoraș, fără el nu aș fi terminat facultatea asta.  Anca Ioniță a fost, de asemenea, un far care m-a ghidat prin facultate. Dar, overall, a fost o experiență destul de dificilă și controversată, cu bune și cu rele. Am învățat din colaborările cu colegii de la regie. Au fost și unele bucăţi solicitante la actorie, care mi-au permis totuși să explorez anumite instrumente pe care le dobândisem. Doar că întâlneam foarte multă rezistență din partea profesorilor. 

În afară de prietenia cu Teona Galgoțiu, cred că nu mi-a prea adus mare lucru UNATC. Dar mi-am cunoscut o prietenă de suflet, deci ar trebui totuși să fiu recunoscătoare, măcar pentru atât. Am făcut un scurtmetraj împreună în anul întâi și după aia a fost a match made in heaven.

Bănuiesc că nu ai de gând să faci un master la UNATC.

Niciodată. Eu, în continuare, aș spune „UNATC, reformează-te!”. Fiecare înțelege ceva. UNATC are nevoie de o reformă.

La filmările pentru „Mia își ratează răznunarea” / Foto: Codruța Irina Corocea

Ce îți place la meseria asta, la faptul de a fi actriță? Ce te atrage și te stimulează?

Mi se pare că este o meserie foarte ludică, de fapt. Cu toate că e foarte serioasă și cu foarte multă presiune, îmi permite să-mi antrenez latura ludică, chiar și atunci când trebuie să joc lucruri solicitante emoțional sau dificile. Mi se pare că e o șansă incredibilă să pot să-mi imaginez cum aș fi eu într-un alt context. Să-mi trăiesc niște versiuni ale vieții prin personajele pe care le joc. 

Mi se pare că e o meserie care mă ajută să mă înțeleg. Mă ajută să integrez emoțiile, să le trăiesc, să le descarc. Sunt un om destul de sensibil. Și mi-am ales o meserie în care sunt plătită să plâng, să fiu în contact cu emoțiile mele. E un fel de lux să stai să-ți imaginezi cum ar fi dacă s-ar întâmpla nu știu ce în viața ta. Să poți să-ți permiți să trăiești astfel de lucruri. Să ai spațiul și timpul pentru asta. Să întâlnești diverși oameni care fac asta împreună cu tine. 

E un proces prin care mă cunosc mai bine, și sper că pot ajunge să spun niște povești care să fie relevante pentru oameni, să-i facă să se gândească la niște lucruri. Nu știu cât de mult poate să îi schimbe. Nu știu dacă arta are puterea asta. Am uneori un scepticism în acest sens. Dar simplul fapt că pot să îi emoționez și să îi fac să se gândească la ceva, să îşi pună nişte întrebări, deja cred că e bine. Dorm mai liniștită. Am contribuit măcar un pic, cu o fărâmă, să îmbunătățesc lumea asta. Sunt cuvinte mari. 

Când mă apuc să vorbesc despre meseria asta, despre ce înseamnă, despre instrumente, uneori mă privesc din exterior și îmi vine să râd de mine. Pentru că mi se pare că uneori habar nu am nici eu. Uneori înaintez intuitiv. Nu-mi dau seama nici eu cum am ajuns să fac anumite lucruri, și mă trezesc că le-am făcut. Pe cât pot să deconstruiesc uneori procesul, pe atât alteori nici măcar eu nu îl înțeleg până la capăt. E o chestie care se întâmplă. Mi se pare că nu prea pot să spun eu ce e bine și ce e rău și cum e sau nu e meseria asta. 

Uneori nu înțeleg. Uneori mă trezesc dimineața și mă întreb de ce fac asta. După aia plâng de fericire că am cea mai minunată meserie din lume. Și mă gândesc cât de contradictorii pot fi dilemele mele. Uneori e greu. Uneori e frustrant. Uneori e înfricoșător. Mai ales lipsa asta de control, că îți dai seama că ai lăsat niște lucruri acolo. Poate că, dacă stai să te gândești mai bine, îți dai seama că ai fi putut face lucrurile în alt fel. Tot timpul poți face mai bine. Însă e vorba de cât de mult simți că ai fi putut face mai bine. Pentru că, de fapt, aia te poate întrista. 

Cât de greu ți se pare să fii tânără actriță în cinematografia română? Cât de dificil este să reușești?

Nu cred că sunt persoana potrivită să răspundă la întrebarea asta, pentru că mă simt o privilegiată. Și sunt absolut recunoscătoare pentru toate rolurile pe care le-am avut și pentru faptul că atât de mulți oameni au avut încredere în mine până în punctul ăsta, că mi-au dat o mână și mi-au propus să facem ceva împreună. 

Uneori stau și mă mir și mă emoționez de una singură mergând pe stradă, dându-mi seama că eu nu am apucat să trăiesc frustrarea aceea de a nu ști dacă pot să fac asta, de a simți presiunea că vreau să arăt ceva din mine și nu mi se creează contextul în care să o pot face. 

Sunt într-o poziție privilegiată. Mi s-au oferit aceste contexte și sper că am reușit să mă ridic la nivelul așteptărilor. Dar șanse mi s-au dat. Și nu cred că a fost doar o chestie de noroc. Cred că a fost și muncă, și seriozitate. În același timp, am avut parte de niște întâlniri. 

Și cred că ce m-a ajutat foarte tare e că mi-am dat seama cât de puțin control ai, de fapt, ca actor. Tot ce poți face este să-ți faci treaba cât mai serios, să fii cât mai deschis. Să te conectezi la omul din fața ta și să încerci să îi înțelegi universul, să înțelegi ce propune și să te duci cu el cu încredere și cu deschidere. De la un punct încolo, nu mai ai ce să controlezi, nu mai e în mâinile tale. De la casting și până la variantă finală a unui film la care lucrezi, pui lucruri pe masă, dar de fapt nu știi ce va rămâne, felul în care va fi editat, cât pică, ce se adaugă, cât de mult se va modifica la montaj ceea ce ai lăsat tu acolo. Evident, într-un film nu vei vedea complet altceva față de ce ai jucat. Dar există o doză de incontrolabil în meseria asta. Dacă reușești să o îmbrățișezi și să accepți că există, probabil nu te vei frustra și vei lua lucrurile un pic mai lejer. Asta am încercat să fac.

Ionut Mares Ionut Mares
Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.