Corespondență pariziană (octombrie-noiembrie 2021): Arhipelagul cinemaului

13 Noiembrie 2021

Un material de Victor Morozov despre ce mai înseamnă astăzi o „capitală a cinefiliei” și despre plăcerea „cinemaului călătorit”, așa cum îl numea criticul Serge Daney. O corespondență pariziană ce își propune să trăiască din nou filmul la cald, depănând firul unor impresii fugace care, fără pretenția exactității, s-ar putea să aibă totuși ceva de spus în privința unei pasiuni. Formatul va fi liber, personal și nu va jura decât pe un singur reper: cinemaul.

 

19 OCTOMBRIE

Seara, eveniment mai lung decât mi-aș fi dorit, în jurul lui L’Étrange petit chat (2014) de Ramon Zürcher. Am intrat cu greu în film, dar am intrat, târât de evidența unei priviri sigure, singulare. Ador când mi se întâmplă să văd pe neașteptate cum cinemaul, această creatură imobilă și aparent neputincioasă de zeci de ani, e forțată să se pună din nou în mișcare pentru binele unei povești. Cum e cazul aici – căci ce metodă mai bună de a descrie forfota carcerală a unui apartament în care se bulucesc membrii unei familii extinse decât suprasolicitarea acestui hors-champ chemat să asalteze interiorul cadrului cu orice ocazie? Zürcher vine aici cu o găselniță genială – nu-mi amintesc ultimul film care să-mi fi oferit un peisaj sonor atât de insistent-forfotitor, atât de migălos meșteșugit –, care are rigoarea unei metode și inspirația unei lovituri de grație. Ca orice mare film, acest film mic (1h12) își permite să fie didactic în limitele bunului-simț, ba mai mult, are nevoie să fie și didactic, să-și impună cu de la sine putere niște opreliști, aidoma acestor rime (sângele care tot țâșnește, interludiile muzicale, micro-narațiunile inserate ici-colo), pentru a putea zburda zglobiu în jurul lor, aruncând totul în aer. Ce să mai, surpriză totală acest anti-Sieranevada, care reușește o splendidă adecvare între nevoile poveștii și mijloacele formei. Concluzie: familia nu e decât un teatru de țăcăniți care-și pasează rolurile între ei, devenind, din povestitori, spectatori după cum bate vântul. La final, discuție în prezența lui Pierre Eugène de la Cahiers, a lui Marie-Anne Guerin de la Trafic și a celor doi simpatici frați-regizori (Ramon a regizat, iar Silvan a produs), care vorbeau o franceză comică în seriozitatea ei greșit accentuată. Eram pentru prima oară în sala vetustă și albastră a Cinemaului L’Archipel, la stația Strasbourg–Saint-Denis, într-o sală plină de oameni fără mască, începând cu cei din față (așa e cutuma aici…) și terminând cu nenea din spatele meu, care mi-a tușit în ceafă tot filmul. Noroc de-această mostră juisivă de sunete care ricoșează dintr-o margine în alta a cadrului, spărgându-se în mii de cioburi vibratile, și de-această tentație subterană pentru morbiditate, care animă un film altminteri solar în banalitatea lui solemnă. Zürcher e, alături de Straub, Akerman sau Godard, dintre acei creatori prețioși pentru care filmul e întâi de toate o chestiune de cadru. Abia aștept să-i văd noul film.

 

22 OCTOMBRIE

La amiază am mers lângă Hôtel de Ville, la Luminor, și am plătit 8 euro mari și lați pentru Bergman Island al Miei Hansen-Løve: cunoștință veche, din timpul liceului, cu care am impresia că împart o lungime de undă într-ale sensibilității. Filmul ei s-a lansat în Franța undeva în iulie, iar acum a fost reluat trei zile doar în acest cinema. Și s-a dovedit o plicticoșenie întinsă pe două ore, complet lipsită de vlagă în ciuda încercărilor disperate de reanimare a narațiunii, ba printr-o povestire în ramă, care păstrează vagi tangențe și coincidențe cu povestirea mare, ba prin propteaua ideală (sau fatală) oferită de Insula Fårö, unde a viețuit Bergman, ba prin castingul cu Vicky Krieps, Tim Roth, Anders Danielsen Lie, Mia Wasikowska, și tot degeaba… Cel mai anost film al Miei Hansen-Løve, o cineastă pe care o stimam mult până acum, dar care traversează o pasă proastă a carierei (precedentul film, Maya, se petrecea undeva în India și dădea deja vagi semne de scleroză).

Noroc că apoi, seara, la Centre Pompidou, în sala mare, întunecoasă și incomodă, am putut asista la întâlnirea (virtuală) dintre doi minunați cineaști americani contemporani, Kelly Reichardt și Todd Haynes, ea cu noi în sală, el undeva peste ocean, dar prezent pe ecran. Lucrurile s-au întâmplat la capătul proiecției lui Safe (1995) de Todd Haynes pe 35mm, care cred că a fost unicul lungmetraj non-reichardtian al acestei retrospective integrale a operei lui Reichardt (operă mică, dar care ridică tot soiul de chestiuni referitoare la sensibilitate, privire, mizanscenă), și deci singurul care mă interesa cu-adevărat, pentru că filmele ei, de la primul până la ultimul, le știu foarte bine. Încercasem de mult să prind Safe pe undeva, fiindcă citisem despre el într-o carte care m-a influențat pe vremuri, și-apoi fiindcă Haynes e unul dintre cineaștii pe care, pentru acele magnifice Far from Heaven (2002) și Carol (2016), am ajuns să îi apreciez, să îi caut, să îi urmăresc cu orice ocazie. Safe e puțin altceva – mai lent, mai zgârcit cu gros-planul edificator, mai departe de melodramă, căreia îi preia învelișul tare (contextul upper middle class, viața de suburbie care te strânge în ghearele ei până la sufocare…), dar nu și nucleul lăcrămos. Filmul e despre o femeie casnică (Julianne Moore într-o formă de zile mari) care alunecă într-un fel de nevroză datorată poluării sau paranoiei sau depresiei, Dumnezeu știe, apoi intră într-un rehab care seamănă cu ceva între o sectă bivolariană și un curs de yoga new-age-ist și astfel se îndepărtează încet-încet de lume. Oricine intuiește că rezultatul final e pur și simplu exploziv, de o luciditate, un vizionarism și o profunzime incredibile. Căci deși Haynes nu avea cum să intuiască, în 1995, valul de wellness (combinat cu niscaiva tendințe anti-vaxx recente) care avea să măture totul în calea lui peste numai câțiva ani, făcând ravagii printre oamenii tot mai lipsiți de orizont, tot mai împotmoliți în minciuna propriilor vieți frumoase și fericite, cu siguranță l-a anunțat admirabil prin Safe. La final a ținut un discurs foarte pertinent și articulat, în aceeași măsură în care degaja prin toți porii un fel de coolness tipic american, și a vorbit despre momentele incipiente ale ideilor păguboase de self-help la care oamenii au aderat atât de ușor, căci „mereu vom prefera autoculpabilizarea în fața haosului, chiar dacă asta nu face decât să ne conducă spre eșec de fiecare dată, fiindcă ne împiedică să vedem the bigger picture. Dar haosul nu poate fi înțeles, iar asta ne sperie, îi preferăm chiar și o ordine artificială. Oamenii sunt cu toții niște copii cărora, neputincioși în fața divorțului părinților, nu le rămâne decât s-o întrebe pe mama dacă toate astea se întâmplă din vina lor.” În aparență, Safe e un film rece și impenetrabil, însă, ca orice Haynes, are clipele lui de ironie acidă și de romantism abia mascat, semn că lecția lui Sirk a fost învățată pe de rost: oare cine poate crede în aceste happy end-uri care ne fac să plângem? Julianne Moore privindu-se în oglindă și poticnindu-se în această novlimbă a iubirii de sine cu forța e tabloul cel mai răvășitor al unui film-bisturiu, politic cum numai melodramele sublime știu să fie.

Todd Haynes
Todd Haynes

23 OCTOMBRIE

Decisesem să stau în casă în seara asta, dar apoi am decis că totuși mai bine nu – voi merge la acel film de John Sayles, City of Hope (1991), care rulează la Cinematecă în cadrul retrospectivei dedicate, și care fusese descris de Jonathan Rosenbaum drept un film onorabil din partea acestui regizor. Cum, spre rușinea mea, n-auzisem de Sayles până să dau peste retrospectiva asta, am zis să pornesc la drum în felul ăsta. Dar ce nulitate de film! Ce lipsă crasă de talent, sau măcar de inteligență artistică, sau măcar de-un zvâc acolo, care să scoată filmul ăsta din senzația că da, o fi o chestie muncită din greu și căznită cât se poate, dar totuși se îndreaptă spre ceva, spre orice. Nimic de genul ăsta: idei formale – zero, cu excepția dorinței vanitoase de a face pe autorul; conținut – zero (pe lângă el, un film ca Do the Right Thing pare scorneala unui geniu). Singurul lucru mișto a fost doamna asta de pe rândul din față, care tot făcea gesturi ample cu mâinile pe întuneric – filmul începuse deja – către prietena ei de pe culoar, care n-o vedea, de parcă ar fi dirijat un avion către poziția finală de parcare.

 

24 OCTOMBRIE

Azi am văzut un film minunat, Falbalas de Jacques Becker, alături de o sală Henri Langlois plină ochi la Cinematecă. În total, tărășenia a durat, de când am plecat de-acasă și până am revenit, vreo 5 ore – cât timp mă face să consum în tranzit Parisul! –, dintre care o oră și ceva de stat la coadă și așteptând mai întâi să-mi iau bilet, apoi să intru în sală. Ce ardea? Faptul că însuși Jean-Paul Gaultier, care a organizat o expoziție despre cinema la etajul 5 al Cinematecii, a venit la final pentru a discuta despre film, despre relația lui cu cinemaul etc. (Kika lui Almodovar, un film totuși slab pe care l-am văzut săptămâna trecută, era parte a aceleiași mini retrospective; Gaultier făcuse acolo costumele.) Falbalas, deci, e un film puțin cunoscut și recent restaurat, aparținându-i celui mai mare regizor al cinemaului postbelic clasic din Franța (fiul său, Jean Becker, era în sală), iar faptul că Gaultier, în mare vervă, a povestit despre cum a l-a descoperit la televizor pe când avea 13 ani, iar asta l-a motivat să facă design, a fost cel puțin entertaining. Când a povestit despre cum însăși Micheline Presle, grozava și grozav de frumoasa actriță principală a filmului (și a lui L’Amour d’une femme de Grémillon, despre care am scris în precedenta corespondență), a venit la deschiderea expoziției, evenimentul a fost învăluit de o aură fermecătoare. Micheline Presle, apropo, încă trăiește – are 99 de ani! –, a fost mama regizoarei Tonie Marshall, care a murit anul trecut de covid-19, iar Gaultier a povestit frumos cum, deși o lasă memoria, imediat ce a dat cu ochii de o imagine a sa din Falbalas, inclusă în expoziție, și-a regăsit parcă ceva din scânteia starului de odinioară. Iar lui Jean-Paul i-a spus: „sunt bunica ta…!”, pentru că jucase rolul bunicii sale într-un spectacol pe care l-a regizat chiar el, Fashion Freak Show În fine, Falbalas e un fel de strămoș al lui Phantom Thread, despre un creator afemeiat și misogin (Raymond Rouleau, excelent) care-și pune-n cap să o cucerească pe logodnica prietenului său cel mai bun, just for fun. „Cucerească” e cuvântul, căci omul chiar asta e: un cuceritor care avansează spre femei ca spre niște teritorii de plasat repejor sub propriul jug. Dar ce necaz, de data asta, când realizează că s-ar putea, ups!, să o iubească pe această tânără. Obiectul dorinței prinde să se emancipeze și să se răsfrângă dincolo de limitele impuse de scenariul prestabilit… Finalul e tragic, splendid, asezonat cu niște gros-planuri hipnotice cu care cinemaul, cândva demult, știa să ne gratuleze. Film care-și găsește rezoluția la capătul unui scenariu piperat și hazos, tratat cu un ochi modern și plin de gusto. Cum e scena aceea când, la prezentarea de modă din final, croitoresele se bulucesc în spatele ușilor închise, sperând să zărească modelele prin gaura cheii, apoi cad ca popicele în momentul în care ușile respective se deschid din interior. Și cum e, mai ales, personajul acestei Micheline Presle, o tânără forțoasă care, atunci când înțelege că viteazul croitoraș și-a cam bătut joc de ea, adoptă o atitudine de frondă grațioasă, cu care îl învinge pe toate planurile și-l bagă în mormânt. Un film mare, cu-adevărat mare.

 

25 OCTOMBRIE

La 6 seara am mers la Filmothèque du Quartier Latin să văd unul dintre cele două filme de Éric Rohmer care-mi mai rămăseseră de văzut, nouăzecistul Les Rendez-vous de Paris, turnat între două intrări din tetralogia mai laborioasă a anotimpurilor. Ocazie cu care am descoperit și acest mic cinema situat puțin mai sus de Reflet Médicis, dar pe aceeași stradă, dotat cu cea mai strâmtă scară din câte am văzut – altminteri, sălile sunt destul de mari și se află la subsol – și cu o toaletă unde se intră direct din sală și unde, înainte ca filmul să înceapă, cred că s-au perindat toți spectatorii. În așa hal încât aproape că începusem să mă întreb oare ce se dă în spatele acelor uși, dacă toată lumea simte nevoia să treacă pe-acolo. Apoi a urmat filmul, un triumf, ca orice film de Rohmer. E compus din trei scheciuri splendide – și mult mai solid închegate decât acelea, vag convingătoare chiar și pentru gustul meu foarte indulgent de fanatic rohmerian, din Quatre aventures de Reinette et Mirabelle, văzut acum puțină vreme. Mai ales al doilea, despre o relație de dragoste aflată în faza tatonărilor, între o indecisă și un nerăbdător, petrecută exclusiv prin parcurile pariziene (Rohmer chiar se-amuză să le inventarieze clar, cu liniuță), e o capodoperă despre destin și farsă. N-am să mă satur niciodată de invențiile și micile giumbușlucuri ale acestui conservator capabil de miracolul ieșirii din sine și de investigații libere, avântate, șarmante, nepărtinitoare în pături sociale cu care acesta n-avea nimic, sau aproape nimic, de împărțit – dar uite că asta n-a fost o problemă!

Cinema Luminor
Cinema Luminor

27 OCTOMBRIE

Am văzut primul meu Danièle Dubroux – și zic așa pentru că, în mintea mea, cred că de când îl citeam cu asiduitate pe Serge Daney, cu care era prietenă, Dubroux a avut mereu anvergura unui autor intransigent, chiar fără să știu ce filme a făcut și cum le-a făcut, chiar știind că a făcut foarte puține filme. Am pornit deci apăsat și incitat de așteptări intimidante spre Forum des Images – unde am avut norocul unei copii curate pe 35mm – și n-a fost nimic din toate astea, ci un film cu intenții inaparente, în genul acestor autori francezi optzeciști care mi-s foarte dragi (Jean-François Stévenin, Patricia Mazuy), care se lasă totuși animat de cele mai stranii curente de aer subterane, capabile să creeze valuri mari la suprafață. E vorba despre o femeie trecută de vârsta a doua – și jucată chiar de Dubroux, de asemenea scenaristă – care-și părăsește companionul burghez ca să trăiască cu un tip de 22 de ani, cu o față hipnotic de asemănătoare cu a lui Vincent Lacoste. Iubire nebună, dar care pe parcurs lasă loc îndoielii: nu cumva acest individ, care e fiul unui fost partener, e de fapt și fiul ei? Border Line (1993) – așa îi zice filmului – e uneori foarte amuzant (un comic minimalist de limbaj și de reacție care anticipează oameni precum Antonin Peretjatko sau Léonor Serraille), alteori foarte înfricoșător (nu o dată m-am temut că vom da în body horror), și cel mai adesea instabil dincolo de forma sa fals convențională, evoluând pe un traseu emoțional greu de ținut în frâu. Grozavă scena în care Dubroux o transportă pe „mama” tipului – o femeie picantă cu voce subțire, care se electrocutează în baie și moare – înapoi la ea acasă, fără cine știe ce precauții la gândul că ar putea fi descoperită cu un cadavru în mașină: e un moment care conține, în simplitatea lui apropiată de déjà-vu, toată puterea sensibilă a acestui film, care stârnește hohote de râs în fața perplexității (transportată într-o clinică de psihiatrie, va vorbi foarte calm despre cum „a dus-o acasă” pe această femeie moartă) și neliniște în fața familiarității (bineînțeles că angajatul de la benzinărie a fost aproape să o prindă etc.). Păstrez pe undeva o copie vai de capul ei la Les amants terribles, un film anterior acestuia, pe care mă voi grăbi să-l văd de îndată ce găsesc puțin timp liber.

 

31 OCTOMBRIE

I-am mai dat o șansă lui John Sayles, după ce-am citit un post despre Lianna scris pe Facebook de criticul Mathieu Macheret – și-ntr-adevăr, dacă n-aș fi știut, n-aș fi putut crede că omul care a ouat vrăjeala de City of Hope e același cu omul care a gândit în adâncime acest film foarte hot, despre o tipă care-și lasă soțul și copiii ca să se mute împreună cu profa ei de la seral într-un campus universitar de pe coasta de est. De fapt, această amplitudine tematică – și mai ales această diferență de subiect, de ritm, de sensibilitate dintre cele două filme – mă face să-l reconsider pe Sayles, fiindcă știu bine că-n ziua de azi, ba chiar și-n ziua de ieri, căreia îi aparține filmul, a devenit tot mai greu să acoperi, ca pe vremuri, teritorii distincte, darămite diametral opuse, refuzând cantonarea mereu la îndemână între coordonatele zonei pe care-o știi. De n-ar fi fost ușor clunky pe alocuri, ușor demonstrativ, chiar m-aș fi lăsat cu totul în voia acestei radiografii serioase a mediului universitar american (soțul burghez și ticălos care predă cinema și merge la festivaluri pentru a viziona, dezgustat, „capodopere lituaniene” e ceva foarte special). Dar rămân căzut în admirație pentru felul aproape spontan în care filmul știe să-i confere o libertate radicală acestei femei (Linda Griffiths), rămânând de partea ei până ce se-asigură că o scoate la liman, dincolo de homofobii ani optzeci. 

Azi, în noaptea de Halloween, am văzut oameni costumați. La dus, un cuplu mergea grăbit undeva, el era Joker, ea nu știu cine era, că nu mă pricep.

 

1 NOIEMBRIE

Azi am recuperat în sfârșit noul La Jeune fille et l’Araignée de Ramon și Silvan Zürcher (primul a regizat, al doilea a produs, ambii au scris). Filmul e complet în stilul precedentului, deși între ele s-au scurs vreo 8 ani. Același huis clos populat de personaje aduse împreună cu ocazia unei reuniuni oarecare, lăsate să-și elibereze energiile și delirurile în doi, în trei, în câți or fi… Dar formula, odată trecut gustul revelației, nu mi s-a mai părut impresionantă și nici măcar interesantă (un cuvânt foarte la modă azi), ci complet dependentă de premisa didactică necesară bunei sale funcționări. Tot acest decupaj în mici aparteuri are momentele sale – mai ales între Mara, fata misterioasă care tot timpul când vorbește pare cuprinsă de frig, iar asta îi conferă un aer autentic de vulnerabilitate, și Jan, un personaj nesemnificativ, se înfiripă un fel de conversație decalată și puternică, în care iubirea devine un discurs performativ apt să țină loc oricăror gesturi convenționale. În astfel de scene circulă mult curent electric, care aprinde un film altminteri cam prea matematic, în ciuda unei senzorialități neașteptat de libere (mereu cineva se lovește, altcineva are un herpes, altcuiva îi dă sângele…). Dar totul are aerul unui impas formal: până și interludiile muzicale sunt transpuse aici ca atare după debutul din 2013. Iar stilul lor sacadat are ceva obositor. Poate e-o senzație coerentă prin raportare la narațiunile astea sufocante, dar nu țin să le revăd filmele prea curând.

John Sayles x3. The Secret of Roan Inish, ultimul din retrospectivă pe care cred că-l văd, fiindcă aveam un interes precis: s-a filmat în Irlanda, prin peisajele incredibile pe care le-am lăsat în urmă cândva, fără să le uit niciodată. Păcat că în final a trebuit să mă mulțumesc cu o poveste folclorizantă pentru copii, cu foci gânditoare și pescăruși lacomi și alte arătări – încă puțin și apăreau și leprechaun-ii –, care pornește foarte interesant, în jurul unor ecouri istorice atestate, dar se surpă sub vacuitatea propriei narațiuni. Ceva care-ar putea aminti de feeria din The Quiet Man de Ford și Brigadoon de Minnelli, păstrând proporțiile, desigur, căci Sayles e cel mult un meseriaș onest, fără nimic din geniul maeștrilor amintiți, mai aproape aici de Lemony Snicket… Am plecat din sală frustrat, pentru că filmul mi-a fluturat pe la nas posibilitatea unei lumi extraordinare chiar dacă mature, dar a spulberat-o în numele unui infantilism cel mult ridicol. Cum am mai văzut pe la Sayles, niște intuiții rezonabile sunt stricate de mizanscena fără idei și de acțiunea fără viziune – de pildă, ce zici de toată redundanța stilistică a acestor povestiri care compun prima parte a poveștii (fiecare membru al familiei îi istorisește fetiței-eroine pățanii din trecutul strămoșesc), ajutând-o cu chiu, cu vai să rămână ancorată, și care apoi lasă loc unei găuri pe care Sayles o umple prin muzică și, da, cadre de umplutură?

 

9 NOIEMBRIE

În pauza dintre cursuri, colega mea Roxane mi-a spus că a văzut recent un film splendid: Lianna. După care am sporovăit admirativ cu privire la acest efort regizoral remarcabil, constatând ușurați că l-am văzut la Cinematecă în zile diferite și că nu ne-am ratat într-o aceeași sală… Roxane mi-a spus că John Sayles himself îl joacă pe amicul cam jalnic al Liannei, cel care, atunci când află că s-a despărțit de soț, dă buzna peste ea în apartament și îi face avansuri pe față… dar apoi se răscumpără în cadrul unei frumoase scene dintr-un parc tomnatic, când își întrerupe jogging-ul pentru a-și cere scuze și a oferi una dintre cele mai empatice replici la situația Liannei. Tot filmul e așa: plin de false rotunjimi și de posibilități neprevăzute, rezervate fiecărui personaj în parte, de a-și dezvălui multiplele fațete sau adevărata lumină. Tot de la Sayles, Roxanne mi-a recomandat Baby It’s You, din același an cu Lianna. Poate mai am timp să-l prind.



Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu