Dok.cetera: Ce documentare vedem în luna noiembrie

17 Noiembrie 2021

Cum sezonul festivalier de toamnă este în plină desfășurare, profităm de ocazie să actualizăm lista de recomandări cu încă cinci titluri de non-ficțiune. Selecția Dok.cetera din această lună cuprinde două filme foarte diferite, care au făcut valuri peste tot în circuitul festivalier, de la Ji.hlava la IDFA, cât și trei filme disponibile acum pe platformele de streaming: ultimul titlu al maestrului în film documentar Robert Greene, cel mai recent efort al unuia dintre cei mai importanți tineri regizori din Africa, și nu în ultimul rând, un documentar poetic care reflectează asupra naturii realității momentului prezent.

Acum în festivaluri

Babi Yar. Context, a film by Sergei Loznitsa

Babi Yar. Context (r. Sergei Loznitsa) – Ucraina, Olanda
În toamna anului 1941, 33.771 evrei ucraineni au fost executați de armata germană cu ajutorul poliției ucrainene auxiliare. Trupurile lor au fost aruncate în râpa Babi Yar de la marginea Kievului. Aceste evenimente, niciodată documentate oficial, au fost investigate în detaliu de către maestrul documentarist Serghei Loznitsa în ultimul său film, Babi Yar. Context. Cercetând și preluând materiale din arhivele rusești și germane, Loznitsa reconstituie cu o intensitate incontestabilă contextul istoric al acestei tragedii din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, alterând memoria colectivă în acest proces.

Ar trebui menționat că, la fel ca în România, soldații germani au fost întâmpinați cu bucurie de către locali la intrarea acestora pe teritoriul Ucrainei. Peste tot în țară, de la Lviv până la Kiev, au avut loc festivități uriașe; posterele cu Stalin au fost smulse de pe clădirile orașelor, în locul lor, apărând imagini cu Adolf Hitler. Populația evreiască a țării a fost imediat acuzată de sprijinirea și colaborarea cu forțele sovietice. Până în 1941, pe parcursul a patru ani, 150.000 de oameni au fost uciși în urma acestui demers de exterminare care a debutat cu masacrul de la Babi Yar. În 1943, soldații sovietici au recucerit teritoriul capitalei, au reapărut posterele cu Stalin, iar germanii au fost condamnați. Și, încă o dată, poporul ucrainean primește cu brațele deschise noua ocupație, reprezentată acum de trupele sovietice. Mai mult, râpa Babi Yar este privită nu ca un loc al exterminării populației evreiești, ci ca un loc al “exterminării brutale a cetățenilor sovietici și a prizonierilor de război”. Până în 1952, se încearcă acoperirea râpei prin deversarea de deșeuri industriale.

Prin Babi Yar. Context, Loznitsa reușește să redea istoria și legătura de cauzalitate a oamenilor prinși între două dintre cele mai nemiloase figuri ale omenirii. Este o arhivă care expune modul în care teroarea totalitarismului scoate la iveală aspectele mai întunecate ale psihicului uman. Atrocitățile sunt trecute cu vederea, nu doar prin lipsa oricărui act de rezistență, dar și prin faptul că nu li se acordă atenție mai deloc. Loznitsa a declarat că dintotdeauna a fost interesat de acest eveniment, nu doar dintr-o perspectivă istorică, dar și pentru ceea ce ne poate învăța despre locul în care ne aflăm acum. Având în vedere răspândirea tot mai rapidă a ideologiei autoritare la nivel mondial, la care se adaugă și diviziunea socială cauzată de capitalismul recent, nu ar fi de mirare dacă ne-am trezi și noi prinși între două minți diabolice. Babi Yar. Context și tabloul său imersiv, care redă o serie de scene de la procesul de la Kiev la poveștile incredibil de intime ale celor au trăit și au fost afectați de acest act barbar, descompune însăși existența timpului ca barometru al adevărului. Nu este vorba despre “atunci”, ci despre “atunci și acum” și despre practica “amintirii” și a reconcilierii prin intermediul procesului artistic.

“Babi Yar. Context” este proiectat în această lună în cadrul colecției IDFA Masters și în Competiția Internațională a festivalului Porto/Post/Doc.

The Gig is Up, a film by Shannon Walsh

The Gig is Up (r. Shannon Walsh) – Canada
Era secolului 21 pare să fie marcată de câteva cuvinte-cheie a căror popularitate a crescut semnificativ în timpul acestei pandemii interminabile. Unul dintre acești termeni (sau mai degrabă expresie) este „gig economy”. Cunoaștem foarte bine ce înseamnă, probabil și lucrăm în această arie. Teoretic, liber-profesioniștii care activează în domeniile creative fac parte din această sferă, dar în sens tradițional, cuprinde șoferii Uber și Bolt, persoanele care livrează mâncare și diverși profesioniști, membri ai platformelor Upwork sau Fiverr. Această versiune a economiei moderne valorează 5 trilioane de dolari(!) anual și la nivel global. De la China, Canada și până la SUA, până în 2025, se estimează că aproximativ 540 de milioane de oameni își vor câștiga traiul prestând servicii prin intermediul platformei (un alt exemplu, poate mai puțin cunoscut, este platforma Mechanical Turk a celor de la Amazon – numit după automatul de șah creat la sfârșitul secolului 18, care mai apoi s-a dovedit a fi un fals). The Gig is Up, documentarul realizat de Shannon Walsh, pătrunde adânc în substraturile acestei realități economice emergente – dezvăluind atât beneficiile, cât și detrimentele cauzate de aceasta.

În ceea ce privește beneficiile, este evident de ce „munca la comandă” este atrăgătoare pentru mulți oameni. Nu mai mergi la birou, nu mai trebuie să faci naveta, nu te mai zbați pentru promovare, la care se adaugă și absența celor mai multe cerințe formale (și din ce în ce mai depășite), cum ar fi deținerea unei diplome universitare, după cum proclamă cu mândrie un locuitor din Florida care afișează un șir de dinți de aur – unul dintre puținii susținători ai aceste economii care apar în film. Dar pentru fiecare avantaj personal, există și un dezavantaj, și ce-i mai rău e că aceste dezavantaje metastazează în întreaga societate, ridicând o serie de întrebări și nelămuriri în ceea ce privește sustenabilitatea și egalitatea (un alt cuvânt-cheie). Modelul după care funcționează economia de tip „gig” este de vină – practic, atrage personal (atât clienți, cât și angajați), după care reduce în mod sistematic onorariile pe măsură ce angajații se bazează din ce în ce mai mult pe aceste salarii, nemaiavând alte surse din care să obțină venituri suplimentare. Desigur, procesul implică o mulțime de algoritmi, luându-se în considerare fiecare aspect, de la productivitate (încă un cuvânt-cheie), personalitate și până la atotputernicul feedback furnizat de clienți. Este o formă interesantă și evazivă de capitalism care de cele mai multe ori se bazează pe abilitățile tehnice și amărăciunea socială pentru a susține, după cum constată filmul, acest stil de viață „upper middle class” specific milenialilor. The Gig is Up abundă în astfel de povești, în care sunt vizate mai toate sectoarele și piețele posibile. Câteva exemple includ un imigrant din Yemen, șofer de Uber în California, ale cărui onorarii au scăzut treptat cu aproximativ 60%, sau mama singură din San Francisco care a renunțat la job-ul său de birou pentru Uber și care acum se chinuie să facă o fracțiune din banii pe care îi câștiga la început. Are rost să mai menționez că nu sunt acoperite niciun fel de asigurări sociale sau beneficii, și că în multe țări, taxele pentru liber-profesioniști sunt mai mari, în timp ce multinaționalele fac miliarde peste miliarde și abia de plătesc vreun impozit? După cum subliniază și filmul, zilele care promiteau oportunități crescute prin utilizarea unor abordări bazate pe piață s-au transformat rapid din vis în coșmar pentru mulți oameni din cauza tuturor acestor deficiențe.

“The Gig is Up” rulează la IDFA în cadrul secțiunii Best of Fests.

Disponibile online

Procession, a film by Robert Greene

Procession (r. Robert Greene) – SUA
Documentaristul american (și unul din cineaștii mei preferați) Robert Greene a privit întotdeauna filmul ca pe un proces. În filmele sale, el folosește cinematografia ca mijloc de procesare a istoriei personale, căutând să ofere un strop de vindecare protagoniștilor săi încărcați de traume și să sensibilizeze publicul în același timp. În Bisbee’ 17, locuitorii din acest mic oraș din Arizona reconstituie deportarea populației sale de muncitori imigranți care a avut loc la începutul secolului 20. În cele două filme ale sale, Actress (2014) și Kate Plays Christine (2016), Green examinează însăși esența actului performativ cu focus pe explorarea identității feminine, precum și mitul celebrității care are un efect semnificativ. Acum, cu noul său documentar marca Netflix, Procession, Robert Greene pătrunde și mai adânc în acest spațiu cathartic al reconstituirii cinematografice.

Procession urmărește șase supraviețuitori ai abuzurilor sexuale suferite în mediul Bisericii Catolice. Pe parcursul unei colaborări de trei ani desfășurate sub îndrumarea unui terapeut specializat în dramaturgie, aceștia reconstituie scene ficționalizate care le redau experiențele, având astfel o mare influență asupra formei finale a filmului. Ei sunt cei care au decis asupra locațiilor, a castingului și, în cele din urmă, au preluat roluri în reconstituirile celorlalți. Acest proces în sine creează o puternică solidaritate și înțelegere, ceea ce îi oferă regizorului posibilitatea de a se retrage într-un rol mai degrabă de facilitator și mai puțin de autoritate creativă. Specificul poveștii, la fel ca și scandalul legat de abuzurile care se practică în Biserica Catolică, este bine redat, iar în Procession, nu detaliile sunt cele care îi oferă substanță. În zecile de mii de cazuri de abuz din întreaga lume, specificul se poate schimba. Totuși, intenția rămâne aceeași – abuzul sistematic este întreținut de puterea și influența absolută a bisericii, care înăbușe în cele din urmă orice astfel de acuzație, apelând mereu la argumentul că reclamația nu a fost făcută la timp. Cu alte cuvinte, dă-i bătaie înainte până îți expiră timpul.

În Procession, Greene pornește de la mușamalizarea cazurilor de către poliția locală și ajunge până la Vatican; în ambele cazuri, evenimentele sunt denunțate public, însă nu se face ceva concret pentru a pune capăt acestei situații. Dar Greene nu caută să facă dreptate. El, ca și protagoniștii săi, încearcă pur și simplu să atenueze coșmarul cauzat de o astfel de putere nelimitată (care se manifestă în întreaga societate, deși adesea sub diferite forme), care încă bântuie victimele decenii mai târziu.

„Procession” va fi disponibil pe Netflix începând cu 19 noiembrie 2021.

Downstream to Kinshasa, a film by Dieudo Hamadi

Downstream to Kinshasa

(r. Dieudo Hamadi) – Republica Democratică Congo, Belgia, Franța
Unul dintre cele mai apreciate și circulate documentare din 2020, Downstream to Kinshasa, al tânărului regizor Dieudo Hamadi, este prima producție din Congo care ajunge în Selecția Oficială a Festivalului de la Cannes. Filmul este o lucrare multidimensională care combină reportajul tradițional cu entuziasmul și neprevăzutul clasicului road trip (doar că în acest caz, în loc de drum/șosea avem fluviul Congo).

Downstream to Kinshasa începe cu „Războiul de șase zile” din 2000 (a nu se confunda cu Războiul de șase zile din 1967 dintre Israel și țările arabe vecine) care face parte din cel de-al Doilea Război din Congo (1998-2003) și unde aproximativ 4.000 de oameni au fost uciși (și alți 3.000 răniți) în lupta de la Kisangani. Confruntările armate au avut loc între Rwanda și Uganda ca urmare a unui conflict iscat în jurul zăcămintelor minerale din regiune. Titlul în franceză al filmului, En route pour le milliard, s-ar putea traduce ca „în drumul spre miliard”. Această sumă se referă la indemnizațiile pe care supraviețuitorii din Kisangani se luptă să le obțină de la guvernul congolez implicat în aceste atrocități și constituie baza celui de-al cincilea lungmetraj documentar realizat de Hamadi.

În 2018, cuprinși de furie din cauza aparentei indiferențe a guvernului față de cererile lor (care, de fapt, se ridică la aproximativ 10 miliarde de dolari), aproximativ 100 de Kisangi parcurg 2.300 km până în capitala țării, Kinshasa. Un omagiu adus perseverenței și un exemplu elocvent al abordării caleidoscopice pe care Hamada o adoptă în documentarea țării natale și a istoriei acesteia, Downstream to Kinshasa reafirmă puterea comunității și a memoriei colective. Filmul se bucură de o distribuție empatică și carismatică care se alătură abordării regizorale observaționale (dar la fel de implicată) a lui Hamadi în restructurarea memoriei și a traumei, folosind fluviul ca metaforă pentru această călătorie personală și consolidându-și statutul drept unul dintre cei mai importanți cineaști ai Africii.

„Downstream to Kinshasa” este disponibil pe Mubi.

Hidden Gem

Truth or Consequences, a film by Hannah Jayanti

Truth or Consequences (r. Hannah Jayanti) – SUA
În statul american New Mexico există un oraș pe nume Truth or Consequences (pentru context, vezi filmului lui Kiefer Sutherland din 1997, acest neo-noir în stil Tarantino, Truth or Consequences, N.M.). Un nume destul de ciudat pentru un oraș, dar care are sens dacă ar fi să luăm în considerare specificul cultural american și multitudinea de expresii idiomatice pe care o înglobează. Se referă la tactica expansiunii spre Vest din secolul 19 și la mitul american al excepționalismului: spui adevărul sau suporți consecințele, punct. Documentarul „speculativ” cu același nume al lui Hannah Jayanti – deopotrivă regizor, producător, director de imagine, scenarist și editor aici – ia această expresie și o folosește drept bază în crearea propriei expuneri a istoriei umane. Cu alte cuvinte, pentru a reda credința în progresia sa liniară; absolutismul său.

Truth or Consequences se află undeva între profeție și acțiune climatică, dar este un documentar postmodern aparte, care investighează și pune sub semnul întrebării însuși fundamentul post-modernității – noțiunea că progresul este inevitabil și că oamenii pot depăși orice obstacol, chiar dacă acesta este perpetuat de natura neorganică a tehnologiei. Și în contextul resurselor naturale limitate, pe deasupra. Desigur, progresul este un mit imperialist care a luat naștere prin jefuirea Sudului Global de către Nordul Global. În zilele noastre, acest mit se prezintă sub forma călătoriei în spațiu și a colonizării planetelor, de care pare să fie atrasă doar o mână de oameni (dintre cei influenți, bineînțeles), în timp ce marea majoritate nu arată această deschidere – astfel, sunt forțați să-și ducă traiul pe o planetă lipsită de resurse în numele așa-zisului „progres”. Pentru realizarea filmului, Jayanti s-a stabilit în acest oraș care se află în umbra primului port spațial comercial din lume – Spaceport America. Populația orașului, formată în principal din albi cu venituri reduse, acoperă o gamă largă de ideologii (nu-i un fleac dacă stăm să ne gândim că America debordează de ideologii). Acești oameni aparent simpli își exprimă părerile despre portul spațial și despre însăși noțiunea de progres, în maniera lor proprie. Și-au acceptat poziția în această lume din ce în ce mai inegală și s-au împăcat cu faptul că „ograda” lor oferă unele dintre cele mai tangibile exemple ale acestei inegalități.

Truth or Consequences prinde o aură poetică pe măsură ce Jayanti pune în contrast trecutul și viitorul atât prin protagoniștii săi și arhiva de imagini care servește un scop dublu – documentarea unui eveniment istoric și oglindirea mentalității actuale –, cât și prin efectele speciale și prezentarea de tip înainte/înapoi – juxtapunând „realizări” semnificative cu daunele climatice, transformând acțiunile din trecut în provocări futuriste în acest proces. Astfel, Truth or Consequences ajunge să-și subjuge numele și etosul, cerând celor care țin frâiele progresului modern să spună adevărul sau să înfrunte consecințele.

„Truth or Consequences” este disponibil pe Mubi.



Nou venit în București, din diverse locuri ca Amsterdam, Brooklyn și încă câteva, Steve este PR și editor la revista de film documentar - Modern Times Review. La Films in Frame, Steve prezintă rubrica de filme documentare Dok.cetera în ultima miercuri din lună