Filme pentru îndrăgostiți | recomandările redacției

14 Februarie 2021

Suntem în 14 februarie, o zi pe care mulți o știu ca Valentine’s Day, o sărbătoare a îndrăgostiților, preluată de la americani și devenită extrem de populară în ultimii ani și pe meleagurile mioritice. Însă Ziua Îndrăgostiților în anul 2021, într-o lume consumată peste măsură de pandemie, poate fi greu de organizat, într-atât încât e posibil să te fi gândit să renunți anul acesta, nefiind cel mai potrivit. Noi ne-am gândit să îți propunem un date romantic acasă, cu un film bun și un vin pe măsură – ar putea să iasă chiar mai bine decât tradiționalul date în oraș. Așadar, dacă stai acasă și habar nu ai ce să faci, sau ce film să vizionezi cu partenerul/a, redactorii noștri ți-au pregătit niște recomandări diverse, pe gustul tuturor.

Victor Morozov – critic de film, scrie rubrica lunară de filme de patrimoniu Kinostalgia

Marlene Dietrich, Arhtur Kennedy & Mal Ferrer. Captură din Rancho Notorious

Rancho Notorious (R: Fritz Lang, 1952)

E o chestie stranie cu romantismul în westernul clasic. Ca și cum dragostea cea mai pură n-ar fi putut înflori decât în mijlocul unei lumi guvernate de legea talionului, unde fiecare zi scursă e o nouă zi câștigată în fața unei morți care vine iute, pe calea aerului. Când, undeva prin anii ’50, femeile încep, timid dar sigur, să preia din frâiele genului măcar pe ecran, dacă nu și în spatele lui, iubirea ajunge să se trăiască tot mai des la rupere, fără second thoughts, ca un imperativ incandescent, singurul capabil să facă gol în jurul îndrăgostiților și să îi protejeze de vuietul lumii de-afară. Asta-i și partea interesantă: fiind la Hollywood, era nevoie de ceva piper pe traseul altminteri arid și sterp al cavalerului nostru, așa că femeia e mereu undeva prin preajmă, și din prezența ei i se trag bărbatului atât salvarea, cât și pierzania. Fiind tot la Hollywood, dragostea e posibilă numai în limitele admise de morală, și din bariera asta se trage forța filmelor de atunci. Pentru că a nu putea filma suficient e mereu mai bine decât a filma prea mult. Și pentru că lacrimile sunt mereu de preferat unei bucurii plate, contrafăcute. Să luăm un exemplu: Rancho Notorious, westernul din 1952 al lui Fritz Lang, cu Marlene Dietrich în rolul unei hangițe care ține un local secret, destinat tâlharilor de tot felul. Altar Keane o cheamă – genul de nume care rezonează peste stânci, peste ani. De câte ori mă gândesc la dragostea pentru ea care se aprinde în Vern Haskell (Arthur Kennedy) simt un nod în gât. Fiindcă Vern știe că nu va putea fi niciodată cu Altar, dintr-o mie de motive: ea e femeia altuia, iar el s-a angajat într-o misiune, aceea de a răzbuna moartea logodnicei sale. A încerca să o sustragi pe Altar acestei logici implacabile a violenței în care ea însăși s-a angrenat cândva e zădărnicie. A o iubi e o condamnare la moarte. Dar în același timp e singurul lucru de făcut. Și dacă totuși…? – în această întrebare abia șoptită, pe care nimeni pe atunci nu îndrăznea s-o pună până la capăt, văd începutul sfârșitului acelei epoci minunate pentru Hollywood. Cât a persistat această suspensie, în care dorința venea ca să dea peste cap toate planurile, dovedindu-se în ultimă instanță o falsă soluție, filmele au fost grozave. Apoi li s-a pierdut secretul, iar ce a urmat știm prea bine.

Melissa Antonescu – co-fondator Dissolved Magazine, redactează Știrile de Luni

Zendaya & John David. Captură din Malcolm & Marie

Malcolm & Marie (r. Sam Levinson, 2021)

“I’m the only person who tells you you’re being an asshole when you’re being an asshole.”

Malcom & Marie e despre certuri, în aceeași măsură în care e despre dragoste. Filmat în perioada pandemiei, cu o echipă mică și doar doi actori, filmul reușește să dea un aer special, de intimitate, completat de imaginea alb negru. Ce ar fi trebuit să fie o seară de celebrare se transformă într-o ceartă fără sfârșit, presărată însă cu momente de tandrețe și gesturi de iubire. Marie declară că Malcolm este un artist mediocru, pentru ca, la scurt timp, să se entuziasmeze sincer la faptul că filmul lui a primit o recenzie pozitivă. Malcolm o asigură pe Marie că nu e atât de specială precum se consideră, ci doar una în șirul lui de foste partenere, pentru ca apoi să continue zicând că iubește totul la ea și că tocmai asta e frumusețea: o iubește necondiționat, fără să aibă nevoie de ceva de la ea, fără să aștepte ceva de la ea.

Casa întortocheată, dispusă pe orizontală funcționează ca un labirint, în care cei doi se privesc, se urmăresc, se ascund, într-un joc de putere și vulnerabilitate. E greu să nu simți cum tensiunea străbate ecranul, iar subiectivismul privitorului joacă și el un rol important, pentru că, până la final, tinzi să-i ții partea celui cu care te identifici mai tare și să condamni cuvintele care te-ar răni pe tine.

Pare o recomandare cinică de Valentine’s Day, dar e o scurtă privire în viața unui cuplu într-un moment nefericit, care reflectă destul de autentic o situație aproape inevitabilă, într-o relație de lungă durată: o ceartă în care toate resentimentele se pun pe masă, în care scopul alternează între dorința de a repara și dorința de a câștiga, în care ne preocupăm prea tare de orgoliul nostru rănit ca să mai avem timp să-l menajăm și pe al celuilalt. Iubirea și respectul dispar și apar, iar cei doi își dau voie să se prezinte natural unul în fața celuilalt. Cu țipete, crize de furie și cu mărturisiri spuse cu vocea tremurândă, pentru că, nu-i așa, nu-i nimeni să-i privească și să-i judece, nu?

Ioana Trifu – regizor de film documentar & editor al materialelor video FIF

Monica and David (R: Alexandra Codina, 2009)

În debutul său regizoral, Alexandra Codina documentează procesul de maturizare al cuplului proaspăt căsătorit, Monica și David. Accesul regizoarei (aceasta fiind verișoara Monicăi) îi permite o perspectivă intimă asupra poveștii de dragoste între doi tineri cu sindromul Down. Deși un astfel de subiect riscă să conducă spre un film sentimental, simplist și siropos, regizoarea reușește să capteze povestea cu sensibilitate, fără a fi intruzivă sau moralizatoare.

Filmul nu se sfiește să arate greutățile pe care le întâmpină cei doi în procesul de a deveni mai independenți în noile lor roluri de soț și soție. O temă importantă prezentă în film este relația adultului cu dizabilități intelectuale și părinții săi. După momentul nunții, evenimentul premisă al filmului, Monica și David sunt pregătiți să preia responsabilitățile vieții de adult, însă cei apropiați sunt cei care au dificultăți în a accepta noua realitate. Mama Monicăi începe să pună la îndoială propria tendință de a-i proteja în exces de realitățile vieții și reflectă la efectele acesteia pe termen lung. Devine tot mai clar că, deși au nevoie de susținerea rețelei de sprijin construită în jurul lor, Monica și David trebuie tratați așa cum se și autodefinesc: adulți capabili.

Filmul reușește să aducă la lumină, într-o manieră sinceră și evitând atitudini senzaționaliste sau de superioritate, o poveste de iubire atipică și implicațiile ei neprevăzute. O poveste de iubire care nu se potrivește (și nici nu trebuie) în tiparele clasice așa cum le cunoaștem noi, și un subiect rar abordat în media până de curând (și deseori tratat cu superficialitate în reportaje menite să stârnească compătimire, mai degrabă decât empatie). Seriozitatea subiectului este echilibrată de umorul celor doi protagoniști și momentele romantice înduioșătoare dintre ei.

Georgiana Mușat – critic de film, prezintă topul lunii de filme și scrie editorialul lunar Panorama

Captură din filmul Amour Fou

Amour Fou – (R: Jessica Hausner, 2014)

Surprins de ceilalți cu pușca la purtător, protagonistul e întrebat ce face cu ea; răspunde bâiguind că se pregătește să prindă fluturi. Heinrich von Kleist însă își caută companion de sinucidere. Își întreabă casual verișoara și alte domnișoare la o serată, înainte să soarbă discret din ceai, dacă nu cumva ar vrea să moară alături de el. Nimeni nu îi ia moftul morbid în serios, mai puțin Henriette, o aristocrată timidă și copilăroasă, parcă scursă din picturile lui Everett Millais. Hausner pornește de la cazul real al sinuciderii scriitorului german Kleist, care în 1811 a făcut un pact romantic cu o aristocrată străină în a-și uni destinele pe lumea cealaltă. Dacă lumea îl cunoștea pe Kleist din scrierile lui (The Marquise of O., de pildă, e sămânța erotică care-i magnetizează pe cei doi în film), nimeni n-a știut mare lucru despre străina misterioasă. Hausner i-a construit astfel o lume ficțională foarte bogată, care răstoarnă rigorile filmului de epocă. Filmul e golit de morga gestului, ci e tratat mai curând într-un comic de situație: când ajunge sinuciderea să devină cel mai romantic gest cu putință? Urmărind perspectiva protagonistei, propunerea vine ca o relansare într-o lume în care e ștearsă cu buretele, în care e o soție supusă și o mamă și cam atât, pe când motivațiile scriitorului par să țină de un je-ne-sais-quoi existențial care tot poseda poeții romantici de secol 19, dar rareori ajungeau să treacă la fapte. Pe lângă toate gesturile grațioase, aproape somnolente ale planificării after-life-ului, mai apare și-o boală fizică (sau poate psihosomatică?) care riscă să strice planurile îndrăgostiților: dacă unul dintre ei piere de moarte naturală?

Ştefan Dobroiu – corespodent Cineuropa.org și cinemagia, prezintă trailerele lunii la FiF

Captură din Ghajini

Ghajini (R: A.R. Murugadoss, 2008)

Propun acest film nu doar pentru povestea sa de iubire, ci şi ca exerciţiu de cinefilie, pentru a vedea cât de diferit pot explora o premisă identică cinema-ul hollywoodian şi cel bollywoodian. Eroul din Ghajini suferă de amnezie anterogradă (adică uită toate amintirile noi) şi, folosind fotografii polaroid şi indicii tatuate pe propriul corp, încearcă să-l descopere pe ucigaşul soţiei sale… Exact, este premisa din Memento (r. Christopher Nolan, 2000), dar cu greu ai putea întâlni două filme mai diferite.

Ghajini a devenit premiera masala (cu de toate, adică) cea mai gustată din 2008 în India şi filmul cu cele mai mari încasări din întreaga istorie a cinema-ului bollywoodian. Popularitatea se datorează nu ideilor din Memento, ci faptului că Ghajini îmbracă premisa violentă în flashback-uri elaborate ce cântă puterea transformatoare a dragostei sau izbăvirea prin iubire, o temă mai mult decât potrivită pentru această listă. 

Da, îl vedem pe Sanjay (Aamir Khan) obsedat în prezent de răzbunarea iubitei sale Kalpana (Asin), dar imediat ne teleportăm în trecut pentru a vedea cum s-au cunoscut cei doi, în stilul plin de excese, dar eminamente acaparator al acestui tip de cinema căruia trebuie să-i acceptăm convenţiile out of this world. Nu strică nici soundtrack-ul ritmat al lui A. R. Rahman, catapultat în mainstream-ul global, cu câteva luni înainte de Ghajini, de Slumdog Millionaire.

Andrei Șendrea – recomandă serialele lunii

Rooney Mara & Cate Blanchett. Captură din Carol

Carol (R: Todd Haynes, 2015) 

Într-un anume sens, aproape toate filmele sunt de dragoste. Întotdeauna există un „love interest”, și de obicei povestea e spusă dintr-o perspectivă masculină (ceea ce nu înseamnă că filmul e prost). Așa că recomandarea mea merge către Carol (2015, r. Todd Haynes), o poveste de dragoste între două femei. Sunt multe motive pentru a pune Carol în orice top al filmelor de dragoste. Poate primul dintre ele e chiar prestația lui Cate Blanchett, de care te poți îndrăgosti indiferent dacă ești lesbiană, straight sau hobbit. Deși titlul e dat de numele uneia dintre protagoniste, în Carol ambele personaje sunt conturate deplin, niciun personaj nu e acolo ca să susțină povestea de viață a celuilalt. Dinamica cuplului, de la seducție la despărțire, formează întotdeauna un întreg în echilibru, adică o poveste de dragoste.

Ceea ce îl face captivant (mai împlinit decât La Vie d’Adèle – Chapitres 1 & 2, de exemplu) e că în interiorul acestui întreg, sunt două jumătăți foarte diferite și rareori egale în același timp. Carol (Cate Blanchett) e femeia matură, în plină bătălie de divorț, cu un soț care o șantajează cu custodia copilului. Suntem în anii ’50, o mama lesbiană nu e băgată la închisoare, dar poate fi ușor decăzută din drepturi. Therese (Rooney Mara) pe de altă parte, e mult mai tânără, visează să devină fotograf, dar e blocată într-un job oarecare și e presată de prieten să se căsătorească.

Toate aceste diferențe – de vârstă, de experiență sexuală și așteptări de viață, de status social și de stil vestimentar – intră continuu în dialog și compromis. Faptul că această negociere amoroasă are pe fundal America anilor 50, unde lucrurile de genul ăsta nu sunt interzise, dar nici permise, face filmul cu atât mai seducător din punct de vedere cinematografic: de la text și actorie la ecleraj, totul e aluzie, șoaptă, ocoliș, penumbră.

P.S. Căutând prin arhiva personală după filme de(spre) dragoste, am avut o mică revelație cinefilă. Adevărata problemă cu Valentine’s Day e de fapt acel gen abominabil, comedia romantică. Say no to rom-coms, read Films in Frame!

Ionuţ Mareşprezintă rubrica bi-lunară Emerging Voices

Amanda Langlet & Melvil Poupaud. Captură din Conte D’ete

Conte d’été  – (R: Éric Rohmer, 1995)

Întâmplarea a făcut să revin într-o sală de cinema, la Elvire Popesco, după mai multe luni, la un “film de dragoste”. Sigur, eticheta e teribil de săracă şi de simplificatoare când e aplicată unui film precum “Conte d’été” (1995), de Éric Rohmer. Însă, în fond, asta e povestea. E vară, suntem la plajă în Bretania, iar Gaspard e nehotărât şi cam melancolic. În timp ce îşi aşteaptă pretinsa iubită să îi se alăture într-o ultimă vacanţă înainte de intrarea serioasă în câmpul muncii, tânărul apucă să cunoască alte două fete, care îl atrag în feluri diferite. Evident, Rohmer nu era Kechiche, aşa că dorinţele sexuale sunt discret sugerate şi rămân, oricum, neîmplinite. Importante sunt sentimentele, dialogurile abundente şi încercările celor patru personaje, fiecare cu problemele sale, de a ieşi dintr-o anume letargie emoţională. Totul e condimentat cu micile ironii şi jocuri ale lui Rohmer, care au dat mereu savoare stilului său.    

Laura Mușat – redactor-șef, prezintă interviul lunii

Cadru din ”Call me by your name”

Call me by your name – (R: Luca Guadagnino, 2018) / Vacanță la Roma (R: William Wyler, 1953)

Pare că nu mă pot abține niciodată să dau o singură recomandare – vreau să cred că publicul nostru este divers, iar eu mereu încerc să mulțumesc pe (aproape) toată lumea. Prima recomandare este Call me by your name,  o poveste de dragoste între doi bărbați, un coming of age în care drama și pasiunea sunt explicite – prin vorbe, muzică și personaje bine conturate. Într-un orășel de provincie din nordul Italiei, în vara anilor 1980, un puști de 17 ani se îndrăgostește de asistentul tatălui său, proaspăt ajuns în oraș. Aventura lor se desfășoară lent, nimic nu este grăbit, tensiunea fiind lăsată să crească, până în momentul în care explodează. Un film cu actori veridici, plin de imagini superbe, (in stilul lui Guadagnino) prin care regizorul amplifică erotismul și dorința celor doi protagoniști. Call me by your name este un must-watch și cu siguranță – a different kind of a love story. Ceea ce cred că îl face cu atât mai special.

Audrey Hepburn & Gregory Peck în ”Vacanță la Roma”

Al doilea film pe care vi-l recomand din tot sufletul este Vacanță la Roma, unul din filmele mele preferate – se datorează în primul rând lui Audrey Hepburn, o actriță extrem de rafinată și distinsă, cu un aer inocent și un simț al umorului fermecător. Miss Hepburn joacă rolul unei prințese care evadează din palatul ei și întâlnește un jurnalist american (Gregory Peck), de care se îndrăgostește iremediabil. Evoluția dragostei dintre o persoană cu sânge albastru și un om de rând este printre cele mai vechi premise cinematografice, un plot care poate fi considerat la prima vedere prea mainstream,  însă Audrey Hepburn și Gregory Peck ne oferă un spectacol plin de emoție și amuzament. Un titlu clasic care poate fi savurat de oricine și o opțiune fantastică pentru o seara romantică acasă.

 

Oriunde ești și orice decizi să faci, sau să urmărești în această seară de duminică, sperăm să te bucuri de dragoste!



Un material colectiv, scris de redactorii noștri