Corespondență pariziană (noiembrie 2021): Vechi maeștri

11 Decembrie 2021

Un material de Victor Morozov despre ce mai înseamnă astăzi o „capitală a cinefiliei” și despre plăcerea „cinemaului călătorit”, așa cum îl numea criticul Serge Daney. O corespondență pariziană ce își propune să trăiască din nou filmul la cald, depănând firul unor impresii fugace care, fără pretenția exactității, s-ar putea să aibă totuși ceva de spus în privința unei pasiuni. Formatul va fi liber, personal și nu va jura decât pe un singur reper: cinemaul.

[15 NOIEMBRIE

Încă bântuit de calupul de scurtmetraje văzut ieri la Cinematecă, pentru prima mea proiecție din retrospectiva Alain Resnais. Toate au ceva: Le Chant du styrène, cu feeria lui abstract-mașinistă și textul-poantă compus de Raymond Queneau, l-ar face invidios (exagerez) pe Antonioni cel din Il deserto rosso; iar Toute la mémoire du monde, cel mai convențional din serie, despre Biblioteca Națională a Franței, e totuși parcurs de un suflu subteran, de o coordonare precisă, de o știință elevată a mizanscenei, care să ne trimită cu gândul, din nou și din nou, la încărcătura secolelor stivuite în acel loc grandios. Dar mă gândesc, bineînțeles, la Nuit et Brouillard, pe care l-am amânat atât de mult și pe care totuși l-am ales în viteză, ca atâția alții, drept bornă sub care să-mi conduc viața cinefilă. Căci și eu am nimerit, la un moment dat, peste cuvintele celui care a fost chemat să devină cel mai mare critic de film al ultimei jumătăți de secol, și care cu puțin timp înainte de moarte rememora incandescent începuturile: „Henri Agel arăta, la rândul lui. Avea acest talent. Arăta pentru că trebuia. Și pentru că disciplina culturii cinematografice la liceu, pentru care milita, trecea și printr-o triere tăcută între cei care n-aveau să mai uite Nuit et brouillard și ceilalți. Eu nu făceam parte din «ceilalți».” Grație lui Serge Daney, am „făcut” Nuit et Brouillard, așa cum un musulman „face” Mecca. Și chiar cunoscând locul acestui documentar în istorie, nu m-am putut înfrâna din a descoperi, cu uimire și cu groază, acele imagini atroce smulse din trecutul și prezentul lagărelor de concentrare. Ca și cum filmul, făcut la ani buni după ce informația, grație acelor pionieri-jurnaliști precum Edward Murrow, devenise disponibilă, ne-ar forța în continuare să vedem, ne-ar împiedica și acum să găsim scuze, să îndulcim pastila. Cu ceva timp înainte de imperativul non-reprezentabilului marca Claude Lanzmann, Resnais arată tot: cadavre decapitate, deportați costelivi, mormane de bunuri de nimic recuperate de către naziști. Muzica a îmbătrânit prost – ar fi fost de preferat o tăcere continuă –, dar documentul vizual e indispensabil. Jean Cayrol a compus un text poetic și nervos, traversat din toate părțile de cinismul celui neputincios în fața neantului. Text care-și iese din matcă pe alocuri, provocând uneori un soi de jenă – în plus, nu pronunță niciodată cuvântul „juif”, preferând să ne bage pe toți în poveste, nediferențiat –, dar se răscumpără prin această frază excepțională care închide filmul și ne împiedică să plecăm acasă cu conștiința somnolentă, liniștiți și împăcați: „Și mai suntem noi, cei care privim sincer aceste ruine, ca și cum bătrânul monstru concentraționar ar fi pierit sub moloz, cei care pretindem că această imagine care se îndepărtează ne dă din nou speranță, ca și cum ne-am vindeca de ciuma concentraționară, noi care pretindem că toate astea aparțin unui timp unic și unei țări unice, și care nu ne gândim să privim în jurul nostru și care nu auzim că lumea urlă fără încetare.”  

Seara, la Cinematecă, am deschis și eu, în sfârșit, retrospectiva Jacques Rozier cu ultimul său film, Fifi Martingale din 2000. Comedie teatrală – în sensul de teatru filmat – mai mult decât rezonabilă, la care am râs din plin, ajutat de Jean Lefebvre și de vechea mea cunoștință (de la Stévenin și de la același Rozier) Yves Afonso, care aici joacă un actor care compensează incapacitatea fizică – are piciorul în ghips – printr-un grozav vârtej verbal. Acest film, îmi vine să zic, e undeva între finețea lui Le théâtre des matières al lui Jean-Claude Biette și unsoarea lui È pericoloso sporgersi de Nae Caranfil: culisele trupei importă puțin, esențială e voluptatea jocului (multe planuri de-aproape), care trece obligatoriu printr-un comic de limbaj dezlănțuit și fatalmente intraductibil. Mai e și gluma vag colonialistă a piesei lucrate, care se petrece în „Poldavie”, o țară inventată pe calapodul Estului, cu o față bisericească bărbos-dostoievskiană, aureolată de o mitră splendidă și ridicolă, cu un conducător-voievod, cu o limbă stricată și puternic accentuată și plină de cuvinte născocite, precum deliciosul „șopatek”. Politic-incorect, probabil, dar m-am amuzat copios.]

 

27 NOIEMBRIE

Două filme de Jacques Rozier, acest mare, mare uitat al Nouvelle Vague-ului. Du côté d’Orouët, o capodoperă absolută. Secvența lungă cu Bernard Menez întorcându-se acasă alături de două dintre cele trei fete cu care-și petrece vacanța – inclusiv colega sa de serviciu, de care e amorezat –, dând pe gât nenumărate pahare de vin, gătind un pește mare pentru o cină dusă la bun sfârșit numai el știe cum, pentru ca totul să se încheie cu un fiasco imens (fiecare iubește pe altcineva), e pur și simplu antologică. Mi-l și imaginez pe Rozier venind azi cu proiectul ăsta la sesiunile de pitching și pe la CNC-uri și primind șuturi în fund de fiecare dată: cine ar putea finanța o așa minunăție de film doar bazându-se pe niște frânturi de dialog, pe niște poante inexplicabile în lipsa contextului, pe feeling, pe palimpsestul realității, pe improvizație?

 

28 NOIEMBRIE

Dorință grozavă de a călători, de a mai vedea și prin altă parte, după seara de ieri cu Rozier, acest imens cineast al escapadei. Les Naufragés de l’Île de la Tortue, ultimul care-mi mai lipsea din micuța sa operă destoinică, e despre găselnița unor funcționărași dintr-o agenție de turism, aceea de a propune spre vânzare un pachet turistic pe o insulă pustie, à la Robinson Crusoe. Rozier funcționează pentru că umorul său, generat nu fără efort, trimite fără încetare înspre o lume măruntă care ne e pe deplin familiară: cine oare n-a trăit absurdul gros al unei excursii în grup? Și-acest film, miracol!, reușește să rămână pe picioare în ciuda tuturor tentațiilor (anticolonialiste, aventuriste, postmoderniste) care amenințau să-l dezintegreze. Inima lui bate mai ales în secvențele deloc declarative în care cei doi ghizi improvizați își pierd încet-încet mințile: Pierre Richard, imperial, dă într-o nebunie în care visează bravuri robinsonești – aruncă bagajele turiștilor în apă, îi pune să înoate spre insulă, până ce unul dintre clienți încearcă să-l trezească la realitate: nu-i nicio chestie să înoți o sută de metri, nu mai bine debarcăm frumos, la mal, ca tot omul?; Maurice Risch, colosal, se pierde într-un mutism filosofic din care nu mai e scăpare. Critică dulce a lăcomiei omului alb, a turismului care omoară orice loc, a dorinței stupide de „autentic” – oamenii închiriază o corabie acționată de un motor, pretinzând că înaintează la velă –, a imposibilității sale în lumea noastră post-industrială. Mi-e tot mai clar cum comedia franceză actuală – cea bună, acidă, minimalistă, politică – se trage mai ales din Rozier, cu hazul lui care se construiește treptat, printr-o întrepătrundere a gagurilor clasice (omul care alunecă, scaunul care cedează etc.) și a subtilităților de dialog, a scânteilor de racord, a mimicii dezlănțuite. Încă și mai bun e acest Du côté d’Orouët, a cărui poantă ultimă – supremă în simplitatea sa debordantă – e chiar toponimul din titlu, pe care cele trei grații ale filmului îl pronunță cu diferite accente, bușindu-se de râs. De fapt, tot filmul e un hohot de râs continuu, întrerupt doar de țipetele infantile ale acelorași femei speriate de anghilele pe care le cumpără de la o fermă locală (secvență superbă cu Bernard Menez care încearcă să taie capul unei sfârleze unduitoare și alunecoase, apoi scapă pe scări ligheanul unde așteptau să moară și provoacă panică în vila închiriată). Film al cărui proiect însorit și hazliu – trei fete care decid să-și bată joc de urmăritorul lor, pe fundalul coastei bretone – se termină într-o tristețe amară sinonimă cu sfârșitul vacanței și-al verii indiene, pe măsura acestei secvențe deja descrise, când tot ridicolul personajului lui Bernard Menez, un munte de stângăcie delicioasă, se transformă în tragism demn de eroii antici. Parcă niciodată drama de a fi respins de obiectul dorinței nu m-a mai izbit cu forța sa paradoxală, amestec de prostie – evenimentul e fără consecințe – și adâncimi abisale – pentru ce mai merită să trăiești? Nu-i nicidecum o blasfemie să văd în astfel de secvențe – ba chiar în filmele luate pe de-a-ntregul, cu poezia lor dezinvoltă – o calitate superioară a tonului față de fanteziile lui Rivette. Bernard Menez, în sală, cu lacrimi în ochi la aducerea aminte a acestui film care i-a pornit cariera de actor, în preziua plecării sale în Canada, pe urmele unei noi vieți care avea să rămână până la urmă necunoscută. Văzând lustrul acestor secvențe (pe 35mm) care încapsulează în ele un alt timp, cu alte inimi, parcă am înțeles de unde toată emoția.

Azi, cea mai de anduranță experiență a vieții mele cinefile: 9 ore la cinema, șnur. Dar despre asta, mâine. 

MK2 Odéon
MK2 Odéon

30 DECEMBRIE

Văzut în sfârșit filmul despre Rainer Werner Fassbinder inclus anul trecut la Cannes, Enfant terrible de Oscar Roehler, în cadrul festivalului LGBT Chéries Chéris, de unde am cam tras chiulul. Filmul: pas terrible, ca să zic așa. Un biopic ținut ai zice cu forța în limitele admisibile ale convenționalului, și asta în ciuda unei idei de scenografie care se joacă puțin cu brechtianismul și distanțarea. Însă emoțiile sunt destul de cumințele, cadrajele sunt și ele la locul lor, povestea curge frumos și fără praguri la vale, iar găselnița respectivă pare mai mult o mișcare isteață de a reduce din costurile recuzitei și butaforiei decât vreo strategie conștientă de a zgâlțâi puțin spectatorul. Uneori găsim o emoție cu vârf (cum se zice: o linguriță cu vârf), mai ales în clipele când Fassbinder realizează că și-a cam risipit resursele fizice pe droguri și alte nebuneli, iar ideea de „nou film” s-ar putea să fie o fantezie mai deșănțată decât cele mai toride vise sexuale: „târziu, nenică”. Dar Enfant terrible n-are nimic din grația obraznică a filmelor personajului legendar, conservându-i doar carapacea truculentă de star rock – comportamentul abuziv și rollercoasterul emoțional în care se mobilizează laolaltă cu cei din jur –, fără transgresiunile, excesele, caninii politici care s-au așezat dincolo de aceste mondenități seducătoare.

 

1 DECEMBRIE

Nu prea știu când îmi voi găsi timp pentru a descrie turul de forță cu Resnais de la Cinematecă de acum cîteva zile. (Totuși, cât de penibil să mai protestezi împotriva „teatrului filmat” în 2021!) Cam deznădăjduit, și doar o cursă cu bicicleta prin Bois de Vincennes m-a mai adus la mal. Am participat în ultima săptămână la mai multe evenimente despre film, tranzitând din bisericuță în bisericuță, iar constatările sunt dezamăgitoare în ciuda unor mici lumini, speranțe, entuziasme de moment. Mai devreme, la INHA, alături de ubicuul Antoine de Baecque, Cécile Sorin și alți câțiva universitari care au monopolizat și stins o discuție cu potențial, l-am luat la întrebări pe Marcos Uzal, boss-ul de la Cahiers. E un fel de-a spune, fiindcă discuția a fost politicoasă, pioasă, și dacă tocmai eu, care sunt cel mai reticent om când vine vorba de a vorbi politică, i-am întrebat despre noua linie ideologică a revistei, pistă întâmpinată aluziv și alunecos de Uzal, atunci e clar că nici evenimentele astea nu mai sunt ce-au fost. Uzal mi-a părut cam defetist, de o sinceritate tulburătoare: spunea că e conștient că nu știu ce tip de material lipsește din revistă, că femeile sunt mai mult cu numele în revistă, căci de facto tot bărbații scriu materialele mai ample, că așa și pe dincolo… Numărul cu Frederick Wiseman de anul trecut, pe care l-am și cumpărat, s-a vândut în nici 2000 de exemplare… Un tip brazilian cu început de chelie și accent puternic i-a descusut cu privire la copertă: a vorbit despre importanța enormă a coperții, ca atunci când acolo, demult, a apărut fața hirsută a lui Glauber Rocha, iar asta a făcut să explodeze cinemaul brazilian. Uzal a admis că așa ceva nu mai e posibil acum și că coperta se negociază cu acționariatul: de asta a devenit mai glossy, mai cu staruri, mai de marketing. Au pus mâna, mi-e clar, și pe revista asta. Independența e iluzorie.

Pe de altă parte, programul sălilor parcă n-a fost nicicând mai plin de posibilități. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta și habar n-am ce să aleg dintre atâtea opțiuni. Ieri, de pildă, am văzut Prick Up Your Ears (1986) de Stephen Frears, care s-a proiectat și la Chéries Chéris, dar aici, la Forum des Images, s-a dat pe peliculă, iar cu abonamentul meu nu plătesc nimic. Lume puțină în sală – De Baecque spunea că 40% dintre spectatori n-au mai călcat în sală după lockdown –, și mă tot întreb dacă cinemaul ăsta, cu sălile lui grozave și programul lui grozav, e sustenabil sau nu. Filmul, cu Gary Oldman și Alfred Molina – nu l-am recunoscut pe niciunul – în rolurile dramaturgului șaizecist Joe Orton și al iubitului său: un nou biopic LGBT, după cel de ieri, pe care îl prefer de departe, confirmat în interesul meu pentru perioada optzecistă a lui Frears, care a participat din plin la acest paradoxal suflu nou, incisiv, al filmelor provocatoare făcute în plin thatcherism. De altfel, nervul, ambiția și firescul acestui film sunt remarcabile și azi – vezi scenele sale de cruising întunecat prin toalete publice și de masacrare reciprocă între partenerii cuplului pentru motive mai mult sau mai puțin meschine, vezi sărăcia lucie tratată ca pe un dat obiectiv, și nu ca pe o maimuță numai bună de prezentat spectatorilor cu chef de circ. Filmul e matur și iute cu deznodământul, care vine cu calmul evidenței: moartea e cel mai banal lucru care i se poate întâmpla unui om viu. Povestea în sine, cu acest băiat din clasa muncitoare care-i fură fața mentorului și iubitului său, ajungând mai celebru decât el și îngropându-l în ratare, e ba explozivă, ba cât se poate de banală, iar din indecizia asta filmul scoate nestemate și nestemate: Molina e o stihie, un Nosferatu care suge sângele pulsatil în orice bucurie, orice întâmplare cu adrenalină, construind metodic un infern între pereții unei odăițe; iar Oldman joacă un om vesel și plutitor peste toate, care nu știe ce l-a lovit (un ciocan). Când iubitul său îi remarcă forma fizică de excepție, Joe Orton răspunde: „vreau ca lumea să mă țină minte drept cel mai atletic dramaturg englez.” Nicidecum un film minor, ci o lucrătură aspră și tonică de pus acolo sus, cu My Beautiful Launderette și Sammy and Rosie Get Laid.

 

4 DECEMBRIE

Resnais, deci. Cu două filme siameze, Smoking și No Smoking, și-apoi, chiar în continuarea lor, Pas sur la bouche (2003), singurul din ultima perioadă a carierei care-mi mai lipsea. Și să-mi fie cu iertare, dar cred că prefer această perioadă marilor filme despre istorie și anticipație de la începuturile carierei, pe care nu le-am mai revizitat de mult, poate că din prostie, dar cu siguranță și din fidelitate față de senzația unor narațiuni greoaie, perfect caracteristice unei epoci, dar cam datate de-atunci, și a unui intelectualism cam sufocant. Dar ce surpriză, ce voluptate, ce urlet să-l vezi pe-acest cineast profesoral aruncându-se cu toată ființa în meandrele siropoase ale celor mai bulevardiere comedii posibile, pentru a le adapta cu finețe, umor, senzualitate. Dacă Smoking/No Smoking nu m-au convins per total, în ciuda unor momente de bravură actoricească – Sabine Azéma, inegalabilă, tăvălindu-se pe jos într-o criză psihică, în fața sărmanului Pierre Arditi, niciodată mai bun și mai profund decât în rolurile acestor naivi gentilomi –, Pas sur la bouche, cu inteligența sa grandioasă, mi s-a părut excepțional, de o forță a spectacolului demnă de Hollywood-ul celor mai bune zile. De altfel, în aceste gros-planuri, care au iluminat iar și iar ecranul imens al sălii Henri Langlois de la Cinematecă, am văzut ca un fel de reverență îndrăgostită față de acele timpuri în care un chip putea să hipnotizeze lumea întreagă, detașându-se de film și căpătând un fel de existență autonomă. Iar acest musical, cu cast-ul lui stelar (Azéma, Arditi, normal, dar și Lambert Wilson în rolul unui american dulce, care trebuie să învețe „the French way” din mers, Audrey Tautou, în rolul unei jeune première etc.), cu jocul nebunesc al interioarelor, cu pasiunea avântată a inimilor constrânse de norma socială – acest musical e o bijuterie de film.



Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu