Corespondență pariziană (aprilie-mai 2022): Primăvara la Cinemateca Franceză

14 Mai 2022

Un material de Victor Morozov despre ce mai înseamnă astăzi o „capitală a cinefiliei” și despre plăcerea „cinemaului călătorit”, așa cum îl numea criticul Serge Daney. O corespondență pariziană ce își propune să trăiască din nou filmul la cald, depănând firul unor impresii fugace care, fără pretenția exactității, s-ar putea să aibă totuși ceva de spus în privința unei pasiuni. Formatul va fi liber, personal și nu va jura decât pe un singur reper: cinemaul.

13 APRILIE

Văzut azi o capodoperă la Cinematecă: Le Pornographe. Introduction à l’antrhopologie (1966), de Shohei Imamura, în cadrul retrospectivei dedicate, din care până acum am ratat nepermis de multe, mai exact: tot. Am văzut Imamura destul de nesistematic la viața mea, îmi lipsesc o grămadă de titluri și mă bucur că am repornit numărătoarea fix cu acesta – ce îndrăzneală cu povestea, ce libertate dementă, ce complexitate a dramei! E un cinema practicat la cote de intensitate remarcabile, născut din plăcerea perversă a chestionărilor morale care deturnează vehement, apoi reafirmă pișicher necesitatea pudorii pentru buna funcționare a societății. Un mare film despre nebunie, avântat pe urmele acestui mic (în toate sensurile) întreprinzător din industria porno (un artist nebăgat în seamă și un manager batjocorit în stânga și-n dreapta), care suferă de pe urma unei căsnicii șubrede cu o femeie care a iubit pe un altul și a rămas din acea căsnicie cu doi copii care-i fac viața un calvar acestui suplinitor. Nici nu-i de mirare că până la urmă omul ajunge să o ia razna, iar odată cu el o ia și filmul, care își pierde orice ancoră și intră în zona unui lirism fără contingent – la propriu, fiindcă ultimele imagini, superbe, prezintă o căsuță care plutește pe apă, în derivă în fața pacheboturilor care o ratează de puțin. În acea căsuță se află omul nostru, complet înstrăinat de lume și acaparat de procesul doliului în amintirea unei femei pe care nu vrea să admită că a iubit-o, dar căreia i se jertfește acum, într-un gest absurd și necesar. Splendid[ vrajă de creator, după asemănarea acestui crap impresionant, care umple cu gura lui imensă ecranul și acoperă personajele rămase în fundal, reîncarnarea fostului soț ce ține în mână, de pe lumea cealaltă, acest buchet fragil de destine. Ca să parafrazez o frază de Abel Gance: „Cinemaul înseamnă să pui un crap în fiecare imagine.” Comentariu social, pildă despre iubire, satiră a sexului, filmul ăsta e inepuizabil.

 

14 APRILIE

Iarăși la Cinematecă, până la urmă locul meu parizian de predilecție, unde m-am reîntors masiv mai ales de când am aflat că în două săptămâni îmi expiră abonamentul. Câte nopți nu s-au sfârșit aici, în felinarele stranii care-i luminează intrarea și pavajul alunecos de lângă acest gazon cu pretenții de parc, cel mai urât din câte există. Nu știu ce caută Cinemateca la Bercy; înțeleg ce caută Accor Arena, unde se joacă tenis (am fost) și se cântă rap: mereu e plin de oameni acolo. Și la Cinematecă e plin: oameni cu părul grizonant sau lipsă – ce s-ar face fără ei? Dar indiferent ce caută, grație ei voi fi cunoscut în detaliu această bucățică de cartier, suta de metri care separă clădirea Cinematecii de stația de metrou, dus-întors, și-atât. Azi am văzut acolo Hallelujah the Hills al lui Adolfas Mekas, fratele mai cunoscutului Jonas, slavă cerului că nu s-a suprapus cu altceva de interes, fiindcă mi-ar fi părut rău. Nu că filmul ar fi vreun dezastru sau ceva de genul ăsta, atâta doar că elanului de libertate (tehnică, formală, ideologică) pe care îl punea în scenă – în 1962 – i s-a cam tocit tăișul radical de noutate și riscă să mai scoată din noi doar un „meh” sau un chicotit înduioșat. Sunt multe imagini în acest film – omul care aleargă prin zăpadă în fundul gol, de exemplu –, sunt și câteva gesturi – ideea de a lega mașina de un par cu o funie, ca într-un western, dar per total lipsește liantul care să dea sens și să justifice efortul, risipa de pelicula. Sigur, e o pildă frumoasă de prietenie la mijloc, ba chiar de grație, de capacitate de a te situa în lumea virgină a pădurii fără să pari un străin – și probabil că toate astea sunau, în acel mediu sufocant și crepuscular al industriei, cu altfel de ecou, anunțatorul unei epoci mai libere. Mâine încep să văd Jonas Mekas pe bune – ieri nu s-a putut, din cauză de angajamente la cămin, iar asta mi-a lipsit. Îngraș porcul în ajun, dar partea pozitivă e că-mi revine cheful de cinema, fie și forțat.

 

15 APRILIE

Și iarăși, cum anunțam, pentru a continua retrospectiva Mekas cu Walden (1968): trei ore de imagini care pulsează, care irump, care aleargă și se amestecă, flash-uri, vești de demult, foc de artificii, mărturie despre o lume care a fost. Un film prea rapid pentru mine: m-au durut ochii. Când intervine flashback-ul „din urmă cu șapte ani”, imaginea (alb-negru) încetinește și respiră – apoi reîncepe frenezia, alergătura. Walden e mai mult pată de culoare, urmă luminoasă – imaginația face la fel de mult ca și percepția, bricolând cu bucăți de cadru inteligibile și umplând golurile unde e cazul. Niște imagini extraordinar de frumoase cu furtuni de zăpadă: în New York și la țară, în Vermont. Ca în filmul de ieri, anotimpurile se succed și își fac simțită prezența, ființe aproape tangibile găzduite de camera melancolică a lui Mekas („I thought of home”, spune de două ori lituanianul, iar vocea lui nici n-are nevoie de muzici triste). E o lume plină de forfotă, veselie, prietenie, tensiune, dar probabil că destinul fenomenal de care-a avut parte acest om înfășoară totul într-un strat suplimentar de sens și contrariază imaginea comună a acestui creuzet de creație care era New York-ul anilor de atunci. Surprinzător, nu mă simt nostagic în fața lui – alte locuri și alte timpuri, mai cu seamă din Europa, îmi vorbesc mai mult. Dar e clar că aceste filme, dincolo de metoda lor încă impresionantă și impunătoare chiar și astăzi, au profitat de pe urma faptului că oamenii văzuți – sau mai degrabă întrevăzuți – în acest mozaic audiovizual (de la Andy Warhol la Stan Brackhage sau P. Adams Sitney) au devenit, din artiști săraci și boemi, niște staruri neegalate ale underground-ului la fel de boem, apoi au spart bariera și au ajuns nume de neocolit pentru oricine pretinde că se interesează cât de cât de subiect. Proiecția a fost introdusă de Pip Chodorov, americanul care a fondat compania Re:Voir, care se ocupă de editarea cinemaului experimental pe DVD și care a venit azi înarmat cu un Bolex similar cu acela cu care a lucrat Mekas. A vorbit frumos, cu un destul de fermecător accent american, într-o franceză curată, despre materialul cuprins aici (1964-68) și despre devenirea cineastului, ca despre un prieten distant, la care te gândești cu afecțiune. Mă întreb dacă formula asta de film-jurnal care aglutinează arhive în neorînduire se epuizează ușor, sau dacă, dimpotrivă, poate merge mult și bine, la infinit aproape. Voi descoperi săptămâna viitoare, când revin la Cinematecă. Timpul e tot mai scurt.

 

18 APRILIE

Seară la Reflet Médicis, fără îndoială ultima pe care o petrec acolo. Proiecție organizată de departamentul de cinema de la Paris 8, în semn de susținere față de Ucraina. Amfitrioane au fost Eugénie Zvonkine și Olga Kobryn, care au prezentat, iar profesorul meu Dork Zabunyan, care nu știu dacă m-a văzut de la distanță, a participat și el în umbră, fiindcă ziua se va prelungi mâine cu un colocviu. S-a proiectat Immelmann Turn, un film ucrainean alb-negru regizat anul trecut de Vera Yakovenko, despre care n-am găsit mare lucru pe internet (nici măcar nu are intrare pe MUBI). Regizoarea, prezentă, îmbrăcată cu o fustă lungă, de babușkă și înfășurată într-un steag ucrainean. A vorbit sobru despre faptul că actorii filmului se află acum pe front și despre credința în victorie. Apoi a „dat cuvântul” scenaristei filmului, care a trimis un mesaj preînregistrat de la Kiev. Mesajul era un video filmat pe trepied, în care doamna respectivă, de o formalitate fără cusur, începea prin a ne spune că a publicat 40 de cărți și a scris nu știu câte scenarii de film, apoi evoca iubirea sa pentru Kiev, similară, spunea ea, cu iubirea „noastră” pentru Paris, apoi discuta despre Mariupol, iar pe video apăreau câteva poze „feerice” cu orașul dinainte și încă câteva cu orașul distrus, plus o tranziție tip Moviemaker… Destul de deprimant totul, cu mesajul ăsta naționalist pe care l-am auzit de-atîtea ori (dar ar putea oare să existe vreun altul în clipele astea?), plus regresia de neiertat, zic eu, la nivel de formă și conținut. Chestie valabilă și pentru film, o poveste modest-corală despre chinul zilnic din Donbas, ceva destul de indigest prin împărțirea clară între buni și răi, victime și călăi, opțiune care reduce semnificativ bogăția sensibilă a acelor vieți din regiune și a situațiilor teribile în care se găsesc angrenate. E perfect legitim să căutăm și să susținem gesturi cinematografice din Ucraina ultimilor câțiva ani, dar mi-e teamă că nu le vom găsi pe toate drumurile și astfel riscăm să dăm de fundătura unor opere sărăcite, biete unelte de propagandă care funcționează prin recunoașterea facilă a „chestiei” descrise: „război”, „suferință”, „moarte”, de inclus doar pentru că servesc cauza justă. Nu e vorba de a nu arăta aceste lucruri; ele trebuie arătate, dar altfel. Complicate timpuri mai trăim, pline de încrengături morale din care doar cu greu se poate ieși.

Le Brady
Le Brady

 

23 APRILIE

La Wiesbaden pentru goEast Film Festival. Văd filme bune – nicio dezamăgire până acum –, dar mă cam plictisesc în rest. Orașul e foarte corect: pavajul trotuarelor e corect, nu iese cu nimic în evidență, străzile sunt la fel de corecte și de aerisite, lumea e îmbrăcată fără excentricități, clădirile sunt noi sau bine întreținute, până și rockerii din alt film care se adunaseră la marginea orașului și beau beri printre graffiti și cărucioare de supermarket, în zona pustie dinspre Murnau Filmtheater, unde am văzut o docuficțiune simpatică de Zelimir Zilnik, Tito din nou printre sârbi, din nouăzeci-și-ceva, pe un VHS bătrâior care și-a făcut treaba, până și acei rockeri, zic, mi se pare că făceau parte din viziunea asta blajină, care are nevoie de câteva elemente vag-agitătoare pentru a-și da sieși speranța unei vieți reale. Trăind puțin aici ajungi să apreciezi mult mai mult un oraș ca Parisul, care o fi cum o fi, dar cu siguranță nu e un oraș corect: unde sunt străduțele lui înghesuite pe care se înghesuie nu știu câte tipe pe bicicletă, nu știu câți curieri pe scuter și prea multe mașini butucănoase? Un nene cu accent american, destul de insipid, prezintă multe din filmele de patrimoniu pe care le-am ales din program. O mare revelație – sau, mai bine zis, o mare confirmare – ieri seară cu Allemagne 90 neuf zero al lui Godard, care a înțeles și a simțit destule în legătură cu căderea Zidului: Finis Germaniae, cum zice un intertitlu. Sunt acolo de găsit chestii foarte simple (un om pune un buchet de flori pe o pancartă căzută pe care scrie „Karl Marx Allee”) și chestii mai complexe, ca Eddie Constantine plimbându-se prin peisajul cețos și umed al uzinelor ruginite din Est, citând din Goethe. Apoi am văzut și Les enfants jouent à la Russie, care e un video-eseu ceva mai convențional (și totuși foarte rar), și unde Godard apare purtând un tricou kitschos cu „CCCP”. La final vedem două femei îmbrăcate somptuos, care ne poftesc pe ușile unui teatru cu cuvintele: „Bună ziua, domnule Eisenstein!” sau „Bună ziua, domnule Barnet!”. Cronologic, ultimele nume au fost: Paradjanov, Pelechian, Tarkovski, Muratova, sper că nu-mi scapă nimic. Azi voi închiria o bicicletă și voi încerca să mă mai mișc puțin. De trei zile am impresia că nu fac decât să mă târăsc dintr-un scaun într-un fotoliu într-un pat și viceversa. 

 

La destul de multă vreme după 25 APRILIE

Așadar, înapoi la retrospectiva Mekas, pentru 100 de ani de la nașterea cineastului. În program: Outtakes from the Life of a Happy Man, regizat de Jonas în 2012 din pelicula care-i rămăsese nefolosită la celelalte filme. Multă zăpadă – o nostalgie nervoasă și neastâmpărată la gândul că noi nu vom mai trăi așa ceva decât ca pe-o anomalie –, câteva prezențe diafane de femei. Aceleași intertitluri sfâșietoare, aceeași senzație că omul ăsta, insulă de melancolie pierdută în mijlocul unui torent vital, warholian, le-a trăit pe toate. După proiecție, dezbatere între nelipsitul Bernard Benoliel și Patrice Rollet, responsabilul esențialei colecții de cinema de la P.O.L, în care au apărut, bineînțeles, scrierile complete ale lui Daney, dar și Trafic, dar și Raymond Bellour, dar și jurnalul foarte emoționant al lui Mekas, I Had Nowhere to Go. Discuția e relativ modestă; cum-necum, ține aproape o oră, timp în care Benoliel e mai în vervă – și-a făcut temele cu temeinicie –, el pune întrebările și într-un fel, până la urmă, tot el și răspunde. Rollet, afundat în scaun, e mai puțin interesant decât Chodorov. Rețin evocarea caldă despre venirea lui Mekas la Cinematecă – întâlnirea a două lumi –, când a recitat poeme în limba lituaniană. Arată frumos în imaginația mea, așa cum trebuie. În rest, platitudini.

 

27 APRILIE

La Cinematecă – unde altundeva? Azi a rulat Histoire du Japon racontée par une hôtesse de bar, documentarul din 1970 al lui Shohei Imamura. Aceeași fascinație pentru un artist care a știut să meargă, cu realizările sale, până la capătul fantasmelor unei societăți încorsetate care visa la dezmăț, apoi a oprit camera când ele amenințau să dea pe-afară. Libertatea de ton e incredibilă: alde Kore-eda, Hamaguchi, ba chiar și Kiyoshi Kurosawa ar avea ce învăța din nerușinarea acestui predecesor, care a picurat în proiectele sale o îndrăzneală complet străină cinemaului japonez contemporan (n-am văzut nimic de la Sion Sono, dar mă îndoiesc că vorbim de aceeași finețe a gestului radical). Găsim aici o perspectivă cu-adevărat politică asupra acestei națiuni politicoase, cu evenimente precum Hiroshima, atacurile cu bombă ale comuniștilor și grevele muncitorilor scandând povestea individuală a acestei femei libertine, de un cinism delicios, care se culcă în stânga și-n dreapta pentru propria-i înflorire. Se amestecă aici tot soiul de chestiuni, de la mediul familial tradiționalist la excesele tinerei societăți și de la machismul violent la ocupația americană, tradusă în soldații de regiment care trec prin patul damei noastre de companie. La final, femeia se mărită (a doua oară) cu unul dintre americani, un oarecare, apoi pleacă în Statele Unite. Nu-și face nicio iluzie despre noua ei viață: știe că e care pe care, într-o cursă limpede și clară pentru cât mai multă plăcere și cât mai puțină suferință. Un mare regret că asta e tot ce apuc din opera acestui cineast, care abia acum mi se dezvăluie în toată maiestria lui. Va trebui să recuperez acasă, la vară.

 

5 MAI

Înapoi la MK2 Beaubourg după nici nu mai știu câte săptămâni (mereu zic asta, aici trece timpul altfel), ca să vedem Les Passagers de la nuit, filmul de la Berlinale al lui Mikhaël Hers. Îi cunosc bine filmografia acestui cineast (inclusiv primele mediumetraje, ca Primrose Hill) și am fost unul dintre promotorii cei mai înfocați ai Amandei, precedentul său film, care a fost distribuit la noi de către cei de la Bad Unicorn. Dar între timp am început să am anumite rezerve față de acel film, care mi se pare că-și ușurează sarcina poveștii un pic cam mult, iar acolo unde lungmetrajele mai timpurii – Memory Lane (2011) și Ce sentiment de l’été (2015) – reușeau să devasteze subtil, printr-o melancolie mocnită obținută din câteva schimburi de priviri – o artă a conciziei și a substracției –, Amanda e cam melodramatic: prea multă muzicuță care vine să ambaleze o ideologie ușor infantilă, de tip „totul va fi bine”. Prima oră din Les Passagers de la nuit reproduce aceste riscuri: parcă niciodată Hers n-a fost mai captiv în fața emoției oarecare, cu anii 80 – în care se petrece povestea – devenind un decor numai bun pentru clișee de tot felul, de la romantismul cam estetizant al nopții la primejdia plină de droguri a colțului străzii. Însă a doua parte a filmului vine parcă să redreseze lucrurile astea. Sigur, ce vedem n-are forța filmelor lui Rohmer, citate și răscitate prin scurte secvențe de mers la cinema, nici măcar – tare mi-e teamă – a unor priviri retrospective de la Christophe Honoré sau Robin Campillo, însă reușește să nimerească ceva din emoția tihnită, măruntă a rutinei care făcea din Memory Lane un mare film al periferiilor prezentului. Și de n-ar fi fost nici atât, jocul lui Charlotte Gainsbourg, pur și simplu perfect, ar fi suplinit lipsurile: de mult n-am mai fost fascinat de-un chip, de o prezență goală, căreia nu-i trebuie nimic. Sublimă când scenariul o cheamă să treacă, într-o clipită, de la plânset înăbușit la zâmbete sfioase. Genială când are de interpretat tandrețea pentru copiii săi. Magică, în rest. Hers reușește aici un personaj în formă olimpică: mama vulnerabilă cu doi copii, mutată într-unul dintre noile blocuri ale marginilor, distrusă de despărțirea de soț și nevoită să adune cioburile propriei vieți. Postură tipică pentru un personaj „hersian” (puțin adus de spate, învață să ridice fruntea), pe care Gainsbourg o poartă cu o intensitate fenomenală (în comparație, Noée Abita, pe care o apreciez pentru voluptatea de a-și mânji tinerețile filmate cu roluri de puștoaice deviante ba într-ale sexului, ba într-ale substanțelor, e cu un semiton sau două mai jos: personajul său, deja „din fabrică” mai puțin ofertant, se uită repejor, pe când această mamă ne conduce delicat spre o formă generoasă de emoție, acompaniindu-ne mult după generic).



Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu