Dok.cetera: Woodstock ‘99 – Rătăcit în prezent

21 Septembrie 2022

Pentru cei care au cunoscut mai degrabă doar secolul 21, termenul „Woodstock” amintește de camaraderia viu colorată a renumitei celebrări a păcii, iubirii și muzicii din 1969. Desfășurat în împrejurimile din nordul New York-ului, pe timpul războiului din Vietnam, festivalul a fost apogeul acelei „Veri a iubirii”. Reunind arta și activismul în fața celor aproximativ un sfert de milion de participanți și prezentând unii dintre cei mai importanți artiști muzicali și poeți ai epocii, Woodstock a fost un moment unic în istoria Americii, atât pentru muzică cât și pentru public, acea generație de idealiști care – cel puțin la acea vreme – credea într-o lume mai presus de război și profit. Imaginile granulate, sunetul amplificărilor analogice și peisajul noroios s-au fixat în memoria colectivă a contraculturii șaizeciste încă din primele momente. După cum este surprins și în documentarul omonim al lui Michael Wadleigh din 1970, Woodstock a fost într-adevăr un eveniment definitoriu pentru o întreagă generație, a cărui amintire ține mai degrabă de idealism decât de propria realitate.

Woodstock Peace Love Rage
Woodstock: Peace, Love, Rage

Definirea unei generații

În era social media, noțiunea de eveniment „definitoriu” și-a pierdut mult din strălucire. Ne ciocnim zilnic cu astfel de termeni care surprind doar o scânteie a momentului și nicidecum longevitatea impactului. Însă puterea acestei etichete persistă în industrie, unde asemenea adjective înțesează campaniile publicitare și mediul online cu nimic altceva decât pretenții nefondate, folosind capriciile unui public ce simte „frică de-a rata ceva important” pentru a-i prinde-n plasă. Cu toate acestea, asemenea dinamici contemporane erau abia începute la vremea turnurii dintre secole. Social media, deși exista, era rudimentară, iar evenimentele culturale de mare amploare precum Woodstock erau puține și rare (incomparabile cu industria masivă a festivalurilor de muzică de astăzi). În acest context, era dificil să prezici un eveniment major, dar atunci când se întâmpla, nu doar că știai ce va urma: o simțeai. Un astfel de caz a fost Woodstock ’99, celebra ediție ce aniversa 30 de ani de la îndrăgitul eveniment din ’69. Aflată la polul opus față de festivalul original și de amprenta pozitivă pe care lăsat-o acesta în istorie, versiunea haotică a lui Woodstock din 1999 a fost și ea, în felul său, un eveniment definitoriu pentru o generație, deși a fost unul mult mai puțin admirat de către public. Chia și așa, se prea poate ca acesta să fi contribuit masiv la stabilirea șablonului practicilor actuale în sfera organizării de evenimente, oferind în același timp un instantaneu timpuriu al locului unde poate duce „goana după bani” care stă la baza capitalismului cultural recent.

Dat fiind că ne apropiem de cea de-a 25-a aniversare a Woodstock ‘99, în prezent sunt disponibile două documentare despre festival, relativ diferite în termeni de intenție și de nivel analitic. Primul este Woodstock 99: Peace, Love and Rage (r. Garret Price, 2021) de pe HBO Max – parte a seriei de documentare Music Box. Al doilea și cel mai recent este Trainwreck: Woodstock 99 (2022) de pe Netflix – o miniserie mult mai cuprinzătoare și echilibrată. Ambele sunt similare ca structură, integrând interviuri cu artiști, participanți și persoane implicate tangențial în eveniment, care oferă o imagine de ansamblu pornind de la planificare, derulare și până la consecințe. În calitate de participant și, implicit, de martor, pot spune că ambele filme redau în mod superficial realitatea de pe teren și adoptă o abordare colectivă în ceea ce privește comportamentul și intențiile celor prezenți la festival.

Pe lângă aniversarea evenimentului original, Woodstock ‘99 avea și scopul de a milita împotriva violenței armate din America (într-o epocă în care predilecția pentru împușcături în masă era semnificativ mai mică; Columbine, masacrul de la liceul din Colorado din anul precedent a avut loc într-un context cu totul diferit față de cel actual, unde redundanța și complezența par să domine conștientul colectiv în ceea ce privește problema). În 1994, a mai existat o ediție Woodstock, însă relativ blândă și care – după cum subliniază miniseria Netflix – a fost un eșec financiar. Dar, în 1999, organizatorul inițial al festivalului, Michael Lang, și producătorul/promotorul John Scher erau hotărâți să organizeze cel mai mare festival de muzică din acea vreme, precum și să obțină un profit sănătos. Ambele documentare prezintă suficient de bine acest demers – deși analiza pe zile de pe Netflix oferă o perspectivă mult mai detaliată, principalele concluzii fiind: sponsorizarea corporativă și compromisuri (deci costuri reduse) oriunde posibil. E evident ce presupune prima dintre ele – exploatarea prețurilor, separarea claselor și începuturile unei culturi a „experiențelor de neuitat” în care costul echivalează direct cu prestigiul.

A doua, însă, ține de evenimentul în cauză. La Woodstock ‘99, așa cum arată documentarele (și propria mea experiență poate atesta), a fost vorba de angajarea unei paze necalificate („Nu am vrut agenți guvernamentali în locație”, explică Lang în Trainwreck), cantități limitate de resurse vitale (alimente, apă etc. – sponsorizate de companii precum Coca Cola, și permiterea ajustării prețurilor în funcție de cerere și ofertă) și lipsa întreținerii facilităților (una dintre urmări fiind contaminarea bacteriană a sursei de apă potabilă). Nu în ultimul rând, evenimentul nu a mai avut loc în spațiul verde al fermei lui Max Yasgur ca în 1969, ci a fost mutat în incinta unei baze militare încă în uz, desfășurându-se timp de trei zile într-o căldură infernală de peste 45 de grade. În mod evident, era sortit dezastrului. Să nu mai zicem de line-up>… Departe de a se compara cu cel din 1969, care îi avea pe giganții erei (Jimi Hendriks, Janis Joplin, Grateful Dead, etc), festivalul din 1999 includea numele unor artiști precum The Chemical Brothers, The Offspring, Metallica, Kid Rock, Rage Against the Machine, Red Hot Chilli Peppers, și mulți alții (și doar trei artiste în întregul program – Alanis Morissette, Sheryl Crow și Jewel). Ce a rezultat din această poveste a fost o atmosferă parcă desprinsă din Împăratul muștelor – revolte, atacuri, furturi, incendii în masă și distrugeri, lăsând întregul aerodrom în flăcări și încheind cu o ciocnire între participanți și Garda Națională.

Trainwreck: Woodstock 99
Trainwreck: Woodstock 99

Prezentism

E de la sine înțeles că cele două documentare și mass-media în general s-au concentrat pe urmări. Chiar și 25 de ani mai târziu, rareori vedem o asemenea revărsare de agresivitate la astfel de festivaluri. Printre puținele cazuri se numără Festivalul Fyre de acum câțiva ani, un eșec total din cauza incompetenței și a lăcomiei (devenit subiectul documentarelor Fyre Fraud de pe Hulu și Fyre Festival: The Greatest Party That Never Happened de pe Netflix), ediția din august 2022 a Festivalului Reading din Marea Britanie, marcată de acte de violență și incendii<, precum și împușcăturile multiple din cadrul festivalului Rolling Loud din Miami în 2019. Totuși, nimic nu se apropie de ostilitatea reprimată de la Woodstock ‘99. Modul în care fiecare documentar abordează acest aspect este factorul grăitor al impactului lor final. În cazul lui Trainwreck, structural vorbind, acesta se inspiră dintr-o miniserie documentară anterioară, Jeen-Yuhs: A Kanye Trilogy, ambele cuprinzând trei episoade. Deși Jeen-Yuhs acoperă zeci de ani, prezentarea celor trei zile de festival din Trainwreck este la fel de plină de acțiune. În schimb, Woodstock ’99: Peace, Love, and Rage, care are durata unui film de lungmetraj, pare mult mai preocupat de prezentism decât de analiza socio-culturală complexă necesară în cazul unui astfel de eveniment definitoriu. Pentru HBO Max și mare parte din mass-media, la urma urmei, „vina” revine celor prezenți la festival. Uitându-ne la titluri precum Woodstock ‘99 and the Rise of Toxic Masculinity, Woodstock ’99 doc carefully traces back the roots of white, male rage, sau HBO’s Woodstock ’99 Documentary Is a Harrowing Look at the Anger and Entitlement of Young White Men, aparent Woodstock ’99 a fost o adunare de bărbați albi brutali, lipsită de auto-evaluare și perpetuată de muzică agresivă. Pentru Netflix, însă, argumentul este mult mai puțin superficial. Ajutat de structurarea prezentării în mai multe părți, Trainwreck ia în considerare toate aspectele festivalului, de la planificare, concept, la producția sa efectivă, vreme, prețuri, muzică, locație și așa mai departe. Deși virează ușor spre propria sa versiune de prezentism, Netflix se axează mai mult (și pe bună dreptate) pe natura sociopată a lui Lang și Sher.

Ambele documentare dezamăgesc, totuși, la subiectul agresiunii sexuale, acordând un timp extrem de limitat discuției despre abuzul aproape constant și cazurile multiple de viol, fără a auzi vreodată mărturii de la supraviețuitori; în schimb, se acordă timp justificării dezgustătoare a celor doi organizatori care nu fac decât să blameze victimele. Însă, în partea a doua este menționată poate cea mai cunoscută dintre aceste povești, în care un grup de bărbați aflați sub influența drogurilor a furat o camionetă și a intrat cu ea în hangar, unde Fatboy Slim își susținea concertul; ulterior, autoritățile au găsit o tânără pe jumătate dezbrăcată și inconștientă în spatele camionetei. După cum remarcă și managerul de locație al hangarului, acesta e momentul în care, pentru mulți din echipă, realitățile evenimentului devin evidente și începe să se schimbe atmosfera, trecând de la hedonism la îngrijorare reală.

Există o serie de aspecte care nu au fost incluse în niciunul dintre documentare. Cel mai probabil din cauza drepturilor de autor. Însă unele dintre aceste cazuri ar fi putut ajuta argumentul general privind deznodământul festivalului. De exemplu, nu se menționează nimic despre concertul celor de la Rage Against the Machine, care a avut loc în a doua zi, între Limp Bizkit și Metallica, și care s-a încheiat cu arderea steagului american. De asemenea, faptul că paza de la intrare confisca alimentele și sticlele de apă dar trecea cu vederea drogurile și băuturile alcoolice. În plus, nu se pune suficient accent pe temperaturile extrem de ridicate și exploatarea prețurilor la fața locului, deși subiectul e ceva mai mult dezbătut în Trainwreck. După cum am menționat și mai devreme, vânzătorii călăreau forțele pieței și dacă se ajungea în situația de a nu mai fi suficientă apă sau mâncare – lucru care s-a și întâmplat încă din a doua zi a festivalului – prețurile se puteau ajusta în funcție de cerere. Asta însemna că o sticlă de apă care costa trei dolari (cam mult oricum pentru vremea respectivă) putea să ajungă rapid la 12-14 dolari. Nu se discută nici despre diversitatea mulțimii, ambele documentare trecând cu vederea multitudinea de elemente demografice prezente în rândul participanților. În schimb, accentul cade aproape în întregime pe tipii albi de douăzeci și ceva de ani, la bustul gol, cu șapca invers, care, deși în număr mare, nu reprezentau majoritatea mulțimii. În cele din urmă, hedonismul general, atmosfera de tip „totul e permis” a întregului festival e un subiect care n-ar putea fi niciodată dezbătut/ilustrat cum se cuvine fără ca filmul să se transforme într-un produs 18+ – consum agresiv de droguri, scene de sex pe tot parcursul și nuditate cât puteai vedea cu ochii. Oricât de mult a încercat fiecare documentar să înfățișeze acest aspect cât mai aproape de realitate, niciunul nu a reușit – deși camerele Pay Per View de la fața locului au surprins aproape numai astfel de momente, deci există suficiente imagini explicite.

Trainwreck: Woodstock 99
Trainwreck: Woodstock 99

La final…

În ziua a treia, Woodstock ’99 deja clocotea. Organizatorii continuă să ignore realitatea și insistă să țină momentul de veghe, ca parte a misiunii lor de a ridica nivelul de conștientizare asupra subiectului violenței armate, oferind lumânări celor aproape un sfert de milion de oameni prezenți. În acest timp, Red Hot Chilli Peppers erau pe scenă și încep să cânte o versiune cover a clasicului „Fire” de Jimi Hendrix. E suficient să se aprindă un singur foc ca situația să escaladeze numaidecât. Turnurile de difuzoare sunt dărâmate, la fel și zidul de împrejmuire (ce mai rămăsese din el, deja începuse să fie vandalizat din a doua zi). Aerodromul, acum în flăcări, devine scena distrugerilor în masă, în timp ce se scandează „Fuck you, I won’t do what you tell me” („Du-te dracu’, nu-mi zici tu ce să fac”). Sătui de căldură, prețurile exorbitante și mizerie, dar în același timp surescitați de actele extrem de dinamice ale unor formații precum Korn (până în ziua de azi, cel mai captivant concert de heavy metal la care am asistat – un alt favorit din festival fiind regretatul rapper DMX) și Limp Bizkit (Woodstock ’99: Peace, and Love and Rage critică, de asemenea, comportamentul de pe scenă a solistului Fred Durst; în introducerea celebrului imn „Break Stuff”, acesta ațâță puternic o mulțime vizibil agresivă: „vreau să cauți adânc în interiorul tău și să iei toată energia aia negativă… și să-ți scoți mizeria aia din sistem… când începe melodia asta, vreau să vă dați toți drumul!”), acesta e punctul care semnalează sfârșitul definitiv al Woodstock ‘99.

În ceea ce mă privește, cred că Woodstock ’99 a fost experiența culturală a vieții mele (poate eram și sub vraja naivității adolescentine) și una a cărei dinamică o văd peste tot – lumea festivalurilor nu pare să fi învățat prea multe în urma acestui eveniment. Astăzi, festivalurile sunt mai mereu supraaglomerate, prețurile sunt ridicole, facilitățile (non-VIP) adesea neglijate și programele artistice… ei bine, nu cred că greșesc dacă spun că muzica e la fel de agresivă, misogină și ostilă ca întotdeauna. În acest sens, moștenirea Woodstock ’99 depășește cu mult acea interpretare prezentistă, care e mai degrabă convenabilă decât validă, fiind un eveniment mult mai divers față de cum a fost perceput. E ușor să dai vina pe consumatori și pe definițiile contemporane privind modul în care ar trebui să se procedeze, dar este mult mai dificil să plasezi obiectiv un eveniment în timpul, locul și epoca sa, în special unul care a servit în primul rând drept microunivers al frustrărilor și angoaselor care ne definesc și azi, un sfert de secol mai târziu. Astfel, Woodstock ‘99 a fost definitoriu pentru generații prin viziunea profetică asupra industriei viitoare.



Nou venit în București, din diverse locuri ca Amsterdam, Brooklyn și încă câteva, Steve este PR și editor la revista de film documentar - Modern Times Review. La Films in Frame, Steve prezintă rubrica de filme documentare Dok.cetera în ultima miercuri din lună