Cele mai bune filme românești ale anului

1 Decembrie 2021

Ce ocazie mai potrivită de a prezenta cele mai bune filme românești ale anului, dacă nu chiar 1 decembrie? Moment fulminant – și nu mai puțin rarisim – în ceea ce privește interesul pentru pașaportul culturii.  Deși a fost un an greu, haotic și foarte confuz pe plan politic și social, un motiv de mândrie sigur avem – filmul autohton și-a trăit unul dintre cei mai buni ani, fiind prezent la marea majoritate a festivalurilor de renume internațional, începând cu Berlin, în februarie și ajungând la bun sfârșit cu Ji.hlava în noiembrie. A fost pentru prima dată când un film românesc a câștigat Scoica de Aur la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian și întâia oară, după mai bine de zece ani, când România a avut un titlu în selecția oficială a festivalului de film de la Veneția. 

Ca în fiecare an, redactorii Films in Frame vă prezintă un clasament al celor mai bune filme românești din 2021. Pe lângă cele două titluri fruntașe în ochii  (aproape) fiecăruia dintre noi și pe care suntem convinși că le știți și voi – din toate articolele scrise despre ele în presa autohtonă și internațională (da, este vorba de Babardeală cu balamuc sau porno balamuc și Întregalde), suntem la fel de convinși că la multe dintre filmele de mai jos nu v-ați gândit, însă promitem că merită atenția și timpul vostru. 

 

Laura Mușat

Am o veste proastă și una bună – vestea proastă este că niciunul din filmele alese de mine pentru acest top nu a avut o premieră în cinematografe (încă), însă toate au fost selecționate anul acesta în diferite festivaluri de film internaționale, de prestigiu – și toate vor fi distribuite la anul și pe ecrane, deci merită notate. Vestea bună este că trei titluri din cele patru sunt debuturi – România a avut un an extraordinar de bun cinematografic și bucuria e cu atât mai mare când descoperi câți regizori și regizoare se află la primul film – viitorul sună bine pentru filmul românesc. În ordine cronologică și cu scurte motivații: 

  1. Imaculat (regizat de Monica Stan si George Chiper-Lillemark) – pentru veridicitate, jocul impecabil actoricesc si curajul Monicăi de a-și spune povestea. Un film de debut care a câștigat trei mari premii la Festivalul de film de la Veneția.
  2. Marocco/Mikado (regizat de Emanuel Parvu) – un film despre responsabilitate morală, familie, neîncredere și ce se întâmplă când toate acestea se întâlnesc. Foarte bine scris și jucat, Ana Indricău este o revelație. Film prezentat în premieră mondială la San Sebastian. 
  3. #dogpoopgirl (Andrei Huțuleac) – pentru umorul ironic, tipic regizorului și felul în care te face să treci de la râs la plâns într-o clipită; un film fresh și foarte actual, despre mentalitatea și societatea românească, prezentate într-un mod foarte diferit de cel din filmele românești cu care am fost obișnuiți.
  4. Crai Nou (Alina Grigore)  – un film (de debut) extrem de intens și curajos, cu o distribuție impecabilă. Alina reușește să abordeze cu mult tact un subiect delicat, reușind astfel nu doar să regizeze un film, cât și să invite publicul larg la introspecții și dialog.

 

Ana Dumitrașcu în ”Imaculat”

 

Victor Morozov

  1. When Night Meets Dawn (scurtmetraj, regizat de Andreea Borțun) –  poate cea mai incitantă joacă cu forma pe care am văzut-o în cinemaul românesc de câțiva ani buni. Dacă scurtmetrajul nu e terenul privilegiat pentru astfel de încercări, fie ele fertile sau mai puțin, atunci ce e?
  2. Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (regizat de Radu Jude) – un răcnet grăitor despre lipsa de sens a filmelor rotunjoare, frumușele și pline de bună-cuviință față de dispozitivul cinematografic, date fiind vremurile pe care le traversăm.
  3. È pericoloso sporgersi (regizat de Nae Caranfil, 1993) în versiune restaurată – un clasic nedetronat pentru curajul de a propune o logică aproape abstractă a tabieturilor comuniste, ca o conservă cu aer de demult, marca Andy Warhol.

 

Daniel Smîntână în ”When night meets dawn”

Georgiana Mușat

Merg la drum cu trei favorite previzibile, cu toate că în niciunul dintre cazuri nu am inima complet deschisă:

  1. Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (regizat de Radu Jude) unde protagonista, atroce și feroce se transformă în Wonder Woman și-i prinde cu biciul ei mitologic pe părinți, lăsându-i în strigăte de agonie; îmi pare rău că prosteala asta camp nu-i de regăsit peste tot în film.
  2. Întregalde (regizat de Radu Muntean) – pentru toată stânjeneala clasistă, cu acești tinerei liberi, frumoși și filantropi prinși în nămol căutând un bătrân smintit care aduce cu o fantomă; Radu Muntean creează un fel de teren minat, unde nu știi unde poate exploda plot-point-ul.
  3. Câmp de maci (regizat de Eugen Jebeleanu) – mai precis prima jumătate, pe care o găsesc foarte intim-stânjenitoare, despre deschiderea unui om care ba-și frânează instinctele, ba le scoate discret la înaintare

 

Katia Pascariu în Babardeală cu bucluc sau porno balamuc

Ionuţ Mareș

Dintre filmele româneşti lansate în cinematografe în 2021 şi care au avut premiera mondială tot în acest an, aleg Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, de Radu Jude, şi Întregalde, de Radu Muntean. Primul mi-a plăcut atât pentru forma sa neaşteptată şi neconvenţională, cât şi pentru faptul că surprinde cu ireverenţă ceva din spiritul vremurilor pe care le trăim. Pe al doilea l-am apreciat pentru precizia, răbdarea şi lipsa de ostentaţie cu care ne chestionează bunele intenţii. Două filme moraliste, dar cu destule nuanţe, despre ipocrizie. Dintre cele încă nedistribuite în săli, dar cu câteva proiecţii în festivaluri internaţionale şi locale, m-au entuziasmat Crai nou, de Alina Grigore, pentru energia sa, şi Imaculat, de Monica Stan şi George Chiper-Lillemark, pentru tensiunea pe care o induce. Două debuturi care discută direct diverse forme de abuz asupra tinerelor şi care lansează două actriţe promiţătoare: Ioana Chiţu, respectiv Ana Dumitraşcu. 

Așadar, topul:

  1. Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (regizat de Radu Jude)
  2. Întregalde (regizat de Radu Muntean)
  3. Crai nou (regizat de de Alina Grigore) şi Imaculat (regizat de de Monica Stan şi George Chiper-Lillemark)

 

Secvennță din filmul ”Crai Nou”

Flavia Dima

În ordine cronologică:

  1. Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (regizat de Radu Jude)
  2. When Night Meets Dawn (regizat de Andreea-Cristina Borțun)
  3. Câmp cu maci (regizat de Eugen Jebeleanu)

Decât să scriu cate ceva despre fiecare titlu în parte, pe care le găsesc importante în ansamblul istoriei cinemaului românesc contemporan din diverse motive – vizibilitate internațională, inovație estetică/formală, relevanță politică imanentă, măiestria dovedită de către fiecare dintre cineaști în parte, rolul pe care îl joacă aceste filme nu doar în cadrul filmografiile lor, ci și în peisajul cinematografic local en grand – mă rezum la a spune atât: chiar și în ciuda lui 2020, trăim cele mai bune momente ale filmului românesc din 2016, dacă nu chiar din 2010 încoace.

 

Conrad Mericoffer în „Câmp de Maci”

Ştefan Dobroiu

  1. Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (regizat de Radu Jude)
  2. Întregalde (regizat de Radu Muntean)

Dincolo de specificul fiecăruia şi meritele proprii, aceste două filme mi-au pus în faţă o oglindă şi m-au provocat să decid singur dacă îmi place sau nu ce văd în ea. 

  1. Miracol (regizat George Bogdan Apetri) – este nu doar o rară încercare de trilogie în cinemaul nostru (Miracol împrumută personaje din lungmetrajul anterior al regizorului, Neidentificat), ci şi un rar film de gen. Miracol are miză, replici inteligente, o interpretare foarte bună a lui Emanuel Pârvu şi un punct culminant pe care nu o să-l uit niciodată.

 

Emanuel Pârvu și Cătălina Moga în ”Miracol”

Călin Boto

  1. Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (regizat de Radu Jude) – căci nu mă satur nicicând să-l văd pe Jude ieșindu-și din formă; înspre un cinema inform. 
  2. Fotbal (scurtmetraj, regizat de Bogdan Alexandru) – n-am fost niciodată atașat de cinemaul de stradă pe care-l făcea Nemescu; prea se simțea un văleleu la fiecare cadru. De fapt, aș zice că  filmul studențesc al lui Bogdan Alexandru e printre puținele care au înțeles emoția de bordură, tâlcul și șmecheria cartierului. Și nu-i puțin lucru să stai de-a dreapta lângă Marfa și banii. O idee la fiecare cadru, ăsta-i secretul pe care-l găsea Godard pentru succesul artistic al Hallelujah the Hills (1963), debutul lui Adolfas Mekas. Iar secretele sunt făcute să circule. Mă bucur că ăsta a ajuns până la Bogdan. 
  3. Întregalde (regizat de Radu Muntean) – îmi pare că Muntean ține de un foc care încă arde, însă pe care entuziasmul pentru altele îl stinge înainte de a incendia critica. Mă declar, la rândul meu, ferit de arsuri. E clar că Întregalde nu ține de ce-i mai palpitant în cinemaul românesc, însă rămâne o lecție de virtuozitate. Problema cu acești diriginți – printre care și Puiu – e că suntem pregătiți pentru nota zero la purtare. 

 



Un material colectiv, scris de redactorii noștri