Cunoașteți westernul?

25 Martie 2021

La început – ca de-obicei – a fost cuvântul. Unul dintre marii romancieri americani ai secolului trecut, Cormac McCarthy, și-a obținut reputația mai ales ca scriitor de westernuri. Blood Meridian (1985) – tradus și la noi de către Iulia Gorzo și publicat în urmă cu ani buni la editura Polirom –, confirmă o voce extraordinară, care se mișcă pe urmele unui puștan trezit într-o bună zi cu un pistol în mână, prins în vâltoarea unor peisaje bântuite de violență și moarte. Violența și moartea la McCarthy nu sunt, ca la Sam Peckinpah sau Quentin Tarantino, un pretext pentru piruete estetice, expresie a unei furii cheltuitoare, care se epuizează în acte gratuite. Scriind într-o perioadă în care primul își sfârșea cariera, iar al doilea și-o începea, McCarthy știe că nimic nu cântărește mai mult decât corpul mortului, iar dacă Blood Meridian e înțesat la tot pasul cu cadavre – greu de găsit operă mai fățiș-sângeroasă –, asta se-ntâmplă doar ca parte a unui pariu nebun pe care și l-a setat autorul: cum să mai ajungi la frumusețe odată ce-ai înotat printre hoituri.

Ce-am vrut să zic cu asta: că, citind romanul dens al lui McCarthy, mi s-a părut straniu – ba mai mult, oarecum incongruent – că meșteșugul artistic cel mai rafinat cu putință era acolo pus în slujba unui gen pe care, în sinea mea, îl consideram dintre cele mai pedestre. Un gen a cărui epuizare se trâmbițase de zeci de ani și care, aveam impresia, se fixase prea puternic într-un teritoriu împrejmuit de tropi specifici pentru a mai putea respira. Cu alte cuvinte, m-am întrebat: dincolo de câteva idei foarte vagi, care au treabă cu cai și călăreți, cu arme și dueluri, cu diligențe și rute neumblate, oare chiar cunosc westernul? Mi-am dat seama că nu – și-am simțit, în luna februarie a lui 2021, privat de proiecțiile în sală și forțat să mă mulțumesc cu oferta așa-zis infinită, dar în mare parte mediocră, a platformelor de streaming, că trebuia să intru până la gât în lumea westernului. Așa că am decis ca, pentru următoarele 31 de zile, să văd câte un western, orice-ar fi. Cu câteva excepții, m-am ținut departe de „westernul spaghetti” – regula muzeului e că nu se acceptă falsuri, parcă așa scria undeva – și de ceea ce numim „neo-westernuri”. Am stat mult în anii ‘50, iar uneori am coborât și mai în trecut, pentru a înțelege sursele. Ce-am descoperit a fost extraordinar.

Cadru din Forty Guns (r. Samuel Fuller)
Cadru din Forty Guns (r. Samuel Fuller)

Până în acel moment experiența mea cu westernul fusese cel mult sporadică. Dar după această lună petrecută în regim de crash course am înțeles cu precizie – e o primă lecție, pe care o divulg din start – de ce filme precum The Searchers (1956) sau The Man Who Shot Liberty Valance (1962) ale lui John Ford sunt considerate printre cele mai bune westernuri făcute vreodată, de ce Rio Bravo (1959) al lui Howard Hawks era filmul preferat al marelui critic Serge Daney, sau de ce Dead Man (1995) e cel mai frumos neo-western din câte există. Nu mi-am reîndreptat atenția înspre astfel de titluri, care ar trebui să se regăsească în bagajul cultural al oricărui om – și nici către curiozități și realizări minore, fiindcă nu a fost timp, iar eu oricum încă nu ajunsesem chiar acolo. Ce m-a interesat a fost un teren de mijloc – intervalul extrem de poros al filmelor importante, care însă nu au atins un statut cult, acolo unde se puteau întâlni și un John Ford mai puțin cunoscut, precum Wagon Master (1950), și un Henry King peste care uitarea trecuse mai blând, precum melancolicul The Gunfighter din același an. 

Departe de mine pretenția să spun acum, când am mai adăugat câteva titluri la desaga cinefilă, că sunt un connaisseur. Departe, de asemenea, pretenția de a vă învăța ceva nou despre western, gen bătătorit și încadrat teoretic în lung și-n lat (poate doar melodrama să fi avut parte de o atenție similară). În schimb, mi-aș dori să privesc acest challenge personal și să-mi explic nevoia mea de western azi, dincolo de o necesară umplere a lacunelor.

Incontestabil, westernul e un gen cu care azi ne confruntăm destul de rar. Nu c-am duce lipsă de tot soiul de încercări prăfuite, care preiau rețete de pe vremuri și încearcă să ni le vândă drept inovații recente – vezi News of the World al lui Paul Greengrass, lansat de curând pe Netflix. Filme care să conducă o negociere reală, gata oricând să dea într-o polemică deschisă, cu politicile clasice ale genului sunt totuși mai puține decât, să zicem, în cazul filmului noir, care a migrat spre zilele noastre cu mai multă ușurință și s-a insinuat abil în cele mai diverse structuri narative. Inovația în western e acum de găsit, bunăoară, în filmele lui Kelly Reichardt: Meek’s Cutoff (2010) și First Cow (2020) sunt titluri care-i răpesc genului unul dintre cele mai dragi atribute – viteza. Obligat să meargă cel mult la trap, westernul e astfel poftit să-și regăsească chemarea ancestrală a peisajului, care, cu excepția câtorva meșteșugari de odinioară (Ford, Anthony Mann, Delmer Daves), rămânea mereu în plan secund. Reichardt face ca această tentație contemplativă, mereu la pândă în westernul clasic și mereu îmblânzită in extremis, să explodeze în lumină, descoperind deșerturi vaste și păduri prin care nimeni n-a avut încă vreme să formeze cărări. Această lume în care oamenii erau rari e, în fond, una dintre găselnițele minunate ale genului, fiindcă trimite, dincolo de atracția vizuală evidentă, la o problemă genuină de cinema: unde așezi camera atunci când terenul e virgin și încă n-a intervenit mâna omului pentru a trasa reperele după care azi ne ghidăm cu toții? Nevoia de-a găsi locul ideal de filmare, westernul filmat în sălbăticie a făcut-o străvezie. Ceea ce mă conduce la un paradox care mereu m-a intrigat: westernul e genul cel mai „realist” – nimic mai brut decât aceste cadre umplute cu o turmă de vite care traversează un curs de apă în Red River (1948) al lui Howard Hawks – și, în același timp, cel mai artificial, cu unele dintre filme mergând până într-acolo încât nici nu-și mai maschează butaforia, renunțând să mai pretindă la adeziunea completă a spectatorului. Ceea ce-mi spune că, în vremurile acestea de izolare în casă, am văzut în western posibilitatea de-a ieși la aer, asigurată de cadrele în CinemaScop, care cuprindeau toată panorama și străluceau până în văzduh. Și mai că-mi vine să înțeleg acest joc al nostalgiei pe care aproape toate westernurile îl pun în prim-plan – nostalgie pentru o lume a spațiilor vaste și neatinse, în care oamenii circulau pe cal, iar dreptatea urma un cod cu reguli simple, pe care surprinzător de mulți îl respectau, iar din cauza celor puțini se nășteau toate problemele. Nostalgie care, în cazul unui Ford, e tot ce s-a văzut mai frumos și mai complex ca feeling cinematografic, căci întotdeauna inhibată și contrariată, împiedicată să străpungă până la suprafață, dar totuși acolo, în spatele fiecărui cadru. E morala dulce-amăruie din Liberty Valance, filmul cel mai explicit în a instaura o grădină în locul deșertului dinainte, când, asemenea femeii din film, care iubește doi bărbați și trebuie să aleagă, Ford acceptă cu inima îndoită civilizația modernă, fiindcă știe că, obiectiv, acesta e drumul de urmat, chiar dacă nutrește regret.

Cadru din „Man of the West” (r. Anthony Mann)
Gary Cooper în „Man of the West” (r. Anthony Mann)

Apoi, impresia mea e că westernul, ca gen care cândva a asigurat gloria cinemaului, este astăzi oarecum căzut în dizgrație, în special – e o ipoteză – din cauza avântului programelor de gender studies, care îl acuză de toate relele. În fond, e vorba mai cu seamă de sentimentul că westernul nu mai e la modă fiindcă nu se prea grăbește să spună ce vrem să auzim. Cu siguranță că westernul e adesea machist – de exemplu, filmele lui Budd Boetticher, nu o dată splendide, sunt pline de remarci misogine strecurate într-o doară –, la fel cum s-a făcut de multe ori vinovat de găzduirea sentimentelor rasiste față de indieni și apăsat naționaliste față de americani. Dar aș vrea să adaug că măreția genului e asigurată tocmai de acele filme care reușesc să acumuleze contradicțiile și să refuze univocul. Mai precis, ca să parafrazez o judecată a criticului Jonathan Rosenbaum referitoare la Ford, deseori cele mai bune, mai „pline” și mai uluitoare momente ale acestui cinema vin la pachet cu încărcătura lor de incorect politic. Nu e loc pentru a explica aici de ce filme precum Fort Apache (1948) sau Two Rode Together (1961) – ca să nu mai vorbim despre The Searchers – faultează orice lectură din avion, solicitând spectatorului intrarea în faliile adânci ale filmului, adică în gesturi infinitezimale de mizanscenă, pentru a înțelege materia din care e făcut un personaj. Însă a credita oameni precum Ford, Samuel Fuller, Delmer Daves sau Raoul Walsh, adică oameni capabili de finețuri artistice excepționale, cu niscaiva spirit critic și cu ceva mai mult rafinament ideologic – orice creator de geniu s-ar putea să ascundă mai mulți ași în mânecă decât suntem dispuși să acceptăm la o primă vedere – e, după mine, bottom line-ul de la care ar trebui pornit.

Și-n fine, a mai existat un motiv pentru care mi-am impus acest challenge al vizionărilor zilnice de western, cel mai subiectiv dintre toate: dorința de-a fi măcar puțin aidoma celor care, acum mulți ani, vibrau la giumbușlucurile și alergăturile și replicile tăioase și peisajele grozave pe care westernul, an de an, le aducea pe ecran, în săli cu mii de spectatori. Precum și dorința de-a crede, măcar o vreme, într-o lume în care binele și răul se puteau delimita clar, iar la final rămâneam cu o morală care, până data viitoare, ne putea ține de cald. Mai cinstit ar fi să vorbim, în cazul westernului, de magie – cum se face că, din nou și din nou, e suficient să apară un călăreț la orizont, eventual însoțit de o melodie de Tex Ritter sau Dmitri Tiomkin sau, de ce nu?, Leonard Cohen, pentru ca rotițele să se pună din nou în mișcare, iar fascinația să fie intactă? Iată magia westernului – capacitatea de a spune aceleași povești, variindu-le minim, și asta să fie de-ajuns. Există vreo două povești în western: cea a fondării unei lumi noi și cea a instaurării legii într-un loc rău famat. Două povești, dar atâtea avataruri de neuitat care le populează: Wyatt Earp, Lin McAdam, Link Jones, Cole Thornton, Altar Keane, Jessica Drummond… – nume care rămân cu tine, incarnate de cvartetul indispensabil al genului, Henry Fonda–James Stewart–Gary Cooper–John Wayne, la care se adaugă uneori, în chip decisiv, o contrapondere feminină: de la Marlene Dietrich la mult mai des întâlnita în western Barbara Stanwyck, „femeia cu bici” din Forty Guns (1957) al lui Samuel Fuller. În fiecare seară trăgeam storul până se făcea întuneric total, apoi dădeam play și, pentru câteva ore, eram din nou acolo, în anii de apogeu ai cinemaului popular. Grație westernului pandemia a fost ceva mai ușoară.

 



Avatar Victor Morozov
Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu