Conrad Mericoffer: „Am foarte multe lumi interioare, iar dacă nu le exteriorizez, devin anxios şi mă deprim”

7 Septembrie 2021

Interpretarea lui Conrad Mericoffer din „Câmp de maci” (2020), debutul în regia de film al lui Eugen Jebeleanu, este una dintre cele mai bune din cinematografia română din acest an. O dovadă sunt inclusiv premiile pentru cel mai bun actor obţinute la Torino şi Gijón, două din numeroasele festivaluri prin care a circulat lungmetrajul în ultimul an.

Este primul său rol principal într-un lungmetraj. Interpretează un jandarm gay care are o relaţie cu un tip din Franţa, venit în vizită la Bucureşti, şi care face parte din echipa chemată să intervină la un incident declanşat de un grup de ultranaţionalişti homofobi care întrerup proiecţia unui film cu tematică LGBT într-un cinematograf din capitală.  

Născut la 4 decembrie 1988 la Bucureşti, Conrad Mericoffer a făcut primii trei ani de liceu la „Nicolae Iorga”, iar ultimul, la Şcoala Centrală. Între 2008 şi 2012, a studiat actoria la UNATC (trei ani de licenţă, plus doi ani de masterat). 

A început să joace pe scenă încă din facultate, iar de atunci a colaborat cu numeroase teatre din Bucureşti, ca actor freelancer, în spectacole apreciate. În 2011, a câştigat Premiul UNITER de debut pentru rolul Trofimov din spectacolul „Livada de vişini” de la Teatrul Naţional din Bucureşti. În 2017, a fost nominalizat la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul Sergius din spectacolul „Soldatul de ciocolată” de la Teatrul Odeon. 

De asemenea, a scris şi regizat două scurtmetraje, „Casting Call” (2015) şi „Când afară ninge” (2017), iar printre scurtmetrajele în care a jucat se numără „Linişte” (2018), de Alex Iureş, şi „Nu există-n lumea asta” (2015), de Andreea Vălean. În ultimii ani, a jucat şi a scris pentru seriale de televiziune, iar în prezent lucrează la un scenariu foarte personal de lungmetraj de cinema. 

 

Cât de uşor ţi-a fost să accepţi rolul din Câmp de maci? Ce te-a atras la scenariu şi la personaj?

Eu şi Eugen am lucrat împreună încă de la începuturile noastre. Dar apoi, până să facem filmul, am avut o pauză de vreo doi ani şi jumătate în care nu prea ne-am văzut. El era plecat, eu am avut alte proiecte. Ne-am cam îndepărtat chiar şi în relaţia de prietenie. 

Rolul era deja distribuit altcuiva, dar au fost nişte probleme legate de program. M-a sunat într-o seară şi m-a întrebat dacă nu vreau să vin la casting. Am zis da. Sincer să fiu, nu m-am dus cu sufletul deschis, pentru că nu prea mai aveam chef să fac nimic. Am fost într-o depresie mai nasoală câţiva ani, şi nu mai voiam să fac teatru, film, artă.

Era în 2018. M-am dus la casting. Apoi Eugen m-a sunat să mă întrebe dacă vreau să joc. Am acceptat, nu foarte convins. Pe la sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie, au început repetiţiile. Am repetat mult, până în decembrie. Apoi am mai avut o perioadă de repetiţii chiar înainte de filmări, la sfârşitul lui ianuarie-începutul lui februarie 2019. La filmări, a fost uşor, pentru că ne cunoşteam deja. Am mai zis asta: dacă nu era vorba de Eugen, nu făceam acest film, pentru că este un subiect pe care mulţi îl folosesc ca să atragă atenţia, în mod teribilist. Poate cădea în derizoriu. 

În plus, Eugen are o anume sensibilitate. Nu se bagă foarte mult în treaba ta de actor, doar cât să te ajute să te duci în direcţia care trebuie. Are încredere în tine. Nu e un frecuş, pe care eu nu îl suport. 

Sunt mulţi regizori care nu ştiu ce să ceară actorului. Din frustrarea lor că nu ştiu să lucreze cu actorul, pe care nu o recunosc, spun că actorul nu înţelege, că actorul e prost. Sunt şi actori extrem de proşti, dar de multe ori este vina regizorilor, pentru că nu ştiu să îndrume. Am impresia că deseori se bazează pe clişee, pe imagini din capul lor. Ei poate că nu înţeleg că actorul funcţionează cu nişte lucruri care vin din interior, nu din exterior. În acel moment, se creează un conflict. Când aveam 28 de ani, am luat decizia să nu mai înghit niciun bullshit, aşa că, atunci când ajung la un astfel de conflict, mă retrag. Mai bine îşi vede fiecare de treaba lui. 

Cu Eugen era totul relaxat. Ne cunoşteam. Nu se bagă în treaba ta, ştie ce să ceară, are măsură. Suntem sinceri unul cu altul. Brutal, dar sinceri, ceea ce e necesar pentru a nu pierde timpul. Suntem eficienţi. Asta e mişto. 

Crezi că actorii sunt reticenţi să joace astfel de roluri?

Nu, câtuşi de puţin. Ce spuneam eu e că nu aş fi vrut să particip la ceva superficial. M-am cam săturat să fac lucruri superficiale. Ştiu cât de important este subiectul pentru Eugen. Ştiu că este un statement. E o provocare în primul rând pentru el. E ceva sincer. Nu e un subiect pe care l-a inventat ca să atragă atenţia. Nu mai am răbdare să îi ajut pe alţii să îşi fac bazaconiile din cap, care nu au nicio importanţă. Nu mă interesează.

Care a fost procesul de lucru?

Am repetat foarte mult. Am stat mult pe text, inclusiv cu Ioana Moraru, scenarista. Au fost foarte multe drafturi. Nu voiam să ajungem la filmare într-o situaţie care să pare improvizată, să pară că nu ştim ce vrem.

Am vrut să înţeleg ce e în sufletul personajului. La o primă citire, pare simplu: este un tip introvertit, care nu-şi recunoaşte sexualitatea în cadrul profesional. Are frustrarea că nu poate să se exprime. Dar, dacă îl decojeşti, îţi dai seama că sunt multe lucruri care poate nu se văd, dar care pentru mine ca actor au fost importante. De exemplu, tăcerile. Tăcerile nu sunt întâmplătoare, nici în viaţa de zi cu zi. De aceea îmi plac foarte mult. Noi le folosim, dar nu ne dăm seama. Şi la teatru, şi la film, de foarte multe ori avem tendinţa să explicăm, să vorbim mult, să nu tăcem. Evident, sunt şi tăceri care nu spun nimic, pentru că nu sunt acoperite de ceva care să vină din interior. 

Am repetat foarte mult încercând să ne dăm seama de ce tace sau de ce ar trebui să tacă într-un anumit moment. De ce spune sau nu spune un lucru sau altul. Asta ne-a ajutat, pentru că la filmare lucrurile au mers foarte uşor. Înfricoşător de uşor la un moment dat. Pe la jumătate ne întrebam dacă nu trebuie să fie ceva nasol, pentru că prea se legau toate. Am şi terminat filmările în mai puţine zile decât era prevăzut. 

Camera este mai tot timpul pe chipul tău. Ai simţit vreo presiune în faţa aparatului?

Am avut mare noroc de echipă. A fost o echipă extrem de discretă. O echipă superbă. Marius (Marius Panduru, directorul de imagine – n.r.) este un tip extrem de discret. Este un operator pe care abia îl simţi. Am şi repetat o perioadă cu camera. Pentru că aveam foarte mare încredere în oamenii din echipă, de la Eugen şi până la Velvet (Velvet Moraru, producătoarea – n.r.), nu am simţit nicio secundă vreo presiune. Chiar a fost ca o joacă. 

Câmp de maci a circulat prin multe festivaluri, tu ai luat şi câteva premii. Ce înseamnă acest film pentru tine? Îl vezi ca pe un impuls care îţi poate reda încrederea în tine şi în meseria ta? 

Paradoxal, sunt într-o perioadă în care încrederea în mine, profesional, este sub nivelul mării. Trebuie să recunosc că aş face doar film. Din păcate, nu se fac atât de mult filme încât să pot spune că o să trăiesc din asta. Teatrul este într-o perioadă descendentă. Nu îmi mai spune nimic. Mi se pare că e o vociferare de la un cap la altul a unor principii care nu ne ajută cu nimic. Filmul măcar are o expunere mai mare. La film e mişto că filmezi trei-cinci săptămâni şi apoi ai terminat. La teatru, în schimb, e plictisitor rău de tot. Repeţi o lună şi jumătate, după aceea joci cinci ani, încât nici nu mai ştii ce joci. Mă plictisesc foarte repede, mai ales acum, la vârsta asta.

Cum spuneam, aş face doar film. Dar sunt un om extrem de cerebral când vine vorba de viaţă şi îmi dau seama că nu o să fie cazul. Cert e că trebuie să-mi câştig cumva existenţa. Poate o să mai fac o perioadă teatru. Dar cu siguranţă o să continui cu televiziunea. 

Eşti actor freelancer, nu ai fost angajat al niciunui teatru. E un statut pe care l-ai căutat sau pur şi simplu aşa s-a întâmplat?

Nu mi-a oferit niciodată cineva oportunitatea asta. Dar nici eu nu am insistat. Nu m-am dus la concursuri când au fost, pentru că nu îmi place autoritatea. Odată ce m-aş angaja, aş simţi că sunt încadrat în ceva ce nu-mi place: un meseriaş care se duce la muncă. Am jucat cam în toate teatrele din Bucureşti şi am văzut blazarea colegilor mei care erau angajaţi. Nu vreau asta. Prefer să nu o mai fac, decât să ajung aşa, ca la Mega Image: îţi termini tura, apoi te duci acasă.

Aşa sunt eu. Mă plictisesc repede. Nu îmi place să merg în acelaşi loc de fiecare dată. Iar în România, abia dacă ai un proiect la trei-patru ani care să-ți placă şi care să te motiveze. Nu poţi să trăieşti din asta. Motivaţia se duce la un moment dat, inclusiv pentru că intri în alt proiect.

Dar ce îţi place la film?

Ritmul. Faptul că e o perioadă de lucru mult mai scurtă şi mai intensă. Îmi place atmosfera de la filmare. Faptul că se schimbă locaţiile. Îmi place să stau cu oamenii, să vorbesc cu ei. 

Crezi că debutul tău cu un rol principal în cinema acum vine târziu? Ce s-a întâmplat de nu ai debutat mai devreme? Nu ai avut şansa? Nu te-ai dus la castinguri?

Nu am fost chemat la castinguri, trebuie să îţi recunosc. Odată, un regizor mi-a spus că am faţă de străin şi nu prea se potriveşte pentru filmele din România. Iar atunci când am fost la castinguri, nu am luat.

Cum te simţi în astfel de cazuri? Eşti demotivat?

O, da. Deprimat. Mă gândesc că poate nu trebuie să fac meseria asta. De ce mă mai chinui? Nu-mi place să mă chinui. Şi nici nu am vreun orgoliu să ajung cel mai mare actor din România. Evident, vreau să fac actorie, pentru că îmi place. Dar mi-e groază să ajung la 50 de ani un actor alcoolic şi frustrat. Aşa că mai bine sunt un om flexibil. Fac ce ştiu şi văd în ce direcţie mă duc. Aşa cum a fost cu televiziunea.

Ce îţi oferă actoria?

Sunt un om cu foarte multe lumi interioare, iar dacă nu le exteriorizez, devin anxios, le somatizez şi mă deprim. Trebuie să le stăpânesc într-un fel sau altul. Uneori nu pot să o fac decât în sens creativ. Alteori îmi găsesc altceva, cum ar fi sportul. Dacă nu fac asta, ele rămân în capul meu şi e ca un concert cu multe instrumente care nu se mai opreşte.

Dar televiziunea ce îţi oferă, în afară de siguranţa financiară?

Un anume profesionalism. Nu se pierde vremea, pentru că e vorba de bani. Când au mulţi bani pe care îi investesc în ceva, oamenii nu vor să îi piardă. Timpul chiar înseamnă bani în televiziune. Dar nu aş mai face televiziune ca actor. În ultimii doi ani, am fost mai mult scenarist, am scris pentru televiziune. Vreau să fiu implicat, dar din spate. Evident, nu e vorba de artă. Dar simţi că faci ceva, că munceşti. Jur, mi-e dor să muncesc. Când mă duc la teatru, nu simt că muncesc.

Televiziunea mă motivează foarte tare şi financiar. Trebuie să recunosc că sunt un om căruia îi plac foarte mult banii. Îmi place să am bani. Îmi place relaxarea asta, pentru a putea face artă. 

Televiziunea îţi oferă şi celebritate.

Da, dar e ridicolă. Să fim serioşi. Acum am 31.000 de followers pe Instagram, dintre care 29.000 sunt puşti între 9 şi 11 ani. Evident, mai sunt oameni care te opresc pe stradă şi te felicită, şi asta nu are cum să nu te bucure, înseamnă că e ok ce ai făcut.

Cum te împaci cu atenţia pe care ţi-a mai acordat-o uneori presa de scandal, care a scris despre relaţiile tale, despre divorţul tău?

Nu am dat niciodată un interviu legat de asta. Nu pentru că nu mi s-a cerut, dar nu văd pe cine ar interesa. Oricum, e o atenţie de moment. Citesc câţiva oameni şi după aceea dispare subiectul. 

Mulţi spun că se expun, că simt nevoia să vorbească despre viaţa lor personală – şi mi se pare o ipocrizie –, pentru ca oamenii să înţeleagă prin ce au trecut ei şi poate găsesc astfel o vindecare. Bullshit. Fiecare experienţă e diferită. Nu o să stea nimeni să se uite ce am făcut eu într-o anume situaţie pentru a face la fel, ca să îşi rezolve astfel problemele. Dar, pentru unii e un fel de a fi. E o bucurie să fie băgaţi în seamă, să li se expună dramele pe coperţi de reviste. Eu nu am dorinţa asta. Chiar mi se pare ridicolă.

Ai cochetat la un moment dat şi cu scenaristica şi regia de film, când ai făcut două scurtmetraje, Casting Call şi Când afară ninge. De ce te-ai oprit?

M-am oprit pentru că am simţit că nu am ce să zic ca scenarist şi regizor. După ce am făcut Când afară ninge, şi am intrat într-o depresie, nu am mai putut să scriu doi ani. Apoi am început să scriu pentru televiziune, unde era o muncă, nu mă implicam emoţional. Iar de vreo jumătate de an, am reînceput să scriu la un film de lungmetraj pe care vreau să-l fac. Cine ştie dacă îl termin. Dar îmi place mult. E ceva foarte personal.

Cum a fost experienţa de a regiza?

Îmi place foarte mult să lucrez cu actorii. Îmi place când filmez. În schimb, nu îmi place preproducţia. Nu îmi plac acele întâlniri. Mi se pare că există un potenţial extraordinar printre actori, pe care eu nu îl văd exploatat în film. Sunt foarte mulţi actori care nu sunt folosiţi deloc.

Privind în urmă, la zece ani de la încheierea studiilor, cum ai descrie experienţa de la UNATC?

M-a ajutat, de ce să nu recunosc? Evident, au fost şi perioade când am fost dezamăgit de anumite lucruri, pentru că vii cu multe aşteptări. Din cauza sistemului Bologna, sunt foarte mulţi studenţi. Profesorii nu sunt de vină. O să sune cinic, dar ăsta e adevărul: ei selectează tacit pe parcursul anilor nişte studenţi pe care îi şlefuiesc mai mult decât pe ceilalţi. Nu se poate altfel. 

M-am implicat foarte tare în timpul facultăţii. Efectiv, eram non-stop acolo, dar nu cu profesorii, ci cu mine. Făceam exerciţiile de canto, de respiraţie, de dicţie. Am văzut mult teatru şi mult film. Contează să faci multe lucruri pe lângă facultate. Realist vorbind, profesorii nu au cum să stea după tine. Sunt mulţi studenţi. Trebuie să iei tu de la fiecare profesor cât poţi şi să încerci să integrezi în tine. Depinde de persoană, dar cred că asta e bine pentru că te ajută să gândeşti, să te pui într-o anumită situaţie, să găseşti soluţii singur. De cele mai multe ori, te şi frustrează foarte tare. Dar, după ce trece un timp, îţi dai seama că a fost ok asta.

Eu am început să lucrez în teatru încă de la 18 ani. Am terminat anul întâi de facultate şi am intrat la Teatrul Metropolis într-un spectacol, iar asta m-a ajutat foarte tare. Lucram mult în afara facultăţii. În schimb, nu am făcut prea mult film. Nu am avut acest noroc.

Făceai actorie încă din timpul liceului.

Nu jucam într-o trupă. Mergeam la nişte cursuri care se ţineau la Şcoala de Artă şi care erau sâmbăta. Acolo era o profesoară, Petronela Lazăr, care m-a plăcut foarte mult şi care m-a dădăcit în ale actoriei. Mergeam foarte mult la teatru. Numai asta făceam. Chiar nu e o minciună că poţi să înveţi de pe margine. Bine, dacă ai şi ceva în cap. Apoi, citeam enorm. Şi acum citesc foarte mult şi cred că este un lucru care lipseşte tagmei mele. Contează foarte mult. Poţi să vezi 500 de seriale pe Netflix, dar nu e acelaşi lucru. Asta cred eu. Lectura te ajută să înţelegi că lucrurile nu pot sta tot timpul la fel. Te ajută să mai schimbi din când în când, pentru că altfel intri într-o zonă de manierism în care faci totul din „tehnică”. 

Care a fost momentul când te-ai decis să dai la UNATC?

A fost o decizie instantanee, la începutul clasei a zecea. Iniţial, voiam să mă fac regizor. Dar să vezi ce însemna pentru mine să fiu regizor. Înainte să ajung la Şcoala de Artă, în vacanţa dintre clasele a noua şi a zecea, am decis să fac teatru. O profesoară de română organizase un concurs de teatru în şcoală. Am avut un rol acolo, am jucat Pampon. Le-a plăcut profesorilor şi elevilor, şi a început să mi se spună că trebuie să fac asta. O colegă de clasă m-a chemat să merg cu ea la cursurile de la Şcoala de Artă. M-am înscris, dar până să mă duc, ţin minte că aveam o cămaşă albastră, mai lungă şi mai largă, şi o geantă care stătea pe umăr şi mergeam pe la Universitate şi îmi imaginam că aşa ar arăta un regizor. Mi-am spus că trebuie să mă fac regizor, pentru că arăt ca un regizor. 

La Şcoala de Artă se dădea admitere. M-am urcat pe scenă şi am fost întrebat de ce am venit. Am spus că vreau să mă fac regizor. Şi m-au întrebat dacă ştiu cine a fost Cehov. Nu ştiam. Şi cum vrei să te faci regizor? Apoi mi-au cerut să spun monologul. Aveam monologul lui Pampon din D-ale carnavalului. Dacă aş fi fost eu în comisie, m-aş fi respins imediat. M-am sprijinit de un pian din spatele meu, am stat cu capul în jos şi am început să zic. Doar spuneam cuvintele. Însă m-au acceptat. Au văzut ceva în mine.

De unde vine înclinaţia ta artistică?

Din câte ştiu, părinţii nu au avut înclinaţii artistice. Mama e avocat, iar tata e de profesie inginer. Dar pe mine m-a atras dintotdeauna lumea asta. Când eram mic, voiam să mă fac pictor. După aceea, am vrut să mă fac arhitect, o idee pe care am dus-o cu mine până târziu, în liceu, când am făcut trecerea spre actorie. 

Ai mei aveau un prieten pictor, Nae Săftoiu, un om foarte mişto. Eram fascinat de apartamentul lui, care era plin de tablouri, de tot felul de instrumente de pictat. El mi-a dat nişte coli mari cu gravuri de-ale lui şi mi-a zis că pot să desenez pe spatele lor ce vreau. 

De asemenea, lângă noi era un vecin cu câţiva ani mai mare decât mine, iar în holul lor de la intrare, pereţii erau ticsiţi cu tablouri mici cu caricaturi făcute de bunicul lui, caricaturist în perioada interbelică. Şi mie îmi plăcea să fac caricaturi. Şi voiam să fur meserie. Ţin minte că băteam tot timpul la uşa lui, inventam tot felul de motive ca să deschidă uşa şi să mă uit peste umărul lui la caricaturi. Îmi alegeam câte una, mă uitam la ea, apoi mă duceam acasă să o copiez din minte.



Jurnalist şi critic de film, colaborează cu multiple festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame scrie materialul bi-lunar de marți - Emerging Voices.