Olga Lucovnicova, regizoare premiată cu Ursul de Aur: „Aş vrea să apară şi noul val moldovenesc”

23 Martie 2021

Prestigiosul premiu Ursul de Aur pentru scurtmetraj al ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, care a avut o primă parte online la începutul lunii martie, pentru industria cinematografică şi jurnalişti, a fost câştigat de un puternic documentar de 20 de minute al unei tinere regizoare din Republica Moldova, Olga Lucovnicova.

În „Nanu Tudor”, Olga Lucovnicova, cineastă stabilită în Belgia, se întoarce în casa de la ţară a străbunicilor ei, cu ocazia unei reuniuni de familie, pentru a-l confrunta pe soţul unei surori a bunicii sale şi pentru a încerca să-şi depăşească o traumă din copilărie de care bărbatul este responsabil.

„Nanu Tudor” (2020) este filmul de absolvire a masteratului european în regia de documentar DOC NOMADS Erasmus Mundus, pe care Olga Lucovnicova l-a urmat între 2018 şi 2020 în Portugalia, Ungaria şi Belgia. Prin urmare, filmul este o co-producţie între cele trei ţări.

Pe parcursul acestui program, regizoarea a realizat mai multe exerciţii, cel mai important fiind „Nu e sfârşitul” (2019), un documentar de scurtmetraj despre o femeie originară din Republica Moldova şi stabilită în Portugalia, unde a reuşit să câştige o luptă cu cancerul şi să devină o maratonistă de succes.

Născută la 1 iulie 1991 în oraşul Soroca, dar mutată cu părinţii la Chişinău când avea opt ani, Olga Lucovnicova a făcut un colegiu de contabilitate, însă în acelaşi timp a descoperit fotografia, care i-a devenit pasiune şi, de la 17 ani, chiar meserie. Pentru facultate, a ales imaginea de film la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (AMTAP) din Chişinău, unde între 2011 şi 2015 a făcut studii de licenţă, iar între 2015 şi 2017, un masterat. 

În paralel cu studiile, a continuat să lucreze ca fotograf şi a realizat, independent, şi primele sale două documentare de scurtmetraj, „O crenguţă de scoruş” (2013) şi „Nu am, moarte, cu tine nimic” (2015). Primul este portretul unei femei din regiunea Ural din Rusia, iar al doilea este despre o tradiţie folclorică şi religioasă din Republica Moldova, Paştele Blajinilor.

Am vorbit cu Olga Lucovnicova despre parcursul său, despre cât de greu i-a fost să facă un film atât de personal precum „Nanu Tudor” şi despre ce impact ar putea să aibă în Republica Moldova documentarul şi premiul câştigat.  

Ai spus în interviuri că un rol important în parcursul tău l-a avut tatăl tău, care la un moment dat ţi-a cumpărat un aparat foto.

Ne-am mutat la Chişinău când eu aveam opt ani. Am terminat clasa întâi la Soroca şi apoi ne-am stabilit în capitală. Am făcut nouă clase la Liceul „Spiru Haret”, apoi Colegiul de Contabilitate. Aveam 15 ani şi nu ştiam încotro o voi apuca. Nu am făcut desen sau alte activităţi artistice. În timp ce studiam contabilitatea, au apărut reţelele de socializare. Şi acolo am observat imagini de calitate diferită. Îmi doream să fac fotografie cu background-ul blurat. Atunci, i-am spus tatălui meu că aş vrea un aparat de fotografiat mai performant. A spus că mi-l ia, dar că trebuie să demonstrez că am nevoie de el şi că nu va sta în dulap.

Am început să studiez regulile compoziţiei, să fac fotografii still life cu diferite obiecte şi să le postez pe forumuri. Aveam deja un aparat mic şi l-am studiat de la A la Z. Era vară, aşa că am plecat cu familia la mare. Era momentul în care puteam să strălucesc. Acest aparat digital mic era doar la mine. Îi fotografiam pe părinţi, dar şi peisaje. Când ne-am întors de la mare, tata a spus că e momentul să-mi ia un aparat mai performant. Şi mi-a luat un Canon de 1.000 de dolari, care atunci, în 2009, era o sumă enormă, mai ales pentru un copil de 16-17 ani. Era un aparat mare şi la început îmi era frică să apăs pe butoane. A stat în dulap vreo câteva luni, până când tata şi-a dat seama că nu m-am apucat să-l studiez, aşa că m-a dat la o şcoală foto. 

Era încă vară şi m-am dus la o şcoală foto. Eram un grup foarte fain. Cu toţii eram dornici să însuşim cât mai rapid arta fotografică. Am făcut un curs intensiv de o lună şi jumătate. Şi am început să pun albume de fotografii pe nişte site-uri de socializare. Imediat oamenii au început să mă întrebe cât costă sesiunea foto. Având 17 ani, nu ştiam ce să le răspund. Prima dată, am fotografiat o fată pe gratis. Însă apoi a început să mă facă în toate felurile, pentru că nu i-am dat toate fotografiile, ci doar 50 dintre ele, cele prelucrate. M-am simţit foarte prost în acel moment, pentru că am investit mult timp să fotografiez un om străin şi să prelucrez fotografiile, iar la final nu am primit nici măcar un mulţumesc. Atunci mi-am spus că, de acum înainte, cine vrea şedinţă foto, trebuie să plătească, pentru că e munca mea. Au început să apară foarte mulţi clienţi. Aşa că am început să lucrez la 17 ani ca fotograf. La 18 ani am fost angajată la o revistă. Deja ştiam că viitorul meu este în fotografie, şi nu în contabilitate.

Cum te-ai hotărât să dai la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (AMTAP)?

Aflasem de AMTAP. Pentru mine era un vis ca, după contabilitate, să studiez fotografie şi film la universitate. Ţin minte că am intrat în clădirea Academiei de Arte doar să văd cum arată. E o clădire veche, istorică, unde a avut loc şi Sfatul Ţării. Erau nişte scări mari şi picturi mari pe pereţi.

Doar că studiile erau destul de scumpe. Licenţa dura patru ani, iar taxa era în jur de 1.000 de dolari pe an. Tata mi-a spus: „Dar tu deja faci bani, aşa că, dacă intri la taxă, vei putea să îţi achiţi studiile” (râde – n.r.). Am intrat la buget. 

Dar cum ai ajuns la specializarea imagine?

Acolo e aşa: un an – o specializare. În 2011, când am intrat eu, admiterea era doar pentru imagine. În 2010 fusese pentru regie de film. În 2012 a fost pentru montaj.

După ce s-a destrămat Uniunea Sovietică, în Republica Moldova a început o criză foarte mare în film. Studioul Moldova Film nu mai avea buget. Şcoală de film nu exista, pentru că înainte studiile se făceau la Moscova. După 2000, Vlad Druc, care este un regizor de documentare cu experienţă şi un profesor foarte bun, care dă totul pentru tine, a reuşit să se înţeleagă cu Academia de Arte pentru a deschide acolo Catedra Multimedia. La început, studenţii veneau la el acasă să privească filme. Pas cu pas, cu forţele lui, a deschis primul cabinet, unde inclusiv studenţii îl ajutau la reparaţii. Faptul că acum apar filme în Republica Moldova se datorează în mare parte şi lui. În urmă cu trei-patru ani, au scris Ambasadei Japoniei şi au primit un grant foarte mare cu care au cumpărat echipamente. Când studiam eu, nu erau echipamente. Nu erau bugete. Nu exista nici Centrul Naţional al Cinematografiei.

Dar ai fi vrut să fi făcut regie, în loc de imagine?

Fiind deja fotograf, la acel moment visul meu cel mai mare era să devin cel mai bun fotograf din Moldova, nici mai mult, nici mai puţin (râde – n.r.). Aveam posibilitatea să plec la studii în Moscova, unde tata fusese să se intereseze. Eram pe cale să merg acolo. Dar la un moment dat ceva m-a oprit. Am spus că poate, totuşi, e mai bine să studiez în Moldova. Şi nu regret niciun moment decizia. 

În profesia de fotograf abia începeau să intre şi fetele. Societatea era mai mult patriarhală, iar în domeniul imaginii se încadrau mai mult bărbaţii. Prietenii tatălui meu îi spuneau că sunt puţine şanse ca o fată să intre la operatorie. Mă stresam foarte mult că nu voi putea să intru. În vara de dinainte de examene am făcut singură o mini-incursiune în filmul de artă. Eram pregătită de întrebări. Aşa că am luat examenele, şi pe cel practic, şi pe cel teoretic.  

Cum au fost cei patru ani de studii?

La imagine, eram doar patru fete din aproape 30 de studenţi. Cred că am terminat numai 17. Aveam şi un profesor din România, Paul Protopopescu, director de imagine în televiziune. A venit în Moldova ca director de imagine la Publika TV. E profesionist. Şi cere foarte mult de la student. 

Aveam trei profesori de imagine, cu viziuni diferite. Paul Protopopescu avea studii la Bucureşti. Nicolae Pojoga, un fotograf foarte fain, a făcut nişte cursuri europene. El era profesorul principal. Şi mai era Valeriu Ciurea, care făcea film documentar şi care a studiat la Moscova. Te duceai cu acelaşi portofoliu la cei trei profesori şi îţi spuneau lucruri opuse. Era destul de complicat, dar era şi un avantaj, pentru că fiecare avea un background diferit. Şi de la fiecare am luat câte ceva.

Continuai să lucrezi ca fotograf în perioada aia?

Da, lucram foarte mult. La sfârşit de săptămână, mergeam în localuri scumpe şi fotografiam, iar fotografiile erau postate pe pagina fiecărui local. Aşa s-a format o bază de clienţi foarte mare. Dar făceam şi nunţi şi botezuri, plus diverse şedinţe foto. Am colaborat cinci ani şi cu Centrul Cultural Evreiesc, am lucrat pentru Ambasada Israelului în Moldova. 

Dar în timpul facultăţii ai lucrat şi ca operator la filme?

După ce am terminat primul an de studii, eu şi tatăl meu ne-am hotărât să mergem în Rusia. Eu nu mai fusesem niciodată. El e din Ural, care este o regiune foarte îndepărtată şi unde se ajunge foarte greu. Nu este niciun avion direct. Eu am strâns nişte bani şi am finanţat o parte din călătoria noastră. Am mers patru zile cu trenul. În Ural, am întâlnit-o pe verişoara bunicii mele. Bunica mea a murit cu doi ani înainte ca eu să mă nasc. Am hotărât să facem un documentar despre această verişoară a ei. Aşa a ieşit O crenguţă de scoruş, primul meu film. 

O fostă campioană de schi fond.

Pe mine m-a frapat cum arăta, complet diferit de bunicuţele de la noi. Totodată, ea scrie poezii, deşi nu are studii superioare. A lucrat toată viaţa în uzină. Şi, în general, toată lumea din oraş lucrează pentru acea uzină metalurgică. De aceea am şi filmat uzina. Am făcut acest film cu mare greu, pentru că, deşi ştiam să filmez, nu ştiam să regizez. Şi mi-a luat aproape un an ca să-i găsesc cheia de montaj. L-am arătat la examen, unde am luat nota zece. L-am trimis şi la Festivalul Cronograf, dar eram foarte sceptică. Când studiam în primul an, Cronograf a fost primul festival de film la care am mers ca spectator şi mi se părea extraordinar. Mă gândeam că într-o zi şi filmele mele vor fi arătate pe acel ecran. În anul doi, primesc ştirea că filmul meu a intrat în selecţia oficială, unde am luat locul doi (râde – n.r.). 

Apoi, tatăl meu insista să fac un film despre Paştele Blajinilor. Aşa a ieşit al doilea documentar, Nu am, moarte, cu tine nimic. Este mai mult o tradiţie folclorică, decât una religioasă. Nu ştiu dacă există şi în România. Cred că e ceva venit din Uniunea Sovietică. Se face la o săptămână după Paşte. În Moldova, au apărut multe articole negative despre sărbătoarea asta, pentru că există nişte momente groteşti şi, ca peste tot, se întâmplă şi ca unii oameni să nu înţeleagă sensul sărbătorii. Dar eu am hotărât să arăt amintirile mele din copilărie legate de această sărbătoare. În fiecare an mergeam acolo. E unicul moment când poţi să te vezi cu toate rudele. Toată lumea se îmbracă frumos. Oamenii merg prin cimitir, se salută, îşi dau cadouri în memoria celor dispăruţi şi povestesc momente plăcute despre aceştia. Sunt nişte lucruri foarte frumoase în sărbătoarea asta pe care am încercat să le exprim. M-a ajutat foarte mult şi poezia Nu am, moarte, cu tine nimic a lui Grigore Vieru, pe care am folosit-o la sfârşit şi pe care o recită bunica mea.

Studiai imaginea de film, făceai fotografii, în paralel aveai şi aceste încercări în regia de documentar. Când ţi-ai dat seama că asta e ceea ce vrei să faci şi cum ai ajuns să studiezi cei doi ani în cadrul programului Erasmus?

Când am terminat primul an de studii, a apărut o oportunitate să fac Erasmus+. E un program de scurtă durată, de o săptămână. Un fel de schimb de tineret, un training. Noi, 16 studenţi de la Academia de Artă, ne-am dus la Viena, într-un proiect între Austria şi Moldova. Ca oameni din domeniul filmului, făceam lecţii pentru actori austrieci, iar ei ne ţineau lecţii de actorie. Pentru mine, a fost un breakthrough, o descoperire. Eram pentru prima dată într-un oraş european, Viena. Atunci am ştiut că aş dori să studiez peste hotare, ca să fac cunoştinţă şi cu alte culturi. Moldova are o poziţie geografică specială – într-o parte e Ucraina, în cealaltă România, două ţări gigantice – şi e foarte greu să ieşi din ea. Chiar şi biletele de avion sunt foarte scumpe. 

Datorită acestor programe Erasmus+, în paralel cu studiile, am reuşit să călătoresc în mai multe ţări – Armenia, Georgia, Italia. Atunci am început să combin filmul cu socialul. Toate proiectele noastre din aceste programe erau în scopul folosirii audiovizualului pentru comunicarea unor mesaje sociale. La început eram doar participant şi făceam proiecte fotografice şi filmuleţe sociale. Apoi am devenit şi trainer – învăţam voluntariii din diferite ţări cum să folosească aceste mijloace pentru a comunica mesajele lor. 

Scopul era să încerc să fac studiile peste hotare. Nu neapărat regie de film. Ştiam de Erasmus Mundus şi de programul Doc Nomads, care are loc în trei ţări în paralel. Prima dată am aplicat când eram în anul patru de studii, dar nu aveam încă diploma, aşa că nu am trecut de concurs. De aceea am hotărât să fac şi un master, tot în imagine, la AMTAP. L-am făcut tot la buget. 

Dar între timp am aplicat şi la alte programe. Nu credeam că aş fi în stare să fac regie. Era high level. La început voiam să fiu fotograf, şi am văzut că pot asta. Apoi am văzut că pot face şi imagine de film. Însă pentru regie credeam că nu sunt pregătită. Credeam că trebuie să am mai multă experienţă de viaţă. După ce am terminat masteratul în Moldova în 2017, am plecat pentru un an în Letonia, unde am făcut voluntariat. Am lucrat pentru o organizaţie neguvernamentală letonă, la un centru de dezvoltare pentru tineret. Făceam nişte filme documentare şi proiecte fotografice. Era şi un club de discuţii despre filme. De acolo am aplicat la Doc Nomads, la regie de film documentar, unde am intrat în 2018. 

Studiile de la Doc Nomads m-au făcut să înţeleg că pot şi regie. Dar nu deodată. A fost un proces treptat. Probabil numai în al doilea an de studiu am înţeles că asta e ceea ce vreau să fac şi că nu sunt limite în domeniul filmului. Filmul înseamnă să lucrezi în echipă, şi mie îmi place asta. Dar câteodată mă simt mai confortabil când sunt în spatele camerei şi vorbesc cu protagoniştii. Am un fel de intimitate specifică, pe care nu o poţi avea când lucrezi cu o echipă mare. Filmele pe care le-am făcut până la Nanu Tudor erau despre alte persoane. Şi în toate am vrut să ajung la profunzimea personalităţii omului. Să am un dialog intim. Ceea ce este foarte complicat. Mai ales în filmul din Portugalia, Nu e sfârşitul. A fost primul exerciţiu făcut în cadrul studiilor Doc Nomads, despre un subiect dificil – cancerul.

Atunci ţi-ai dat seama că filmul nu e atât de greu pe cât credeai tu şi că poţi să îţi depăşeşti barierele.

Orice artist trebuit să fie puţin neîncrezător în propriile puteri. La început, trebuie să îmi demonstrez mie că pot. Probabil frica de regie era şi din cauză că primele filme au fost montate foarte greu şi cu susţinerea profesorilor – Nicolae Pojoga la primul şi Vlad Druc la al doilea. De aceea, vedeam că, singură, parcă nu aş fi în stare. Greu să explic acest fapt. Cred că era vorba de neîncredere.

Dar mai era o problemă. Atunci când studiam la imagine, gândeam doar în imagini. Nu gândeam în poveşti. Ştiam ce fel de cadre vreau să văd în film, dar nu ştiam cum să îl încep şi cum să îl duc la final. La Doc Nomads, după mai multe exerciţii de film de scurtmetraj, am început să gândesc regizoral.

Filmul din Portugalia ţi-a arătat că poţi să faci asta.

Era prima etapă, primul pas. Abia după ce am terminat studiile, am avut acest timp de reculegere. Studiile erau foarte intensive. Timp de doi ani de zile am făcut nouă scurtmetraje, câte trei în Portugalia, Ungaria şi Belgia. Nu ai timp. Mereu trebuie să te gândeşti la idee, să găseşti personajul, iar de fiecare dată e o ţară necunoscută. În fiecare ţară, primul scurtmetraj era un lucru de echipă între doi regizori. Al doilea scurtmetraj, o echipă de cinci-şase regizori. Foarte complicat (râde – n.r.). Abia al treilea este filmul tău personal.

Nanu Tudor este filmul de diplomă, de final de studii, făcut în timp ce erai în Belgia.

În ultimul an trebuia să hotărâm în ce ţară facem filmul de diplomă. Iar eu am decis să rămân în Belgia. Era o chestie intuitivă. Ştiam încă de dinainte să intru la Doc Nomads că trebuie să rămân în Belgia.

Până la Nanu Tudor ai urmărit alte personaje, toate feminine. Pare că te interesează mai mult poveştile unor femei sau că îţi e mai uşor să te apropii de ele.

Da, probabil îmi este mai uşor. Şi când făceam fotografii, ele erau mai mult făcute pentru femei şi despre femei. Dar nu este o decizie conştientă. Când făceam filmul din Portugalia, aveam mai multe personaje potenţiale. Însă istoria Elenei m-a inspirat foarte mult, pentru că şi bunica mea paternă, după câte am înţeles, a avut de asemenea cancer. De aceea, tema era dureroasă, sensibilă. Pentru mine, cancerul este o boală misterioasă, pe care nu poţi să o controlezi. O admiram pe Elena, faptul că a trecut peste cancer şi a devenit campioană. 

Dar ai perfectă dreptate. Şi în Ungaria am făcut două exerciţii de film şi în ambele cazuri personajele principale erau tot femei. Poate e legat de faptul că, pur şi simplu, fiind femeie, înţeleg femeile mai bine decât bărbaţii. Oricum, bărbaţii sunt de pe altă planetă. În aceşti doi ani de master la Doc Nomads am învăţat că în documentar trebuie să te apropii de subiectele pe care le cunoşti.

Dar cum ai luat decizia de a face un film despre tine şi despre o traumă a ta?

În Belgia, exerciţiul meu precedent era despre un bărbat de-acolo care avea relaţii destul de tensionate în familie, cu mama sa. Pentru mine era important să arăt acest fapt. Dar, la un moment dat, el a spus că nu poate face asta, pentru că e o chestie personală şi nu vrea să o arate. Toate filmele mele arată viaţa personală a personajelor. Aşa că m-am întrebat dacă nu cumva eu cer de la personaje ceea ce singură nu pot da. Mi-am dat seama că, pentru a creşte mai departe ca regizor, trebuie să trec peste bariera asta. Trebuie să mă deschid eu însămi, pentru că atunci voi putea cere aceeaşi intimitate şi de la personajele mele. Asta ar fi cinstit – dacă eu am nişte secrete în dulap, atunci nu pot cere de la personajele mele să mi le arate pe ale lor. Trebuia să mă pun în pielea lor. Acesta a fost probabil unul din punctele mele de start. Una din întrebările principale. 

Alt moment care m-a făcut să mă gândesc la acest film a fost o discuţie cu una dintre colegele mele de la Doc Nomads, care mi-a arătat un video cu un regizor din Rusia, Aleksandr Rastorguev. Un regizor foarte puternic, care a făcut nişte filme foarte bune. A fost ucis în 2018 în Republica Centrafricană de regimul din Rusia. Iar în acel video, el spune că filmul începe de la cea mai mare durere a ta. Atunci, am început să mă gândesc care ar fi durerea mea cea mai mare în viaţă. Şi m-am gândit la amintirile fragmentate şi neclare pe care le am. Am hotărât să mă întorc la ele şi să fac film. 

Cât de greu a fost să iei decizia asta? Pare că ţi-ai dat seama că filmul poate să fie un mijloc prin care poţi vorbi în sfârşit despre trauma ta.

Decizia asta mi-a luat mai mulţi ani. În general, îmi este mult mai greu să mă exprim prin cuvinte. De aceea fac film. Oricum, camera este o scuză ca să merg acolo unde nu aş putea merge, să întreb ceea ce nu aş putea întreba. În film, am vrut să arăt această dualitate din familie, care pentru mine era foarte dureroasă. Ştii că s-a întâmplat ceva în neregulă, dar ţii la imaginea perfectă a familiei. Într-adevăr, am o familie foarte bună. Toţi au studii superioare.

Nu am multe rude în Moldova. Cum se spune şi în film, eu sunt ruso-ucraineano-moldoveancă. Rudele din partea tatălui sunt departe, în Rusia, în Ural, şi nu le-am văzut decât o dată în viaţă, când am făcut filmul O crenguţă de scoruş. Rudele bunicului, care a murit când aveam nouă ani, sunt în Ucraina, tot departe, şi le-am văzut numai de vreo două ori în viaţă, când eram mică. În Moldova sunt doar rudele din partea mamei, care e unica fiică la părinţi. Familia asta este destul de mică, dar strânsă. 

Iar în această familie apare o astfel de persoană care, de faţă cu adulții, este exemplară, dar de faţă cu copiii îşi schimbă personalitatea. Iar asta nu a observat nimeni timp de mulţi ani. E soţul surorii bunicii mele şi cel care m-a botezat (de aici şi apelativul „nanu” din titlul în română – n.r.). Această dualitate, când tu ştii despre persoana dată că nu este atât de perfectă cum încearcă să pară şi trebuie să stai cu ea la masă şi să zâmbeşti, era durerea cea mai mare pentru mine. 

Când este o persoană străină, poţi să nu discuţi cu ea. Într-un astfel de caz, familia e de partea ta, iar el devine un inamic. Dar atunci când acest inamic este parte a familiei, şi pentru familie e foarte greu să înţeleagă cum să se comporte în acel moment. Asta era pentru mine nucleul filmului – însăşi complicitatea relaţiilor familiale, când în familie apare o persoană care greşeşte şi nu înţelege că a greşit, dar şi ce fac eu cu această realitate. Acest fapt era greu atât în viaţa reală, cât şi în decizia de a face film. Dar am ajuns la un moment în care nu am mai putut sta, pentru că tăcerea ar însemna că sunt de acord cu această dualitate. Acum studiez despre traume şi memorie şi am înţeles faptul că unica şansă de a ieşi din acest circuit de probleme psihologice cauzate de traume din trecut este doar să le comunici. Şi să încerci cumva să treci peste ele, să înţelegi aceste procese complicate. 

De aceea, era unica mea ieşire din situaţie şi unica decizie pe care puteam să o iau, pentru că altfel aş fi rămas un copil infantil care închide ochii la tot ce este în neregulă. Apoi, eu aveam un background de comunicare socială prin film, aşa că ar fi fost ipocrit din partea mea să tac despre acest lucru personal. Încerc, într-un fel, să schimb lumea prin film, dar nu schimb nimic în familia mea. Înţeleg faptul că familia încearcă să continue crearea unei imagine ideale, ca întotdeauna, dar de aceea apar şi generaţii noi, ca să schimbe situaţia.

Ai spus în interviuri că, de fapt, nu ai vrut să te răzbuni prin film. Şi pare că eşti de părere că filmul poate să aibă şi un rol terapeutic.

Pentru mine, cel mai greu era să tac, în general. Să continui această tăcere şi joaca de-a familia ideală. Cum am mai spus, am nişte amintiri foarte fragmentate. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat şi cum s-a întâmplat. Au trecut 20 de ani. Unica persoană care putea să răspundă la aceste întrebări era persoana responsabilă de aceste amintiri. Însă nu am crezut că voi avea îndeajuns de multă putere pentru un dialog.

Care a fost planul tău când te-ai dus să faci filmul? Nu ai plecat pregătită pentru o confruntare de vreun fel cu el?

Nu mai fusesem în casa străbunicilor de foarte mulţi ani. Nici în familie nu am discutat deschis despre faptul că ceva s-a întâmplat când eram mică. De aceea, nu credeam că voi avea curaj să confrunt situaţia şi să întreb. Planul era să filmez întâlnirea familială aşa cum este ea şi, în paralel, să discut cu tatăl meu despre dualitatea care persistă, pentru că şi pentru el acest fapt este revoltător. 

Însă, după zece zile de filmare, am văzut că nanul meu pleacă în grădină, unde stă singur. Atunci, am crezut că poate este momentul potrivit să vorbesc cu el, că poate vrea să-mi spună ceva. În gândul meu credeam că el pleacă singur în grădină pentru că face un fel de reculegere despre viaţa lui, pentru că are 80 de ani, e destul de în vârstă, şi are la ce să se gândească. Am început să vorbesc despre lucruri îndepărtate, despre lucrurile pe care el le regretă în viaţă, despre religie, despre ce e bine şi ce e rău, despre păcate, despre păcate care se iartă şi păcate care nu se iartă. Şi, atunci, am început să întreb despre acel moment din copilărie. L-am întrebat ce s-a întâmplat şi de ce. 

Aşa ai ajuns la discuţia pe care o auzim în film. Bănuiesc că ar fi fost imposibil ca momentul să fi fost şi filmat.

Nu ştiam despre ce va fi conversaţia. Pur şi simplu era un impuls subconştient şi intuitiv că trebuie să discutăm şi că acum e timpul. Noi nu discutasem ani de zile şi în niciun caz tête-à-tête. Am luat recorder-ul şi l-am pus în faţa mea. Nu era o înregistrare ascunsă. Discuţia a durat vreo două ore. La un moment dat, pe la mijloc, am apăsat pe un buton şi el m-a întrebat dacă înregistrez şi i-am spus că da. L-am întrebat dacă este împotriva înregistrării, şi atunci el a spus că nu, dar că nu ştie cum intenţionez să folosesc acest material. Şi i-am spus că doar nu vorbim minciuni, ci încercăm să discutăm deschis şi sincer şi nu cred că este ceva rău în acest fapt. Abia a doua zi el a înţeles că poate a spus ceva incorect, neadecvat, şi că acest material ar putea fi folosit împotriva sa. A început să îi fie frică de poliţie şi de alte consecinţe potenţiale ale acestui material. 

Din punct de vedere tehnic, filmul era foarte greu de făcut, pentru că m-am ocupat singură de imagine, de înregistrarea sunetului şi de regie. A fost un one woman show.

Filmul are o imagine puternică şi o regie inteligentă – camera se ascunde deseori după perdelele de la ferestre, după uşi, de unde priveşte cu discreţie. Cum l-ai gândit formal? Pare că miza a fost să pui în contrast amintirile legate de o anume atmosferă liniştită a casei şi trauma ţinută în secret.

Sunt foarte multe filme despre traume din copilărie. Chiar şi la mine în grupă s-au mai făcut filme cu poveşti asemănătoare cu a mea. Dacă ar fi fost doar despre traumă, aş fi putut să fac filmul stând în Belgia, în apartamentul meu, pentru că ar fi fost de ajuns să povestesc istoria mea şi ceea ce ţin eu minte. Dar este mai şocant momentul de contrast dintre familia fericită şi ideală şi trauma care poate fi cauzată unui copil într-o astfel de familie. Am folosit mijloacele audiovizuale pentru a ajunge la acest moment. 

Din punct de vedere vizual, am fost inspirată de filmul Love is Potatoes (2017) al unei regizoare din Olanda, dar cu origini ruseşti, Aliona van der Horst. Ea se întoarce în casa bunicilor, iar casa devine personaj principal în film. Ea îşi exprimă emoţiile prin elementele arhitecturale şi decorative din casă. Asta am încercat să fac şi eu. 

Nanu Tudor este un film foarte controlat, pentru că am lucrat trei-patru luni asupra scenariului şi asupra concepţiei audiovizuale. Toate elementele erau deja planificate înainte să ajung în casa străbunicilor. Practic, ştiam ce vreau să filmez, cum vreau să filmez, ce elemente am nevoie, ce simboluri vreau să utilizez. Din acest punct de vedere, procesul de filmare era destul de simplu, pentru că deja aveam totul planificat din timp. Ştiam această casă şi că are aproape un secol. Ştiam că am nevoie de contrastul între lumina caldă şi lumina rece şi de nişte elemente care să arate vechimea casei. Pentru că această casă este un personaj care ştie istoria familiei şi încă păstrează amintirile din trecut. 

Totodată, ştiam de la început că nu voi folosi muzică deloc. Am introdus doar la final cântecul Şi-aşa-mi vine câteodată. Era foarte important să folosesc acest cântec şi am rugat nanele mele să îl cânte împreună. Pentru mine, acest cântec este foarte profund. El reprezintă exact această tăcere: tu vrei să strigi despre durere, dar nu poţi, o ţii în tine. Şi acesta este, într-un fel, mesajul filmului, că anumite circumstanţe ne impun să fim tăcuţi. De asemenea, cântecul l-am învăţat în această casă. Are foarte multe subtilităţi pentru mine. Dar absenţa muzicii creează această atmosferă tensionată, unde toată atenţia este pe dialog şi pe imaginea din cadru.

Pe alocuri există senzaţia că vrei să reconstitui acea atmosferă din casă din trecutul traumatic. Sunt momente în care îl filmezi pe el prin perdea, stând pe pat în camera lui. 

Oricum, probabil sunt nişte obstacole psihologice care persistă, pentru că îmi era greu să îl filmez direct chiar şi acum. Era planificat din timp să filmez prin acele pânze albe, iar titlul trebuia să fie Pânzele albe, dar la un moment dat am simţit nevoia să îl schimb. 

Apoi, există acel cadru frumos din final cu tine, eliberată parcă de povară şi din nou capabilă să respiri.

Finalul era cea mai grea decizie din film. A creat foarte multe dezbateri cu profesorii în procesul de învăţământ. Da, am încercat să arăt această eliberare, care să fie totodată un îndemn şi pentru alte persoane. După ce am terminat filmul, am mai aflat şi despre alte victime ale aceleiaşi persoane. Nu ştiu câţi copii a traumatizat el în total. Personal, ştiu despre patru. Dar cred că sunt mult mai mulţi în biografia lui.

Filmul vorbeşte despre un subiect tabu. Ce impact te aştepţi să aibă în Republica Moldova în momentul în care îl vei putea lansa şi va putea fi văzut de publicul larg?

Pentru mine era important să vorbesc despre traume la modul general, indiferent dacă e o traumă verbală sau fizică. Am vrut să accentuez faptul că aceste traume sunt cauzate cel mai des de membrii familiei sau de prieteni de familie. Adică de o persoană care are acces la copil. Iar traumele nu rămân în trecut, ele afectează copilul, iar acest fapt trebuie discutat. 

În următorul proiect voi continua explorarea traumelor, a amintirilor traumatizante. Însă, de data aceasta, vreau să abordez un concept global – trauma şi memoria colectivă a unei naţiuni. Mă voi referi la teritoriile post-sovietice. Societatea noastră, care a trecut prin totalitarism, ca şi a României, de altfel, suferă şi acum de aceste traume, de pe urma memoriei acelui regim. Cred că din cauza acestor traume noi suntem atât de tăcuţi, atât de fricoşi să vorbim despre teme importante, şi ţinem atât de mult să prezentăm o imagine ideală a personalităţii şi a societăţii. Acest fapt nu este altceva decât un ecou al trecutului. În următorul meu film voi continua să abordez această temă, pentru că eu cred că ar trebui să ne debarasăm de acest trecut care ne limitează şi să ne dezvoltăm societatea. 

Crezi că filmul va stârni astfel de discuţii în Moldova?

Până acum, filmul a fost văzut de un cerc foarte limitat de oameni. Nu este un film de ficţiune sau un documentar despre o altă persoană sau o cercetare jurnalistică. Este un film foarte personal. De aceea, bineînţeles că reacţiile le primesc mult mai personal. Totodată, fiind regizor, îmi asum toată responsabilitatea faţă de film, aşa că ar trebui să îmi asum şi reacţiile şi impactul care vor urma.

De aceea, încă trebuie să mă gândesc cum va fi distribuţia lui mai departe, în special în Republica Moldova şi România, pentru că, într-adevăr, poate să îi afecteze şi pe alţi membri ai familiei, care nu au nicio vină pentru trecutul familiei şi care abia şi-au început drumul spre viaţa de adult.

Oricum, a stârnit deja multe discuţii. În film, încerc să îmi exprim sentimentele, dar în spatele său este o cercetare amplă despre traumă, despre psihologia familiei, psihologia copilului, care, într-un fel, merge ca un suport ştiinţific. Iar prezentarea filmului fără aceste studii academice cred că va crea un fel de neînţelegere faţă de mesajul său, pentru că mulţi oameni îl vor percepe prin propriile experienţe şi cunoştinţe. De aceea, voi avea nevoie de mai mult timp să mă gândesc cum aş putea să am un impact asupra societăţii din Moldova, dar totodată protejând identitatea altor membri ai familiei şi răspândind aceste cunoştinţe academice acumulate în procesul de preproducţie a filmului.

Este clar că Ursul de Aur o să te ajute în viitoarele proiecte şi e firesc să fie aşa. Cum ai primit bucuria oamenilor din Republica Moldova la anunţarea premiului? Filmul este, tehnic, o co-producţie Belgia-Ungaria-Portugalia, dar în ce măsură consideri că premiul este şi al Republicii Moldova?

Eu sunt un regizor din Moldova. Am studii de imagine în Moldova şi apoi am studiat regia în Europa. Am vrut ca Republica Moldova să fie printre ţările producătoare. Puteam să fac asta doar dacă aş fi inclus o casă de producţie din Moldova, dar eu nu am colaborat cu niciuna. De aceea, Republica Moldova nu este producătoare a filmului. Dar vreau neapărat ca următorul film să fie produs şi de Republica Moldova. Cred că aşa este firesc şi corect. 

Nanu Tudor este un film studenţesc şi l-am făcut în cursul studiilor europene. Asta e realitatea. Nu aş fi putut să fac filmul dacă eram în Republica Moldova, pentru că am avut nevoie de o anumită distanţă. Am avut nevoie de alt mediu, mai străin mie şi mai distanţat faţă de cultura noastră. Totodată, nu ştiu de ce, îmi este mult mai uşor să mă exprim în limba engleză, mai ales în context cinematografic. Totuşi, eu sunt directorul de imagine şi regizorul filmului, care a şi fost filmat cu camera mea personală. Aşadar, consider că prin modul în care a investit în mine din punct de vedere cultural şi educaţional, Republica Moldova are tot dreptul să se considere ţara producătoare a acestui film, chiar dacă oficial nu am putut să includ acest fapt în descrierea filmului.

Te aştepţi ca succesul să fie un impuls şi pentru alţi cineaşti din lumea mică a filmului din Republica Moldova? În ce fel te aştepţi ca premiul să influenţeze ce se întâmplă din punct de vedere cinematografic în Chişinău?

Din punct de vedere tehnic, acum este mult mai uşor să faci nişte producţii de film individuale. Cred că România este un exemplu bun – ia premii peste tot, la toate festivalurile, şi are un nivel cinematografic foarte ridicat, apreciat la nivel internaţional. Aş vrea să apară şi noul val moldovenesc, care să nu se bazeze pe producţii comerciale. Am observat că mulţi regizori încearcă să preia stilul comercial american, cu lumină multă, cu imaginea perfectă, dar uită faptul că toate aceste elemente nu reprezintă nimic dacă nu ai un mesaj în spate, dacă nu ai o dramaturgie bună.

Traumele şi amintirile trecutului ne-au făcut foarte inhibaţi ca popor. Cred că regizorii ar trebui să treacă peste aceste bariere. Mai ales regizorii tineri. Asta ca să se poată produce filme mai profunde şi mai puternice din punct de vedere dramaturgic. Cred că, din punct de vedere tehnic, suntem deja la nivelul necesar pentru a concura cu piaţa internaţională, dar trebuie să punem mai mult accent pe dramaturgie şi să trecem peste limitele superficiale ale fenomenelor sociale şi ale dramelor umane, pentru a putea să fim auziţi şi peste hotare.

Acum există acest trend internaţional de filme bazate pe experienţe personale. Doar ştiind o istorie din adânc, din interior, poţi arăta acele detalii care dau credibilitate şi profunzime filmului. Atunci când vorbești despre o istorie străină ţie, vei fi superficial. Sper că mai mulţi regizori vor încerca să se uite în lumea lor interioară şi vor găsi cea mai bună expresie cinematografică a ei.



Ionut Mares Ionut Mares
Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.