Dok.cetera: Documentare de la Berlinale 2021

17 Martie 2021

Pentru cea de-a 71-a ediție a Berlinale – Festivalul Internațional de Film de la Berlin, lucrurile au fost forțate să funcționeze puțin altfel decât în ​​anii trecuți. Din cauza situației pandemice actuale, bineînțeles, care a afectat drastic și a dus la regândirea tuturor festivalurilor și a evenimentelor din ultimul an, Berlinale a recurs și el la o altă formă de prezentare a programului în 2021, împărțind evenimentele pe două sesiuni. În prima parte, între 1-5 martie, au avut loc un festival online și evenimentele de industrie din cadrul European Film Market, unde invitații și presa au putut viziona programul său complet. În cea de-a doua parte a festivalului, între 9 și 20 iunie, publicul se va putea bucura de selecțiile de film, în cadrul unui program mai larg ce se va desfășura cu respectarea normelor actuale de sănătate și siguranță.

După bine cum știm, Urs de Aur s-a dus anul acesta la Babardeală cu bucluc sau Porno balamuc al lui Radu Jude, plasându-se în fruntea a poate celui mai puternic program al festivalului din ultimul timp. Însă, pe lângă selecțiile diverse și bine structurate de titluri din sfera narativă, Berlinale s-a remarcat printr-un program de filme documentare la fel de strălucit ca temă și formă. Prezentate în cadrul proiecțiilor speciale, în competiție sau în secțiunile Encounters sau Forum, peste 30 de filme de non-ficțiune participă în catalogul Berlinale 2021, iar multe dintre ele se vor bucura cu siguranță de un amplu circuit festivalier și un plan de distribuție solid pe tot parcursul anului și nu numai. Aici, pentru cel de-al doilea material al rubricii noastre lunare Dok.cetera, ne îndreptăm atenția asupra unora dintre cele mai bune documentare de la Berlinale, mai exact cinci filme care fie au primit distincții, fie m-au marcat pe mine în mod special (dar în niciun caz nu le clasificăm ca fiind „5 cele mai bune”). Țin să menționez că selecțiile festivalului se bucură de contribuții excepționale din întreaga lume, dar cu un accent deosebit pe – deși nu fac obiectul articolului nostru – Taming the Garden (r. Salomé Jashi, Georgia; de altfel, apare în recomandările noastre de documentare din februarie), Courage (r. Aliaksei Paluyan, Belarus), The First 54 Years – An Abbreviated Manual for Military Occupation (r. Avi Mograbi, Israel), și A River Runs, Turns, Erases, Replaces (r. Shenze Zhu, China, SUA).

Mr Bachmann and His Class
Mr. Bachmann and His Class

Mr. Bachmann and His Class (r. Maria Speth) – Germania
Documentarul Mariei Speth, premiat cu Ursul de Argint de juriul Berlinale, se întinde pe o durată de 217 minute și este o privire intimă și pătrunzătoare asupra educației practicate în provincia statului german. Situat în Stadtallendorf, un oraș german cu o relație lungă, dar volatilă cu străinii, filmul îl urmărește pe Dieter Bachmann, un profesor neconvențional (pe lângă predare și ecuații, orele sale includ și lecții de jonglerie sau jam sessions) pe cale de a intra la pensie. Clasa a șasea pe care o are în grijă este formată din copii de 12-14 ani, mulți dintre ei străini (colectivul numără 12 naționalități, inclusiv elevi din Bulgaria, România, Turcia și Kazahstan) și nu foarte stăpâni pe limba germană. În școala respectivă, elevii interacționează cu profesorii printr-o serie de activități, discuții și materii, în timp ce se confruntă cu o consolidare a identității personale într-o țară nouă, cât și cu nevoia de validare care le-ar putea garanta integrarea în societate. Trimițând către filmografia lui Frederick Wiseman (al cărui film recent, City Hall, adoptă o abordare similară în reprezentarea autorităților locale americane), Mr. Bachmann and His Class subliniază importanța unei educații corespunzătoare, cât și procesul individual necesar pentru a ajunge acolo. Este un film cu acțiune lentă, dar atent la detalii, intim, dar universal, și cât se poate de onest.

A Cop Movie
A Cop Movie

A Cop Movie (r. Alonso Ruizpalacios) – Mexic
Un experiment la granița dintre documentar și narațiune, câștigător al Ursului de Argint pentru o contribuție artistică remarcabilă (acordat pentru montajul minunat și consistent realizat de Yibran Asuad), A Cop Movie, în regia cineastului mexican Alonso Ruizpalacios, este o poveste despre corupție și disfuncționalitate în cadrul forțelor de poliție din Mexico City. O examinare existențială a abilităților și mentalității necesare pentru a deveni ofițer de poliție într-unul dintre cele mai violente orașe din lume, A Cop Movie semnalează un semnificativ pas înainte pentru Ruizpalacios, care e deja unul dintre cei mai interesanți și multi-premiați cineaști din Mexic (Museo, Narcos: Mexico). La suprafață, A Cop Movie se vrea a fi… ei bine, fix cum îi zice titlul, un film polițist. În timp ce urmărește rutina zilnică a ofițerilor de poliție Tereza și Montoya, expunând totodată subiecte relevante, cum ar fi subvențiile (sau lipsa acestora), neîncrederea și sfidarea din partea cetățenilor, precum și diferitele probleme etice care apar în această linie de lucru, nu pare să se întâmple ceva prea ieșit din comun. De fapt, în acest punct, se poate chiar spune că nu există practic nimic revoluționar la acest film. Aici, însă, Ruizpalacios trage semnalul de alarmă privind adevăratele sale intenții, cu dezvăluirea faptului că Teresa și Montoya (parteneri atât în viața personală, cât și în spatele insignei) sunt de fapt Mónica Del Carmen și Raúl Briones, doi actori metodici care se documentează pentru rolul de ofițer de poliție. De la pregătirea academică până la patrularea străzilor, Del Carmen și Briones trec prin toate experiențele pe care le trăiesc forțele de ordine la nivelul străzii, expunând o imagine caleidoscopică a orașului Mexico City și diversele motivații care conduc la alegerea unei cariere în poliție.

A Cop Movie va fi lansat pe Netflix mai târziu în acest an.

Nous
Nous (We)

Nous (We) (r. Alice Diop) – Franța
Ca un soi de antologie, Nous (We), câștigător al Premiului pentru cel mai bun film în secțiunea Encounters, îmbină instantanee ale vieții de zi cu zi de-a lungul liniei express RER B din Paris. Linia de Nord-Sud poate fi considerată țesutul de legătură pentru a răspunde la întrebarea: Cine suntem „noi”?, în timp ce peisajul de afară se preschimbă din urbanul gri-rece în păduri bogate. Structurat sub forma unui eseu personal în etnografie, Nous este o tapiserie de trăiri, punând accentul pe universalitatea experiențelor suburbane a realităților din prezent. Prin observațiile asupra populației de culoare și de imigranți, filmul vede capitala Franței mai mult decât ca o simplă destinație, ci mai degrabă ca o entitate în continuă evoluție, cu dogme, reguli (nerostite) și ierarhii sociale. Acestea o fac să fie atât unică prin oportunitățile pe care le oferă, dar și copleșitor de frustrantă prin încăpățânarea acceptării celor priviți la un moment dat ca fiind „alții” sau „altfel”. Punând accent asupra traiului mundan (asemănător cineastei belgiene Chantal Akerman), Diop îndreaptă camera spre ea însăși și surprinde propria experiență (cât și a familiei sale) ca cetățean francez de origine senegaleză, înscriind-o într-o conversație mai largă privind integrarea în comunitate, precum și a celor de la marginile acesteia care sunt de cele mai multe ori ignorați. Cu răbdare și calm, Nous analizează deschis răspunsul, Diop (în cele din urmă alături de prolificul autor francez Pierre Bergounioux, el însuși un copil al sărăciei) propunând o evaluare reflectivă, dar corectă, a diversității sociale franceze moderne.

Nous rulează în prezent în cadrul Cinéma du réel din Paris.

Anmaßung
Anmaßung (Anamnesis),

Anmaßung (Anamnesis) (r. Chris Wright, Stefan Kolbe) – Germania
Unul dintre cele mai interesante titluri din secțiunea Forum, Anmaßung (Anamnesis) se încumetă să pătrundă în mintea unui criminal, încercând atât să reconstruiască cât și să aducă explicații acțiunilor sale brutale. Realizatorii Chris Wright și Stefan Kolbe urmăresc povestea lui Stefan S., un tânăr condamnat pentru uciderea unui coleg, în timp ce participă la unul dintre cele mai avansate programe de reabilitare din Germania. Intitulat „Masculinitate și identitate” și ținut în închisoarea Brandenburg, programul încearcă să înțeleagă cauzele care stau la baza violenței (în special, precum și în acest caz, împotriva femeilor) prin deconstruirea istoriilor personale ale făptașilor, creând un spațiu intim care să permită înțelegerea între intenție și acțiune. Prin recurgerea la anonimat (atât agresorilor, cât și victimelor li se dau nume false, în timp ce Stefan S este transformat într-o adevărată păpușă vie – mascat și mișcările-i controlate într-un teatru veritabil), Wright și Kolbe oferă spectatorilor un spațiu detașat în care prejudecățile lasă loc curiozității inerente. Desigur, folosirea păpușilor în terapie nu este ceva nou. Este o metodă frecvent utilizată, însă nu cu scopul de a intermedia o sinergie între persoană și păpușă, ci pentru a oferi spațiu conștientizărilor noi-descoperite. În cazul filmului, însă, procesul se accelerează, iar cercul din jurul evenimentelor devine prea strâns, conducând astfel la o atmosferă sinistră și forțând spectatorul să fie martor activ la cele întâmplate. De-a lungul filmărilor care au durat ani de zile, Stefan, Wright și Kolbe dezvoltă o relație profundă, complexă, culminând cu interesul cineaștilor pentru personaj atât în afara închisorii, cât și între zidurile ei. În cele din urmă, refuzul filmului de a-l judeca pe Stefan, sau chiar de a se pronunța asupra cazului, istoriei și viitorului său, ridică mai multe întrebări decât aduce răspunsuri, conducând mai degrabă spre o deconstrucție a delictelor sale decât spre ispășire.

Who We Were
Who We Were

Who We Were (r. Marc Bauder) – Germania
Atât o meditație asupra situației actuale a omenirii, cât și un strigăt de ajutor, poeticul Who We Were creează un tablou frumos, dar sumbru, al celor mai presante probleme ale lumii. Inspirat de ultimul volum al autorului german Roger Willemsen, filmul lui Marc Bauder reflectă deschis asupra modului în care generațiile viitoare vor vedea societatea actuală, privind astfel contemporanul din perspectiva viitorului: „Am fost cei care știam, dar nu înțelegeam, plini de informație, dar lipsiți de perspectivă, plini de cunoștințe, dar lipsiți de experiență. Așadar, am tot mers înainte, fără să încercăm să ne oprim pe noi înșine”, afișează genericul în deschiderea filmului. În demersul său, Bauder recrutează șase protagoniști pe cât de diferiți, pe atât de interesanți (printre ei Matthieu Ricard, biolog molecular francez și călugăr budist, și Janina Loh, doctor în filosofie specializat în postumanism), cărora le expune gândurile și viziunile; filmul oferă atât cugetări, cât și soluții la cele mai presante probleme și întrebări adresate de aceștia: “Ce este libertatea?”, “Cum reușim noi, ca unitate colectivă, să creăm ideea de noi?”. De la ocean la galaxie, de la economie la filosofie, amploarea temelor atinse de Who We Were este egalată doar de frumusețea imaginilor stimulatoare vizual semnate de Börres Weiffenbach.



Steve Rickinson Steve Rickinson
Nou venit în București, din diverse locuri ca Amsterdam, Brooklyn și încă câteva, Steve este PR și editor la revista de film documentar - Modern Times Review. La Films in Frame, Steve prezintă rubrica de filme documentare Dok.cetera în ultima miercuri din lună