Dok.cetera: Conversația „Jihad Rehab”
Ediția din acest an a Festivalului de Film de la Sundance, desfășurat online pentru al doilea an consecutiv, s-a distins printr-o selecție notabilă de filme documentare, printre ele All That Breathes și The Exiles, care au câștigat marile premii ale competițiilor World și respectiv US Documentary. Primul film, despre salvarea păsărilor în unul din cele mai poluate ecosisteme din lume, iar cel de-al doilea, despre dizidenții exilați ai masacrului din Piața Tiananmen, deși bine realizate și de actualitate, reprezintă câștigătorul tipic la Sundance în ultima vreme – explorări localizate ale unor subiecte relevante, adresate în special în media occidentală (și premiile publicului au fost acordate unor astfel de eforturi, Navalny de Daniel Roher, un portret tulburător al disidentului rus, și The Territory a lui Alex Printz, o ilustrare a luptei pentru drepturile indigenilor din Brazilia). Aparent, festivalul online s-a desfășurat fără probleme, atrăgând privitori de pretutindeni printr-o selecție de filme mereu anticipată, dintre care multe, cum se întâmplă și la Cannes, vor reprezenta cinemaul relevant al anului, cu ecou inclusiv în sezonul premiilor (Coda, marele câștigător de anul trecut din sfera ficțiunii, este nominalizat pentru cel mai bun film la Premiile Oscar în 2022). Dar, cu Sundance 2022 acum încheiat, a existat un film al cărui dialog extern a acaparat atenția, aducând în lumină o problemă etică esențială a cinemaului non-ficțional: Cui îi este permis să spună ce povești? O întrebare adresată de-a lungul anilor unor lucrări precum Nicaragua Is Our Home din 1985, Vaxxed din 2016 și The Commons din 2019, acestea fiind doar câteva exemple.
Venit în București, din diverse locuri ca Amsterdam, sau Brooklyn, Steve este PR și editor la revista de film documentar - Modern Times Review.
