Ca-n orice grup, grupuscul de pe-aici ce se îndeletnicește cu cinemaul, fiorul iscat de moartea lui Sorin Botoșeneanu, petrecută pe 21 octombrie 2021, ne-a lăsat tremurând. Niște zile mai târziu s-a propus, discret, ceva în locul unui rămâi cu bine, ori mai degrabă un rămâi cu bine spus altfel. Însă nimeni din redacție nu se simțea în măsură de așa ceva, chit că printre noi se află dintre aceia care-i datorăm nemărginit profesorului Botoșeneanu, pe care nu l-am numit nicicând astfel – nici profesor, ci Sorin, nici Botoșeneanu, ci Boto. Fie oricum, sub povara momentului, de teama redundanței și nimicniciei locurilor comune, n-aveam nimic de spus. Altceva: niciunul dintre noi nu fusese unul „de-ai lui Boto”.

Cine s-a perindat prin UNATC îi cunoaște pe acei studenți ce împlineau cabinetul parcă pitit de la etajul doi; n-aveau oră de intrat ori ieșit și părea că stăteau acolo dintotdeauna, chit că chipurile se mai schimbau odată cu generațiile. Însă forfota rămânea la fel. Nu puțini erau aceia care, deși desprinși între timp de facultate, se întorceau pentru un sfat. Oricine putea deveni de-al lui Sorin; cuF toții îl admiram nespus. Însă puțini se alăturau găștii permanente. Privind în urmă, îmi par a fi aceia care puteau înțelege că nu-i nicio rușine în a avea nevoie de ghidaj, inspirație sau pur și simplu căldură jovială din partea altcuiva; iar asta nu-i ușor de acceptat la 20 de ani, când impresia că îți ești suficient ție însuți dă pe-afară. 

Niciunul dintre noi n-a trebuit să învețe pentru cursurile lui; studenții, liceenii învățau de la el și îi preluau pasele. Sorin era un passeur, un individ dedat întru totul traficului de idei; ce știa, dădea mai departe. Generozitatea sa ține de inefabil; de curând, totuși, Scena9 a adus laolaltă câțiva oameni care au reușit să o sugereze prin propriile povești, ajungând la o concluzie cum nu se poate mai justă – a plecat dintre noi „cea mai importantă persoană necreditată a noului cinema românesc”. E adevărat, capodopera lui Sorin a stat tocmai în prezența sa. Iar cum aceasta a devenit irepetabilă, ne rămân emoțiile copleșitoare. Și încă ceva – un mic canon de contrabandă. Când unii vedeau Mekas, ai lui Boto vedeau Perlov; unii Wiseman, alții Depardon; numai doiștii (de la etajul doi) fredonau Nina Simone. Nu-i vorba că ceva anula altceva, însă plutea impresia că la doi lucrurile au alt ritm. Dintr-un respect enorm pentru erudiția orbitoare a lui Sorin, am invitat-o pe Andreea Chiper, critic de film și documentaristă, dintre aceia de-ai lui Boto, să ne paseze câte ceva din literatura, cinemaul, muzica și ideile pe care  Sorin i le-a pasat la rândul lui. (Călin Boto)

*

Nu știu cum să spun pe șleau ce mă frământă, aș ocoli fericită toate evidențele care-mi sar în ochi, le-aș ascunde sub covor pentru totdeauna. A trecut o lună și realitatea e la fel de greu de privit în față. Ca unică soluție, am făcut câțiva pași înapoi și am adunat niște frânturi de întâmplări și revelații pe care mi le permite memoria. Jurnalul acesta e un traseu prin istoria unei întâlniri care n-o să se repete niciodată. (Andreea Chiper)

*

13 octombrie 2017

S-au dus primele două săptămâni de UNATC. Multă alergătură, zăpăceală, oameni peste oameni (diverși ca naiba), în fine, o întreagă tevatură care m-a extenuat cumplit. N-am avut niciun moment de respiro. Sau poate doar unul singur, chiar azi, la un opțional pe care inițial l-am evitat, parcă nu-mi spunea nimic denumirea: „Forme și structuri vizuale” – cam banală. Dar m-a tras Teo după ea și trebuie să admit că a avut dreptate, deși ne-am cam înghesuit în cabinetul lui Botoșeneanu de la etajul 2. E ceva în atmosfera caldă și un pic îngrămădită din cabinet, plin totuși de lumină, parcă și de altceva, dar nu-mi dau seama ce anume. E ceva în omul ăsta care mi-a plăcut din prima (foarte rar se întâmplă). Să vedem.

P.S.: De când am plecat de la curs îmi tot răsună asta în minte.

24 noiembrie 2017

O să înnebunesc dacă mai văd o singură dată videoclipul ăsta. Mai că nu l-am analizat fotogramă cu fotogramă în ultimele săptămâni, la cursul lui Sorin. Și pentru o vreme chiar am crezut că înțeleg; îmi dau seama acum că nu înțeleg nimic. Ce-i asta? Mizanscenă prin scharf și suprapuneri? Sau de fapt niciun fel de mizanscenă? Cum se încheagă niște imagini suprapuse și dau ghes unui strigăt pentru umanitate? Cred că e aici ceva mai mult decât un videoclip de MTV, insistența asta pe prim-planuri îl transformă într-o colecție de chipuri, un documentar de fețe dacă vrei, slow-motion-ul, joaca serioasă între limpede și nedeslușit ne afundă adânc în echivocul lucrurilor. Și totuși, e o încăpățânare, ceva tranșant în revenirile astea. Nu cred că de dramatism e vorba aici; ritmul nu e artificial, prefabricat de dragul muzicii și pentru a crea rima perfectă între imagine, muzică și emoție. Trebuie să fie mai mult de-atât.

Și cât de importante sunt texturile: rugozitatea unui perete spune uneori mai multe despre sufletul omenesc decât un decupaj complicat.

9 decembrie 2017

Listă de lecturi: Narcis și Gură-de-aur (Hermann Hesse), Siddhartha (Hermann Hesse), Gertrud. Rosshalde. Ultima vară a lui Klingsor (Hermann Hesse), Francisc de Assisi (Hermann Hesse), Lupul de stepă (Hermann Hesse).

Mai ales Lupul – pe care, de fapt, l-am mai citit cândva, dar s-au pierdut multe pe drum, cred că aveam și o cu totul altă vârstă, mă aflam într-o cu totul altă lume.

P.S.: În mod curios, Sorin zice că se regăsește în figura lupului singuratic.

20 ianuarie 2018

De mult nu mi s-a mai întâmplat să citesc și recitesc în același timp, să revin de zeci de ori la un paragraf, să întorc pe toate părțile o expresie, pe scurt: să fac noapte albă cu o carte în mână. Cărticica asta a lui Barthes – La chambre claire^[1] – e o colecție de anamneze delicate, un mic giuvaer de notații personale și amintiri trezite la viață prin niște fotografii și meditația la sensul lor. Când citesc, ce mă copleșește e însăși prezența lui Barthes – totul e scris la persoana I, cartea e străbătută de un vibrato profund personal, sinele bântuie fiecare rând în parte și traversează pâcla anilor și a morții. Că veni vorba de moarte, interesant e felul cum fotografia se transformă într-o „micro-experiență a morții”, din „subiecți” devenim „obiecte”, conservate cu succes peste timp, însă inerte, lipsite de viață; și Barthes nu se oprește aici, pentru că moartea pare să ia felurite chipuri, când paloarea de cadavru a măștilor din teatru, când figura mamei căutată cu disperare și în van prin sertare vechi – nimic n-o mai poate aduce la viață. Fiorul unei tragedii mari – război, sărăcie, foamete – nu e mai puternic decât tragedia mică a morții de lângă noi.

22 iunie 2018

Doamne cât detest vara. Exasperant anotimp, usucă și ultima picătură de voință din suflet. Azi a fost ultima zi de școală și am petrecut-o pe toată la Sorin: noi doi, Alex și Teo – a fost plăcut să împart câteva ore cu o mână de oameni dragi, doar noi patru în cabinetul de la etajul doi. Nici că se putea pune un punct mai rotund, mai plin, mai perfect – la sfârșitul acestui an plin de haos. Ne-am uitat la El sicario, al lui Rosi^[2], și chiar dacă nu e primul film al lui pe care să-l fi văzut, nu mă așteptam chiar la asta. Sigur, ceea ce frapează la început e povestea mare despre angrenajul mafiei mexicane specializate în traficul ilegal de droguri – probabil povestea asta e și resortul care menține în permanență interesul viu. Dar mărturia personajului ar fi putut foarte bine să alunece în zona călduță a senzaționalismului de duzină dacă Rosi nu ar fi dezamorsat tot mecanismul prin simplitatea cu care ne face să intrăm în film: o cameră de hotel (nu una oarecare), un om cu chipul ascuns îmbrăcat în negru și un caiet cu foi albe. Parcursul acestui om ni se devoalează în fața ochilor prin desene rudimentare cu markerul pe hârtie, prin cuvinte simple, printr-o serie de micro-gesturi mai grăitoare chiar decât cuvintele. E totuși izbitoare nonșalanța cu care Rosi pare să spună ceva esențial despre cinema într-un film făcut din nimica toată: nu ai nevoie de butaforii complicate ca să faci film, uneori sunt suficiente un caiet și un marker.

5 august 2018

Încerc de minute bune să pun pe hârtie niște cuvinte despre cartea asta extraordinară pe care am câștigat-o la un pariu cu Sorin (sigur, numai pe vară, dar e totuși o vară întreagă). Mi-e tare greu și simt că orice aș scrie, m-aș bălăci numai în banalități goale, dar n-am de ales și o să las aici câteva din banalitățile astea, altfel mi-e teamă că o să-mi alunece printre degete toate gândurile (deja dezordonate și ca vai de ele). Cele douăsprezece luni ale visului e o antologie pentru copii – vorba vine, pentru că în realitate asta e o simplificare grosolană, normal că nu e o carte pentru copii, e o carte pentru toată lumea. Și e așa tocmai pentru că textele, de la un capăt la celălalt, par dirijate de o mână care știe foarte bine ce face și prin ce întunecimi ne duce să orbecăim. (Mă întreb dacă basmele nu sunt cumva refugii unde ne oblojim rănile atunci când lumea din jur apasă prea greu?) Chimet pare să fi ales textele și reproducerile (volumul e fabulos ilustrat) după un algoritm nu întâmplător, dar în orice caz ghidat mai degrabă de rezonanțe emoționale decât de vreun dicteu al logicii și-al moralei. Copii care vor să cucerească America, un vânt orgolios cântând o doină de jale, misterul morții plutind deasupra unui canar în colivie. Și, de ce nu, o vulpe de pe o planetă străină dându-ne lecții despre suflet: „nu cunoști decât ce domesticești” – nu pot să mă abțin, orice rând din Micul prinț mă împietrește. „Esențialul e invizibil pentru ochi” – ceva ce ar zice și Sorin, punându-și falca în palmă (gestul lui) și uitându-se într-un punct doar de el știut.

P.S.: Tot în cartea asta am găsit o reproducere uimitoare după unul din studiile de formă ale lui Kandinsky, pe care nu-l mai văzusem înainte. Cred c-o să-mi fac un tatuaj cu un detaliu de aici.

12 octombrie 2018

Colegii mei au văzut azi Noaptea americană a lui Truffaut^[3] (eu n-am fost la școală). L-am văzut singură, de acasă, și e prima oară când nu împărtășesc entuziasmul lui Sorin pentru un film. Am senzația că Truffaut face aici un gest mai degrabă autosuficient, prin care se detașează de dramele și mondenitățile de culise, punându-le mai mult pe seama actorilor și plasându-și personajul pe terenul frământărilor intelectuale. Sigur, mereu vor fi captivante poveștile meta– și aceste pseudo-documentare despre lumea filmului, dar personajul regizorului e înconjurat de un aer de falsitate care mă scoate din minți (prefer de o mie de ori Secvențele^[4] lui Tatos). Și sigur, nu zice nimeni că e ușor să faci film (dimpotrivă), dar viziunea asta romantică a regizorului însurat cu munca lui prea ține de legendă.

Aș izola totuși câteva momente de grație pentru care, poate, aș revedea cândva filmul, și dintre ele pe cel mai puternic: pisoiul care refuză să bea laptele în fața camerei și întru hatârul regizorului. În acele două minute, Truffaut spune mai multe despre cinema decât într-un film întreg.

16 noiembrie 2018

Îmi place foarte mult Depardon – am văzut azi la Sorin Délits flagrants^[5], pe care-l mai văzusem cândva, dar multe detalii se pierduseră în ceața de zi cu zi a memoriei și, cumva, e ca și când l-aș fi văzut pentru prima oară. Din nou, e uimitoare simplitatea mecanismului, nu e nimic sofisticat într-o cameră de filmat observând o conversație într-o sală de audiențe (totodată, nu știu dacă un astfel de film ar mai fi posibil în ziua de azi). Dacă următorul tablou: doi oameni la o masă, față în față (nimic mai simplu) – m-ar fi dus odinioară cu gândul, poate, la un Coffee and Cigarettes, după Délits nici nu mai poate fi vorba de așa ceva. Cele două lumi care se ciocnesc la masa asta nu par neapărat ireconciliabile, dar legile omenești și granițele adunate între ele își fac treaba și sapă în continuare hăul dintre oameni. Răceala, rutina, alunecarea ușoară spre o zonă de morală justițiară – iată ce face din procurori niște figuri ba arțăgoase, ba rigide sau pedante (asta la prima vedere). Dar nici ei, cu toate astea, nu par întruchiparea antipatiei absolute; nimeni nu e în mod fundamental rău și nimeni nu e în mod fundamental bun, deși sistemul de justiție tinde spre uniformizare – aici pare să insiste Depardon, în această zonă de griuri amestecate, imposibil de despărțit unele de altele.

– Vous avez compris?

– Oui, madame.^[6]

25 ianuarie 2019

Incredibilă zi. O „zi de examen” – așa cum înțelege Sorin ideea de examen. Ne-am uitat toată ziua la fotografii și filmări de familie (home movies) aduse de noi din arhiva personală, ăsta a fost „materialul de examen”. Afară a nins în continuu și e un ger îngrozitor, dar a stăruit senzația că ne aflăm într-o bulă suspendată în timp, toți în jurul lui Sorin, ascultând povești din copilărie și văzând bucățile astea fabuloase. Și dincolo de relevanța materialelor, recuperarea anilor ’90 ca istorie recentă și alte bla-bla-uri, cred că extazul prin care-am trecut e pur și simplu rezultatul unui obicei cât se poate de banal: contemplarea relaxată a unor albume/filmări de familie. Aici stă toată frumusețea, în fascinația pentru ceva deopotrivă familiar și străin, dintr-un timp de care am aparținut și noi cândva sau care ne conține într-un fel sau altul. Părinți, bunici, unchi, o grămadă de rude și colegi de grădiniță – le-am văzut pe toate, tot felul de lumi mici dar atât de vii în senzorialitatea lor (anii ’90 au o textură specială). Da, e frumos să-ți imaginezi un film făcut din astfel de imagini și un dialog cu istoria mare, dar curiozitatea, mirarea, amintirea, amestecul de emoții – pe astea nu le putem controla și niciun cinema profesionist nu le face concurență. Professional cinema does no longer attract me.

Acum e târziu tare, dar a fost o zi așa frumoasă că parcă nu m-aș culca deloc, să mai dureze puțin.

29 martie 2019

Zi ploioasă petrecută de la un capăt la altul la Sorin. Uneori mă scoate din minți când vorbește peste mine și face ferfeniță tot ce aveam de zis, iar apoi nu mai știu de unde să apuc ideile, fraza compusă cu migală în minte, fraza aia care am certitudinea că va provoca un efect de zile mari. Și știu că o face intenționat, că-i place să se joace cu mine, să mă provoace, ca vorbele să capete o și mai mare urgență și o claritate de bisturiu, să se distileze și să rămână numai tăria din ele – ceva care umple tăcerile și plutește în aer până la următoarea răbufnire.

Ce voiam să spun de fapt: am revăzut azi Love Streams^[7]. Pesemne că a fost o decizie luată în inspirația momentului, o mică abatere de la programul obișnuit de documentare pure și dure, dar ce abatere fericită! Mare bucurie să revăd nebunia asta, amestecul de cruzime și tandrețe care poate deveni iubirea atunci când se ciocnesc două mari dezastre, doi oameni zdruncinați de temeri și orgolii, de fantasme personale (sau la comun). Aici, John și Gena sunt frați, dar chiar și așa, între ei aerul se mișcă aproape vizibil, îmi amintesc puține filme unde intensitatea privirilor să fie atât de sălbatică, animată de ceva care trece dincolo de ecran și de anii depuși straturi-straturi peste film. Oameni hărtăniți, mijind ochii în dâra de lumină ce străbate întunericul sufrageriei, care tot mai găsesc un dram de duioșie (e drept, dementă) de împărțit cu celălalt, un dans de dansat în bâjbâiala nopții. Secvența furtunii din final e uluitoare, încă aud râsul înfundat și horcăit al lui Cassavetes din agitația plecării ei, văd aglomerarea de lucruri și haosul din casă, mă izbește portiera trântită a unei mașini.

Că tot vorbeam de răbufniri.

12 aprilie 2019

Despre Depardon, din nou. De data asta cu 10e chambre^[8] (mă gândesc să-i propun lui Sorin o retrospectivă Depardon, dacă tot insistăm atâta cu omul ăsta – și pe bună dreptate). 10e chambre și Délits flagrants par să meargă mână-n mână: după camera de audiențe – tribunalul, dispariția intimității și confruntarea cu delictul adus pe o scenă, în fața unui public. Lucrurile merg și mai departe aici, distanța între acuzați și judecătoare e și mai mare, însă cineastul pare să se apropie chiar mai mult de ambele tabere. Spațiul se lărgește și face loc chipurilor: restrângând cadrul, Depardon dă frâu liber coregrafiei dintre mușchii feței și privirea pierdută, dintre eschivă și ridurile care dansează pe frunte în ritm cu tulburarea din suflet. Zig-zagul de replici pavează calea unui dialog fascinant, dar trebuie să recunosc că e ceva neliniștitor în neînduplecarea legii, e greu să-mi dau seama cât de just se cântăresc faptele și dacă nu ne scapă ceva din toată desfășurarea lor. Pe undeva în jocul de roluri fiecare se trădează pe sine, măcar puțin.

Mică lecție à la Depardon: documentaristul trebuie să se îmbrace mereu în negru, ca să se contopească cu aparatul și să nu atragă atenția.

17 mai 2019

Lui Sorin îi place foarte mult scurtmetrajul acestei fete, Cristina Haneș: Antonio e Catarina. De fiecare dată când îl văd (pentru că, aidoma lui Sorin, aproape că nu mă satur să tot revin la el, mai mult sau mai puțin obsesiv), nu mă pot abține din a mă gândi la ițele încâlcite ale unei relații care se țese între un om și un altul, la tăcerea care umple spațiul și electrizează aerul dintre ei. Și e atât de simplu: doi oameni în întuneric, uneori în același cadru, alteori fiecare de o parte și de alta a unei baricade invizibile, în fața sau în spatele aparatului. Doi oameni între care se ivește filamentul fragil, dar incandescent, al intimității – și pâlpâie îndărătnic în noapte. Totul se întâmplă într-un apartament din Lisabona, din care nu vedem prea mult și de unde oricum nu prea ieșim, mulțumindu-ne cu câteva ocheade aruncate peste gratiile balconului – o străduță pietruită, câțiva oameni, luminile unui club de noapte, vag întrezărite printr-o crăpăură de ușă. Antonio și Catarina se joacă unul cu celălalt într-un schimb alunecos de replici, un care-pe-care pe urmele căruia ajungem la câteva întrebări esențiale și la niciun răspuns – asta pentru că nici nu e nevoie de un răspuns.

4 iunie 2019

Gata, acum totul e limpede și complet ireparabil: Nu vedem nimic (niciodată). Așa zice Arasse^[9] și o zice foarte bine. Găsesc în cartea lui un spirit intransigent și chitit să nu lase nimic la voia întâmplării și pudibonderiilor din critica de artă specializată în analize reci și „corecte”. Protestul lui se adresează acestei orbiri pe care o luăm prea des drept o infirmitate nobilă (snoabă e un termen mai bun): când anume am încetat să privim cu adevărat obiectul de artă (eu aș zice lumea) și când, dumnezeule, a început retorica sofisticată să fie mai importantă decât evidențele care ni se înșiră în fața ochilor în toată splendoarea lor? Refuzul anchilozării în formule pompoase și goale de sens, plictisitoare până-n măduvă, asta e pledoaria lui Arasse, omagiul lui (fără lauri și fără soclu) dedicat artei. Și cartea lui, departe de a ne asalta ca o rafală de mitralieră, e totuși un tur de forță, unde realitatea adulterului se topește în dorința ațâțată a soțului, prezența unui melc devine un comentariu despre perspectivă, iar ruta capriciu-prezență-absență e drumul cel mai sigur spre depășirea clișeului. Fundamentul cultural clădit de fiecare dintre noi cărămidă cu cărămidă nu e atât de rigid încât să poarte în sine „responsabilitatea” de a ne reprima imaginația. Nu există categorii și sertărașe, există doar pericolul blazării, al inventarierii sterile a tot ce este mai frumos pe lume.

19 decembrie 2019

Am ajuns în cele din urmă să mă molipsesc și eu de morbul ăsta al scotocirii prin anticariate după volume rare de poezie. Sorin are dreptate cu pasiunea asta a lui, pânda și alergătura sunt epuizante, dar efortul merită cu prisosință. Mi-am ales un panteon personal din toată poezia despre care am vorbit cu el în anii ăștia: Omar Khayyam (mi-a dăruit chiar el un volumaș superb), Vasile Vlad și Sylvia Plath – de altfel foarte diferiți între ei.

Khayyam e departe de ceea ce-mi place mie cel mai mult în poezie, dar aș minți dac-aș spune că n-am găsit în catrenele lui o muzică de demult învăluită în falduri vaporoase, versuri ca niște marionete ghidate de un orfevru bătrân pe terenul visului și al morții – toată fragilitatea lumii într-o picătură de ploaie (devin sentimentală, trebuie să mă opresc din asta).

Mare descoperire Vasile Vlad, nu știu cum de-l ratasem. Echilibristica asta a lui pe firul subțire dintre vis și lucrul întâmplat aievea, dintre un soi de anatomie a gesturilor și debarasarea totală de ele – e printre cele mai pătrunzătoare feluri în care poți să înoți în apele tulburi ale poeziei. Cu un picior în cotidian și celălalt plutind în abisul abstractului, în lumea sentimentelor pe care nu știi de unde să le apuci – cam așa se deplasează Vlad prin versuri. Genul ăsta de simplitate paralizantă apasă pe niște butoane care nici nu credeam că există. Las o mostră: „Dar gropile nu mai încap în pământ/ și se prevăd dărîmături mai minunate/ decât dărîmăturile inimii;/ ziua pare îndepărtată de răspunsul dragostei/ iar cuvintele și celelalte tăceri/ cum să ajute?”

Sylvia e într-adevăr de pe altă lume. Și nici nu știu ce să scriu, frazele îmi vin în minte destul de anevoie, ca și când poezia ei ar opune rezistență la orice încercare de a descrie (explica? glosa? interpreta? care-i cuvântul potrivit?) versurile. Nu sunt sigură decât de faptul că tot ce-am citit e teribil, cum teribil trebuie să fi fost și scrisul în sine.

Încă mă întreb cum de e posibilă o asemenea intensitate a fiecărui act, a fiecărui pas, a fiecărei îndoituri de deget. Felul cum alergi după ultimele refugii din alții, și-apoi tot la tine te întorci, la mitologiile săpate adânc în carne: „The woman is perfected/ Her dead/ Body wears the smile of accomplishment (…)”

Mă rog, nu fac aici colecție de citate, dar o să mă opresc și la bucata asta răvășitoare din Daddy (promit că e ultima):

„I was ten when they buried you.

At twenty I tried to die

And get back, back, back to you.

I thought even the bones would do.

But they pulled me out of the sack,

And they stuck me together with glue.

And then I knew what to do.

I made a model of you,

A man in black with a Meinkampf look

And a love of the rack and the screw.

And I said I do, I do.

So daddy, I’m finally through.”

6 mai 2020

Conversație fericită cu Sorin la telefon, eu povestindu-i toate prostiile de pe lume, el ascultând răbdător, amândoi uitându-ne pe geam de la etajul 7 la Bucureștiul adormit (firește, din unghiuri diferite). E trecut bine de miezul nopții, dar nu mi-e somn deloc. I-am povestit despre cât de greu îmi e să citesc Jurnalul lui Sîrbu^[10], în tot turbionul amețitor al școlii online, exasperarea de a fi închisă în casă și grijile cu licența. Acest om trecut prin șapte dictaturi (care mie nu-mi ies la numărătoare – sigur îmi scapă ceva, dar nu știu ce) pare să fi ajuns la bătrânețe foarte chinuit și amărât, și totuși foarte lucid  – cred că tocmai din luciditate vin multe din frământări. Tot pesimismul și toată resemnarea care străbat inclusiv notațiile despre lecturi cad greu ca o bucată de plumb (sau poate sunt eu obosită?), e un text foarte dens, de parcă s-ar fi grăbit să scrie cât mai mult cât încă mai era timp. După câteva zeci de pagini, am renunțat să-mi mai fac liste cu cărțile despre care vorbește, realizând că e în zadar și că, în definitiv, nu despre asta e vorba. Contează mai mult plonjarea în bucățile de cotidian strâmtorat, înaintarea prin oameni, fapte, istorie – ca prin rândurile înghesuite unele în altele, înotul prin materia organică a cuvintelor.

Sorin mi-a zis să am grijă cu insomniile și adevărul e că mă cam doare capul, poate chiar ar trebui să mă culc.

10 octombrie 2020

După luni bune, azi am mers din nou la școală: m-a invitat Sorin (normal) la proiecția anuală a lui El Sicario, de data asta cu alți oameni, altă generație, în alt anotimp. O regăsire plină de entuziasm, mirosul locului e același, dezordinea e aceeași, geometria spațiului – aceeași. Cât de dor îmi era de cabinetul ăsta! Și de Sorin, cu fâțâiala lui emoționată ca în fața oricărui început, agitându-se de colo-colo în timp ce ascultăm muzică și-mi spune că-mi stă bine cu părul lung. Chiar și obiceiul enervant de a mă certa pentru că-mi trosnesc degetele îmi lipsise.

După film, mică polemică cu Sorin: El Sicario și-a mai pierdut din prospețime, parcă mecanismul e ușor leneș, parcă muzica aia ce ține loc de coperți putea foarte bine să lipsească. Mă fascinează și acum, dar cu ceva mai multă moderație. Sorin nu e de acord, pentru el filmul e în continuare o mostră a tot ceea ce e chintesență în cinema, un soi de magie care se poate răsări numai din cele mai simple trucuri – cele mai dificile.

În mașină în drum spre casă: apele se limpezesc și începem să pălăvrăgim ca doi copii despre una și alta. Inițial greșește drumul și mă duce în cartierul lui Andrei, dar când îi zic că nu recunosc locurile, ne oprim și schimbăm ruta. La intrare în Titan, îmi arată undeva în zare blocul unde a copilărit, și când ne apropiem de casă, îmi spune că pe-aici stă și Dana Bunescu. Își amintește de o piață undeva prin zonă, deduc că despre Miniș e vorba, alta nici nu e. Mă lasă la trecerea de pietoni și îl pup pe obraz, ca de fiecare dată când ne despărțim. Îi fac cu mâna până când mașina dispare de tot.

*

21 octombrie 2021

Nu cred c-o să mai pot vedea Perlov vreodată. Îmi răsună în minte vocea lui din Jurnal^[11], sacadată, cadențată pe fiecare silabă ca niște pietricele aruncate cu precizie, dar și cu destulă cruzime, de la o fereastră sau de pe un acoperiș de bloc. Un bloc printre multe altele din Tel Aviv, unde dimineața are culoarea tulbure a insomniei – acel albastru imaterial care te întâmpină la balcon când încă se mai zărește luna pe cer și lumea se pune încet-încet în mișcare. Fără voia mea îmi trec prin minte străfulgerări de secvențe și, cu fiecare din ele, niște fiori reci pe șiră. Lecțiile lui Perlov sunt clare și misterioase deopotrivă, nu știu unde se termină amintirea vagă și unde începe istoria cu greutatea ei zdrobitoare, de unde pornește firul roșu al memoriei și cum ajunge pânză de păianjen peste ochii mei neatenți. Și, de fapt, ce fel de lecții sunt astea? Nu e nimic didactic în momentele de grație când camera se rotește spre interior și surprinde micile epifanii zilnice. Nimic pedant în reflexul de a filma o supă caldă. Nici punctul de vedere nu e fix: ochiul caută cu nerăbdare, cu o curiozitate frenetică tot felul de gesturi, detalii, ferestre și ecrane – aparatul de filmat e totodată jucărie și armă, suntem în același timp civili cu mâinile goale și soldați înarmați. Viața se întâmplă la fel de bine într-un apartament ticsit cu cărți și într-un cimitir din São Paulo, în Saint Germain de Prés și în Creta.

Un mare gol în stomac. Știu și nu prea știu de unde vine – cred și nu prea cred că o să treacă.

^[1] Roland Barthes, Camera luminoasă, ed. Idea Design & Print, Cluj, 2009

^[2] El Sicario: Room 164 (r. Gianfranco Rosi, 2010)

^[3] La nuit américaine/ Day For Night (1973)

^[4] Secvențe (Alexandru Tatos, 1982)

^[5] r. Raymond Depardon, 1994

^[6] – Ați înțeles?

  – Da, doamnă.

^[7] r. John Cassavetes, 1984

^[8] 10e chambre – Instants d’audience/ The 10th Judicial Court. Judicial Hearings (r. Raymond Depardon, 2004)

^[9] Daniel Arasse, Nu vedeți nimic, ed. Art, București, 2009

^[10] I.D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2009

^[11] Yoman (r. David Perlov, 1983)

Andreea Chiper

Studentă la UNATC, preselecționer la One World Romania și ocazional critic de film. Redactor al revistei Film Menu și colaborator al Acoperișului de sticlă & în curând licențiată în Alexandru Tatos.