Kinema Ikon. Artă experimentală din ‘70 și până în prezent

13 Decembrie 2019

Kinema Ikon. Nu știu câți dintre voi sunteți familiarizați cu numele sau cu arta video în România în general. În caz că nu sunteți, vă voi explica pe scurt faptul că arta video este exact ceea ce credeți că este. Adică un tip de artă care se folosește de imagini în mișcare (și sunet, de cele mai multe ori) pentru a realiza ceva. Acest ceva depinde de la autor la autor, dar am putea rezuma acest ceva la trăiri, sentimente, impresii, păreri. 

Arta video internațională este un subiect stufos, complex și destul de interesant, cel puțin așa am învățat în cinci ani de facultate. Arta video în România, pe de altă parte, nu a fost atât de dezvoltată, deși a avut câțiva pionieri demni de menționat. Astăzi vorbim despre Kinema Ikon sau, pe scurt, ki. De ce? Pentru că mi se pare că video art nu ar trebui explorat și înțeles doar de cei care au ieșit de pe băncile facultății de artă, ci și de „publicul larg”, un termen care îmi displace profund, dar pe care îl folosesc, totuși, de data asta. 

Călin Man, coordonatorul grupului de la jumătatea anilor ‘90 și până în prezent, ne povestește puțin despre începuturile și evoluția kinema ikon și despre activitățile grupului:

Cum a început kinema ikon?

Călin Man: kinema ikon și-a început povestea în anul 1970 când George Săbău, profesor de estetică a profitat de oportunitatea de a iniția un atelier de film la Școala de Artă din Arad. Până în 1989 au fost produse 62 de filme experimentale și 62 de filme documentare. Autorii provin din medii diverse, sunt filologi, istorici, arhitecți, fotografi, tipografi, graficieni, poeți.

Cum este kinema ikon de după ’89 față de kinema ikon de dinainte de această perioadă?

C.M.: Recent, la telejurnalul cultural de la TVR1, titlul știrii despre noi a fost: kinema ikon, 40 de ani de artă experimentală, flatant: deși facem 50 de ani arătăm de 40. Primii 20 i-am petrecut la Școala de Artă din Arad unde, așa cum se știe deja, grupul a produs filme experimentale din pelicula alocată oficial filmelor documentare. În 1990 kinema ikon a devenit secție a Muzeului din Arad. George Săbău a preluat cu acea ocazie arhiva de teatru-muzică-cinema, arhivă care de-a lungul timpului a făcut obiectul mai multor expoziții din seria ki: Wunderkammer, un proiect în continuu progres, acum chiar în sediul atelierului ki de la Palatul cultural din Parcul copiilor. Din 2012 kinema ikon are la dispoziție și un spațiu permanent de expunere la Muzeul de Artă Arad, unde cel mai coerent proiect a fost serialul de 40 de episoade întins pe trei sezoane.

Recapitulez, cu mai multe detalii:

  • 1970/1989 – film experimental pe 16 mm (prima generație ki)
  • 1990/1993 – revista conversația
  • 1994/2011 – revista intermedia (a doua generație ki)
  • 1994/1996 – mixed media (video, performance, instalații)
  • 1996/2006 – lucrări/instalații hypermedia pe suport cd-rom sau net.art
  • 2006/2011 – hybrid media ki&kf (a treia generație ki)
  • 2012/2020 – Wunderkammer / Serial / Internet of ki / survival ki (toate generațiile ki)
  • din 2014 – MAFA (Media Art Festival Arad)

Ce însemna să fii o grupare care produce artă experimentală în comunism, într-un context în care artiștii erau adeseori supuși unor suspiciuni din partea statului? Cum a reușit Kinema Ikon, pe atunci Atelier 16, să treacă pe sub radarul cenzurii comuniste? 

C.M.: Deși am avut de-a lungul timpului momentele noastre de implicare socială și atitudini de revoltă, cel mai bine ne-am priceput să ne vedem de experimente. Odată cu transformarea revistei conversația (o revistă de dialog social care în subtext își arăta nemulțumirea față de guvernările de la începutul anilor ‘90) în revista intermedia (o revistă care și-a propus ca singură regulă: lipsa regulilor) am revenit la ceea ce ne pricepeam cel mai bine: la nimic. (e o afirmație riscantă, dar în acest paragraf sună bine).

Repovestesc acum o întâmplare din 1995 când George Săbău a reușit să răspundă celei de-a doua invitații a Centrului Pompidou de a face o proiecție de 22 de filme experimentale ki din anii 70-80 (după ce prima invitație a fost anulată în 1987 de către Securitate): după proiecția pariziană, la Q&A, un tânăr sorbonard și-a arătat nedumerirea vizavi de mesajul filmelor: deși sistemul era opresiv și vigilent, am reușit (sau am fost lăsați?) să facem filme contra regimului. Cum e posibil așa ceva? Domnul Săbău a găsit explicația: deși autorii nu și-au propus să facă filme anticomuniste, atmosfera cel puțin ciudată din filme, cadrele atipice propagandei momentului, ironia, filmele erau în alb-negru sau în culori nenaturale. Toate acestea, după o proiecție mai lungă, dădeau spectatorului senzația de disconfort, nemulțumire, revoltă etc. De aici până la impresia de dizidență părea că nu e decât un pas. Încă din perioada „cineclubului” au rămas celebre întâlnirile de joi când majoritatea membrilor ne întâlneam și de fapt, puneam țara la cale.

Ce ne puteți spune despre experiența de a reprezenta România la Bienala de la Veneția din 2003? 

C.M.: La începutul anilor ‘90 eram foarte încântați că eram racordați în priză directă cu lumea. Am fost martori, dar și participanți la primele manifestări ale internetului. Am fost atât de cucerit de digital încât am sărit peste etapa filmului pe banda video și am trecut la așa-numita etapă exclusiv digitală – ni se părea că în secolul XXI, computerul e în firea lucrurilor. Și ca să ne lămurim, am organizat în 2002, la Muzeul de Artă Arad un simpozion care avea ca temă de dezbatere digitalul și ceea ce, cu reținere, numim „artă”. Au fost prezenți artiști și curatori români implicați în new media. Cu acea ocazie am lansat instalația hypermedia alteridem.exe

kinema ikon avea în acel moment încă două lucrări pe CD-ROM, iar eu eram de nestăpânit la cât entuziasm și operă numerică puteam să produc și să expun în cele mai râvnite expoziții și festivaluri de profil. Era un trend internațional favorabil acestui gen de abordare și cred că din acest motiv am ajuns la Veneția, în pavilionul românesc cu trei instalații hypermedia, rhizomatice, complexe, ludice, terminatoare, atipice etc. Reacțiile au fost de toate felurile: cronicari supărați că am pătat onoarea țării, matematicieni britanici bucuroși că au dat de lucrări digitale complexe tocmai într-un pavilion de unde nu prea sare iepurele sau curatori de la muzee de artă cum ar fi Centrul Pompidou 🙂 encore une fois… Finele de an l-am petrecut la Beaubourg, unde de data asta mi-am prezentat opera digitală și în special lucrarea achiziționată de muzeu: The Golden Virus & Other Web Site Stories. Iar în următorii doi ani am revizitat toată opera kinema ikon cu scopul de a produce un catalog exhaustiv. Cu acea ocazie am transformat toate lucrarile ki în lucrări interactive care au făcut obiectul unei retrospective în 2005 la MNAC.

Cum vedeți evoluția video art și/sau artei multimedia în România? Ce înseamnă video art în era internetului? Cum își schimbă sensul termenul de video art în era internetului?

C.M.: Din întrebările de mai sus m-am ales cu două cuvinte: film și internet. Dacă mai adaug și instalație, am făcut sumarul activității ki din ultima vreme. 

  1. film: După ce entuziasmul digital s-a mai temperat și a început să își facă simțită prezența a treia generație de tineri care gravitau în jurul spațiului de artă alternativă/cafenea – KF, iar Muzeul de Artă din Arad ne-a pus la dispoziție un spațiu de expunere, am pornit serialul care după trei sezoane și 40 de episoade/instalații media au rămas 40 de filme de autor. 

În ultima vreme îmi place să pun în paralel aceste filme cu filmele experimentale pe 16 mm. Iar filmele pe 16mm (atât cele experimentale cât și cele documentare) le prezentăm în diverse instalații în care aducem tehnologie recentă. Expoziția dedicată filmului de la Rezidența Scena 9 e un bun exemplu de revizitare a filmelor kinema ikon. Cele în jur de 200 de filme sunt piesele de lego cu care ne mai jucăm o vreme. 

  1. internet: cu expoziția internet of ki am constatat o revenire la digital după mai bine de zece ani, timp în care internetul și-a făcut de cap și l-a spălat bine pe creier pe celebrul user din anii ‘90 când știa să fie furios și iute. (Încă stau și contemplu internetul în vastitatea lui, ca pe un cer frumos colorat deasupra cartierului Mikalaka și știu că nu ne rămâne decât să eliberăm creatura, de aici de la computerul atelierului kinema ikon, în vreme ce utilizatorul bine temperat demantelează secretele unei noi aventuri experimentale.)

După retrospectiva Kinema Ikon de la Rezidența Scena 9, ce s-a terminat pe 6 decembrie, ce planuri de viitor aveți?

C.M.: Planul nostru de viitor este să deschidem la timp Capsula timpului; adică, marți, 28 octombrie 2070, ora 20.16.



Fotograf și redactor, a co-fondat Dissolved Magazine alături de Melissa. La Films in Frame adună recomandări de filme și seriale pentru weekend-uri liniștite și prezintă proiecte interesante din lumea filmului. Îi place să călătorească, să stea cu pisicile și să doarmă.