Din lista filmelor care intră în cursa pentru nominalizările la Premiile Gopo, recent anunțată, ne-am oprit la categoria care, anul trecut, ne-a oferit printre cele mai mari satisfacții în cineamul local: cea dedicată scurtmetrajelor românești. Din păcate, scurtmetrajele rămân în continuare și cele mai puțin cunoscute publicului, fie cinefil sau larg, fiindcă ocaziile de a le vedea la cinema sunt rare – se întâmplă în câteva festivaluri de film, proiecții speciale și cam atât. Însă peisajul de film românesc din 2023 a fost cu siguranță mai bogat datorită lor. Încă de la jumătatea anului trecut, post-festivalul TIFF, Flavia Dima scria despre „cel mai bun an pentru filmul scurt” din ultimii ani și remarca mai ales varietatea lor stilistică: dacă în ultimii șapte-opt ani, filmele au fost majoritatea inspirate de estetica NCR, peisajul este acum mult mai variat prin diverse formule abordate în special de studenții și studentele de la universitățile de profil din țară. De subliniat aici studentele și cineastele române, pentru că un alt lucru notabil în selecțiile competiționale sau programele curatoriale dedicate ale celor mai importante festivaluri (TIFF, Anonimul, BIEFF, Les Films de Cannes à Bucharest etc.) e că acestea au fost dominate de regizoare. Acest fapt e vizibil și la Gopo: din 58 de titluri înscrise, 30 sunt regizate de femei.

Nici noi nu am reușit să le vedem pe toate, dar credem că lista de 17 filme recomandate mai jos scoate la lumină unele dintre cele mai interesante și variate scurtmetraje de anul trecut – prin câte o formă, un subiect sau un fel de a privi cinemaul.

UPDATE: Au fost anunțate nominalizările la Gopo 2024, unde mai multe dintre recomandările noastre au sunt pe lista scurtă la categoriile scurtmetraj și tânără speranță.

***

Laura Mușat

• Între marginile zilei (r. Andreea Lăcătuș)

A trecut ceva timp de când am văzut scurtmetrajul Andreei Lăcătuș, motiv pentru care nu mai este atât de proaspăt în mintea mea, dar sentimentul a rămas cu mine. E genul acela de film foarte simplu, care spune foarte multe – despre oameni, relații și sentimente. Despre împrejurări și decizii care trebuiau de mult luate. Un film sensibil, despre un subiect delicat (și despre care ar trebui să vorbim mai des) și foarte bine jucat. Un film pe care l-am trăit până la final. 

• Dansez și eu la nunta părinților mei (r. Andreea Chiper)

Rareori mi se întâmplă să descopăr scurtmetraje documentare, ale căror subiecte să poată fi redate atât de bine într-un timp atât de scurt. Și care, pe deasupra, să spună o poveste personală într-un mod complet inedit și autentic. Andreea se imaginează la nunta părinților ei, astăzi divorțați, urmărind caseta video și comentând-o printr-un voice over. Intervențiile ei sunt pline de sensibilitate și candoare, deși această nevoie de a-și cunoaște mai bine familia, uitându-se la niște imagini, nu duc mereu la niște descoperiri îmbucurătoare. Acest film este o încercare de înțelege trecutul, în speranța că, astfel, se va cunoaște mai bine pe sine. Un demers personal foarte curajos și creativ și un film care m-a mișcat și a rămas cu mine mult timp după vizionare.

***

Ionuţ Mareș

• Berliner Kindl (r. Lucia Chicoş)
• Karina (r. Ilinca Hărnuţ)
• Venus (r. Carina Daşoveanu)
• Între marginile zilei (r. Andreea Lăcătuș)
• Antrenamentul de noapte (r. Bogdan Alecsandru)

Pentru că n-am văzut toate documentarele de scurtmetraj, m-am oprit doar la ficţiune. La Berlinale Kindl am apreciat prospeţimea amestecului de comedie, love story şi comentariu social. La Karina mi-au plăcut subtilitatea şi complexitatea cu care e tratat un subiect sensibil şi teribil de actual. La Venus m-au surprins libertatea stilului şi delicateţea cu care sunt puse în scenă momente grele din viaţa unui cuplu. Între marginile zilei are o poveste puternică, o regie justă şi nişte interpretări actoriceşti emoţionante. Iar Antrenamentul de noapte e special prin combinaţia de film queer şi film horror şi impozant prin imagine şi designul de sunet.  

***

Flavia Dima

• Între marginile zilei (r. Andreea Lăcătuș)
• Dansez și eu la nunta părinților mei (r. Andreea Chiper)
• S-a născut un loc (r. Cristina Iliescu)
• Sentimental stories (r. Xandra Popescu)
• O serie de gânduri despre memorie (r. Andra Tarara)
• Fish (if you live in the way of the ocean, you have to eat the ocean) (r. Laura Pop)
• Venus (r. Carina Dașoveanu)

Cinemaul românesc de azi și mâine este al tinerelor cineaste (a se vedea selecția realizată pentru BIEFF de către colegul meu Călin Boto, dominată numeric de către acestea) – care au tenacitatea și curajul de-a se apropia nu doar de construcții formale adesea atipice și de-a transforma personalul în politic și cinematografic, cât mai ales de teme cât se poate de stringente, de necesare, de urgente. Ori, dimpotrivă, filmele lor pot fi atât de aparte în raport cu intuițiile primare & rutiniere ale cinemaului românesc de lungmetraj: de pildă, cu relația sa complet bolnăvicioasă și obsedantă cu „caracterul (său) național” – toate aceste filme se descătușează de „românismul” obsesiv/obsesional și deschid ușa trans-naționalului, inter-naționalului, universalului.

(n.b.: Cum Berliner Kindl a fost pe lista mea de anul trecut, nu-l mai repet încă odată aici.)

***

Călin Boto

• Fragmente din Jurnalul unui livrator de mâncare (r. Theodor Graur)
• Lucky Girl Syndrome (r. Raya Al Souliman)
• Dansez și eu la nunta părinților mei (r. Andreea Chiper)
• Alibaba (r. Vlad Popa)
• Când trec MIG-urile (r. Philip Găicean)

Chiper și Al Souliman au făcut scurtmetraje de-a dreptul impresionante pentru care le rămân recunoscător, căci am impresia că mi-au împărtășit nu doar povești personale, ci câte ceva despre cinema. Însă cel mai entuziasmat am fost de filmele absolvenților de la Cluj, de glumele lor proaste care conțin lumi.  

***

Radu Toderici

• (la egalitate) Lucia Chicoș, Berliner Kindl

E foarte greu să faci un film care se simte natural, iar Berliner Kindl e exact un astfel de film. Povestea e discretă: o fată care lucrează în timpul pandemiei pentru o firmă cum ar fi Glovo începe să aibă curiozități sentimentale față de un băiat pentru care face cumpărăturile. Îl cunoaște, încet-încet, după lista de lucruri pe care le consumă. Îmi place cum e dozată în film emoția cu umor și cu discuții casual cu subtext deștept. Lucia Chicoș e nominalizată cu trei filme la premiile Gopo de anul acesta, și dacă un alt scurt-metraj, probabil anterior lui Berliner Kindl, numit Vor veni ploile blânde, arăta promițător, Berliner Kindl e mult mai mult de atât.

• (la egalitate) Bogdan Alecsandru, Antrenamentul de noapte

S-ar putea zice că Antrenamentul de noapte e un film cum nu s-a mai văzut în cinemaul românesc (ceva între horror și queer romance) care se încheie exact când devine mai interesant. Corect. Până să se termine, însă, e scurtmetrajul unui regizor care știe să construiască un look și o atmosferă și care are soluții dinamice și uneori surprinzătoare de la scenă la scenă din punct de vedere vizual. O parte din efectul filmului i se datorează fără îndoială și muzicii compuse de Mihai Ghiță (un nume nou pentru mine, dar mă voi mai uita după el de acum încolo) și sunetului lucrat de Matei Vasilache – un nume pe care am început să-l văd pe generice de scurtmetraje românești în ultimii ani și aș putea să pariez că o să fie unul dintre oamenii importanți pentru cinemaul românesc în viitorul apropiat.

• Andreea Chiper, Dansez și eu la nunta părinților mei

Dansez și eu la nunta părinților mei e un scurt documentar cu voice-over, personal și confesiv, în care se derulează înainte și înapoi, după placul și nostalgia regizoarei, caseta unei nunți. Nu e chiar orice nuntă din anii ’90, cum sugerează titlul filmului, dar cu niște mici ajustări de imaginație ar putea fi. Nu e nici orice document de familie salvat de pe VHS, pentru că lucrurile spuse peste imagini construiesc, fără subtilitate, dar cu forță, o poveste onestă, la jumătatea distanței între emoție și cerebralitate autobiografică.

• Mențiune: Matei Preda, Iorgu!

Iorgu! e tot un documentar în format scurt, pe care nu-l recomandă neapărat forma (sunt în el multe și previzibile secvențe cu talking heads), ci subiectul – lumea wrestlingului autointitulat profesionist din România. Sunt două tipuri de filme care se fac la infinit în cinemaul românesc, drama de apartament și comedia de tovărășie. Faptul că regizorul Matei Preda a ales să nu facă nici una, nici alta, ci să își petreacă timpul în lumea campy a luptătorilor de wrestling de la noi, întrebându-și fără jenă la un moment dat personajul (care și-a luat numele sublim Iorgu Agressor) dacă nu are probleme că se face de râs în fața puținilor spectatori care știu că se uită la o făcătură mă face foarte curios vizavi de curiozitățile viitoare ale lui Preda.

***

Anca Vancu

• Toate neamurile (r. Alexandra Diaconu)
• Berliner Kindl (r. Lucia Chicoș)
• Dansez și eu la nunta părinților mei (r. Andreea Chiper)
• Între marginile zilei (r. Andreea Lăcătuș)
• Educație sentimentală (r. Alma Buhagiar)

După ce le-am notat dintr-un foc, m-am gândit dacă e totuși un subiect care leagă aceste filme. Deși sunt diferite formal, au un comun familia (cu excepția Berliner Kindl). E portretul unei familii aflată în zilele de priveghi în documentarul Toate neamurile, în care e surprinsă relația tandră, uneori inconfortabilă, dar și plină de umor, dintre rudele prezente la înmormântare și cei aflați străinătate – momentul slujbei transmis live prin telefon rămâne printre cele mai emoționante scene văzute anul trecut. Sau vedem ziua nunții unui cuplu, prinsă într-o casetă VHS, pe care, 25 de ani mai târziu de la acel moment, fiica lor (Andreea Chiper) o disecă până în cele mai mici fragmente în încercarea de a-și înțelege mai bine părinții și pe ea. Rezultatul e o poezie. O familie (înstărită) se reunește în jurul unei mese și în Educație sentimentală, prilej pentru a pune la cale tot felul de planuri de afaceri ciudate și a se înțepa reciproc – bine jucat și conținut, iar estetica aleasă prin gros-planuri face ca întregul tablou cu personaje să ia forme din ce în ce mai caricaturale. S-au spus lucruri lăudabile despre filmul Între marginile zilei, care „rupe tăcerea” cu un subiect necesar, adaug și faptul că un mare merit e felul în care lasă în urmă multe întrebări și reflecții despre abuzul în familie, prejudecățile celor din jur sau calea complicată de ieșire din cercul victimă-agresor.

Berliner Kindl e cireașa de pe tort a filmelor scurte de anul trecut și sunt perfect de acord cu Radu Toderici când spune că „se simte natural”. E ludic, inteligent scris, te face să chicotești și să oftezi și e ceva reușit în jocul actriței Ancăi Munteanu care n-are nevoie de prea multe cuvinte ca să spună ce simte – în privirea ei e totul.

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri