#BehindTheScreen: Studioset – despre Opinci, animație și călătorii în jurul lumii

4 Iulie 2019

Îndrăznesc să spun că în România nu (prea) se fac animații. Și atunci când se fac, foarte puține dintre ele sunt cu adevărat reușite și trec de stadiul de exercițiu de tehnică. Este perfect normal ca atunci când un scurtmetraj animat atât de frumos și de autentic cum este „Opinci” (Premiul “Zilele Filmului Românesc” pentru scurtmetraj la TIFF 2019) iese în lume, să-mi doresc să aflu mai multe, să pun întrebări, să aflu ce și cum. Am stat de vorbă cu Anton Groves (regizor, alături de Damian Groves) și Maria și Ileana Surducan (character design & ilustrație), iar triplul interviu în două părți îl găsiți mai jos.

De ce și cum s-a făcut Opinci

Opinci este bazat pe o poveste reală. Ce poveste?

Anton Groves: Este o poveste foarte lungă și bogată, dar vom încerca să fim scurți.

În 1908, Touring Club de France din Paris a lansat o provocare nemaiîntâlnită: 100.000 de franci pentru cei care pot înconjura globul. Patru români (inclusiv Dumitru Dan), care erau studenți la acea dată la Paris, decid să accepte provocarea. Au învățat să cânte și să danseze muzica populară tradițională românească pentru a-și câștiga existenta de-a lungul drumului. În decurs de șase ani de înconjur al lumii, Dumitru Dan și-a pierdut toți cei trei colegi de-a lungul drumului – unul a murit în India dintr-o supradoză de opiu, altul în China după ce a căzut într-un râu și ultimul în America după ce ambele picioare i-au fost amputate ca rezultat al iernilor dure pe care le-au suferit. Primul Război Mondial a amânat concluzia călătoriei, însă, în cele din urmă, la 13 ani după ce Dumitru Dan a pornit, a terminat călătoria de 100.000 km – doar pentru a constata că atunci când a luat premiul, banii s-au devalorizat din cauza inflației și războiului. S-a întors în România, s-a căsătorit și a devenit un simplu agent de asigurări. În circumstanțe tragice, soția lui a murit dând naștere unuia dintre copiii lor, Steliana, iar el a rămas singur să o crească. De atunci nu a mai părăsit niciodată Romania.

Să ne întoarcem puțin în timp: cum a început proiectul Opinci?

Anton Groves: Un prieten bun și, de asemenea, creativ a venit la noi cu un articol despre Dumitru Dan, cerându-ne să facem ceva cu el. Am fost șocați să aflăm că o astfel de poveste incredibilă nu a fost descoperită printre prieteni și publicul larg – așa că am spus imediat „da!”. Am găsit-o pe Steliana Sârbescu – fiica lui Dumitru Dan – care era încă în viață și am făcut un interviu filmat. În afară de o mărturie exotică a tatălui ei, ea a spus ceva care ne-a surprins – că la început nu a crezut povestea lui de cutreierător în lume, crezând că sunt doar basme exotice. Perspectiva ei unică ne-a oferit premisa pentru povestea noastră. Am ales animația pentru că nu a existat altă modalitate de a recrea o astfel de poveste internațională stabilită în 1910 – un live action sau un film documentar era exclus.

opinci

Ce v-ați propus atunci când v-ați apucat să lucrați la Opinci?

Anton Groves: Scopul nostru principal a fost să facem povestea cunoscută și să ne asigurăm că realizarea lui Dumitru Dan devenea cunoscută – cel puțin la scară națională.

Ce stil de animație este folosit în Opinci și cum v-ați hotărât asupra lui?

Anton Groves: Am folosit două stiluri diferite – animație 3D, care spune povestea călătoriei și “pixilation” (tehnica stop-motion folosind actori îmbrăcați ca niște păpuși) care spune povestea lui Dumitru și a fiicei sale, Steliana, după călătorie. Am vrut să dăm fiecărei lumi un sentiment diferit – lumea insulară a casei lui Dumitru avea intenția de a fi incoloră și austeră, în timp ce lumea călătoriilor ne doream să fie exotică și colorată. Lucrând cu Maria și Ileana Surducan am reușit să proiectăm câteva personaje cu adevărat memorabile care au inspirat măștile tradiționale românești.

Cât a durat de când v-ați hotărât să faceți scurtmetrajul și până a fost gata de premiere?

Anton Groves:Procesul de la început până la sfârșit a durat 5 ani, deși am lucrat la propriu timp de aproximativ 2 ani –în restul timpului încercam să găsim banii pentru a termina proiectul!

Îmi imaginez că nu a fost un drum ușor. Care a fost cea mai mare provocare întâmpinată în timp ce lucrați la „Opinci”?

Anton Groves: În timpul animației au existat multe momente grele, mai ales pentru că ne-am luptat cu ambele stiluri pentru a obține cele mai bune rezultate din fiecare moment. Cea mai mare provocare a fost partea de stop-motion a filmului – în timp ce eram foarte încrezători în animația 3D (având echipa talentată de la Framebreed și Fatfox de partea noastră), partea de stop-motion a fost un mister, deoarece niciunul dintre noi nu a avut experiență în animarea păpușilor. După un test nereușit, am început să căutăm alte soluții și, din fericire, producătorul nostru asociat, Lukas Thiele a sugerat drept soluție tehnica pixilation. Acesta a fost descoperirea de care aveam nevoie și, în esență, a salvat filmul.

Ce ne puteți spune despre muzica și voiceover-ul din această animație?

Anton Groves: Muzica a fost compusă de Pablo Pico, un muzician francez care a fost „atașat” la proiect prin co-producătorii noștri francezi, Bagan Films. Am dorit ca sunetul misterios al cavalului să fie instrumentul principal în coloana sonoră, astfel încât un cavalist român – Cezar Cazanoi – a compus tema principală, iar Pablo a construit pe aceasta pentru a produce coloana sonoră. Ne-am apropiat de actorii de voce – Marcel Iureș, Tamara Buciuceanu și Julia Marcan după ce animația a fost terminată și am fost foarte bucuroși că au făcut parte din echipă. Tamara a fost deosebit de greu de convins deoarece decisese cu câțiva ani în urmă sa se retragă din actorie la modul serios. Din fericire, povestea uimitoare a lui Dumitru a convins-o și am ajuns să-i înregistrăm rolul chiar acasă la dumneaei!

Ai vreo informație secretă sau un fun fact pe care ai vrea ca oamenii să îl afle despre „Opinci”?

Anton Groves: Filmarea părții de pixilation a fost o experiență ireală. Pentru a obține efectul stop-motion corect, am filmat cu o rată de cadre foarte lentă, pentru a accelera lucrurile în post-producție. Asta însemna că actorii trebuiau să facă totul de 4 ori mai lent decât în mod normal. Dacă acest lucru nu era destul de ciudat, trebuia să le înregistrăm dialogul și să-l încetinim până la un sfert din viteza lui și să facem playback cu el în timpul scenelor, astfel încât actorii să-și poată sincroniza acțiunile. La un moment dat, un fermier local ne-a prins în fapt și, fără să spună un cuvânt, a plecat închinându-se!

Character design, decoruri și ilustrație

opinci

Maria și Ileana, să începem cu începutul: care a fost rolul vostru în echipa Opinci?

Maria Surducan: Noi am realizat designul de personaje, am ilustrat decorurile și am propus machetele pentru măștile personajelor. Putem să-i spunem art direction (titlul pe care-l împărțim cu Anton și Damian Groves), sau putem să le zicem ”character design și ilustrație”.

Ileana Surducan: Misiunea mea principală a fost să realizez designul personajelor pentru secvențele de stop-motion, adică scenele din viața de zi cu zi a lui Dan și Steliana. Trebuia să existe o legătură între ei și cei patru călușari aventurieri gândiți de Maria, dar și o diferența clară, pentru ca privitorul să simtă schimbarea de ton și trecerea de la trecut la prezent. Am realizat design-ul întâi pe hârtie, iar apoi am construit două machete tridimensionale din lut – două păpuși pe care le-am trimis la București pentru a fi folosite de studio ca referințe. Până la urmă s-a folosit o tehnică specială în care păpușile au fot supradimensionate și purtate de actori, iar scenele filmate și retușate în post producție.

Pe lângă asta, am mai ajutat cu designul unor elemente de decor, urmând linia artistică hotărâtă de Maria.    

Dar cum a început proiectul Opinci pentru voi?

Maria: În 2011, Ileana mi-a trimis un articol despre Dan Dumitru. Am căzut amândouă de acord că e o poveste extraordinară, ne-am mirat că nu auzisem nimic despre ea până atunci și ne-am zis că ne-ar plăcea într-o bună zi să o ilustrăm. Eu am fost foarte aproape, un an mai târziu, să o transform într-o bandă desenată, însă am amânat proiectul până când… am primit un mesaj pe Facebook în ianuarie 2014. Anton Groves, de la Studioset, văzuse desenele mele pe Vice și-mi scria cu o propunere de pitch. Și pe măsură ce citeam, înțelegeam că e vorba tocmai despre „incredibila dar adevărata poveste a lui Dan Dumitru și a celor 4 români ce au străbătut lumea pe jos…”, adaptată în desen animat. Entuziasmul meu a fost stăvilit doar de faptul că nu era deloc profi să le scriu „O să lucrați cu mine, e o certitudine, nu se poate altfel”. Așa că m-am pus pe treabă și le-am trimis două propuneri de ilustrație-concept pentru desenul animat. Le-a plăcut și așa a început un drum care-a durat cam cinci ani de zile.

Care au fost pașii (în mare, desigur) pe care i-ați urmat când ați făcut character design pentru această animație?

Maria: Totul a pornit de la imaginile care s-au păstrat din călătoria lui Dan Dumitru și de la costumele de călușari pe care le purtau cei patru globe-trotteri. Provocarea era să creez patru personaje diferite și ușor de animat – iar procesul a durat aproape jumătate de an, trecând de la personaje drăguțe și cuminți la personaje încă drăguțe, dar geometrice și ciudate. Mare parte din meritul pentru designul final al personajelor le revine lui Anton și Damian Groves, regizorii – fără îndrumările lor nu ajungeam eu așa de departe cu explorările.

Filmul îmbină două stiluri de animație, 3D și stop-motion, și știam că avem nevoie de design-uri distincte, dar recognoscibile pentru personaje în ambele medii. Eu m-am ocupat de prima categorie, sora mea de a doua.


Ileana: Mai întâi am lucrat la design-ul lui Dan Dumitru, făcând desene pe hârtie dar și machete rapide din lut, ca să descopăr ce personalitate ar putea avea. Când am ajuns la o variantă aprobată de Anton și Damian, au început căutările și pentru personajul Stelianei. Mi-a fost destul de dificil să găsesc un stil geometric care să le surprindă caracterul și să funcționeze din toate unghiurile. Socoteala 2D nu se potrivea cu cea din 3D, și am realizat mai multe mini sculpturi de plastilină până am ajuns la rezultatul dorit.

opinci

Care a fost cea mai mare provocare pe care ați întâmpinat-o lucrând la această animație minunată?

Maria: Cea mai mare provocare? În primăvara lui 2014 am desenat 40 de secunde din animație, de mână, în două săptămâni. Era secvența în care Dan Dumitru și tovarășii săi ajung în Australia, și pe atunci ne doream toți un stil pictural pentru film – ceea ce însemna că personajele erau făcute și animate 3D, iar eu le redesenam cadru-cu-cadru în Photoshop. Au fost câteva zile intense, care veneau după un an de muncă pe diverse proiecte de ilustrație – poate-poaaate că eram eu un pic, numai un pic workaholică. Acum sunt bătrână și înțeleaptă și știu că așa se face tendinita. După asta a trebuit să-mi iau o vacanță de trei luni de zile, în care n-am avut voie (și nici n-am putut) să țin creionul în mână.

Ileana: Cel mai greu mi-a fost să respect stilul geometric impus de Maria, destul de diferit de felul în care lucrez eu de obicei. Apoi am avut parte de o provocare tehnică, de a crea personajele tridimensional, cât mai curat cu putință. Mai ales că am decis să le realizez manual, și mi-am folosit cunoștințele de ceramist ca să fac multe șticluri mici. E adevărat că materialul are o viață a lui și bucuria de a sculpta direct te aduce mai aproape de personajele pe care le creezi. Dar, copii, vă recomand să învățați 3D modelling pe calculator. 

Cam cât de tare este povestea lui Dumitru Dan și de ce trebuie să afle toată lumea despre ea?

Maria: Foarte tare! Și cred că ar trebui să ajungă la câți mai mulți oameni pentru că, da, este o poveste despre „primul român care a făcut înconjurul lumii pe jos”, dar dimensiunea „mândriei naționale” este imediat eclipsată de dramatismul aventurilor celor patru studenți plecați. Devine foarte repede, pe măsură ce numărul temerarilor se împuținează, o poveste personală, tragică și înduioșătoare, despre prietenie și tenacitate. La final, este un eseu despre uitare, despre „istoria mare” care înghite și estompează „istoria mică” – singurul supraviețuitor revine în țară, devine agent de vânzări și nici măcar urmașii săi nu mai știu dacă aventurile pe care le povestește sunt reale sau imaginare.

Ileana: Eu am descoperit povestea întâmplător. Eram încă la master și vizitam des Wikipedia – așa am dat peste articolul zilei care vorbea despre primul globe-trotter român. Povestea mi s-a părut extraordinară, nu-mi venea să cred că niciodată nu auzisem și nu citisem nimic despre subiect. Am găsit pe internet mai multe detalii și când i-am povestit și Mariei, a fost ca un cadou, ca un lucru prețios pe care îl împarți. Imediat am știut amândouă că e un subiect nemaipomenit pentru o bandă desenată, cu toate elementele care-i erau ei dragi: costume populare, realism magic, bucurie și tristețe, fragilitatea istoriei nespuse și uitarea nemiloasă care-l transformă pe cel mai mare călător într-un biet agent de vânzări.

Când Studioset ne-au spus că vor să transforme povestea într-un scurt-metraj, ni s-a părut cea mai bună cale de a o face cunoscută unui public cât mai larg.

opinci


Despre Studioset

Ce este Studioset, câți oameni sunteți în echipă și cu ce vă ocupați?

Anton Groves: Studioset este o casă de producție cu sediul în București, înființată în 2007. Domeniul principal de activitate este în industria publicității, deși am produs toate tipurile de media, inclusiv videoclipuri muzicale, scurtmetraje, secvențe de titluri, conținut web etc. Cu o echipă de producție / post-producție de peste 50 de oameni, am câștigat o reputație pe piață ca o companie de producție care a susținut întotdeauna creativitatea.

Care a fost cel mai ambițios proiect Studioset de până acum?

Anton Groves: Cred că putem spune în mod sigur că Opinci a fost cel mai ambițios proiect până în prezent.

Reel-ul vostru conține de la reclame, la animații și making of videos. Există ceva ce vă doriți foarte tare să faceți dar nu ați avut ocazia până acum?

Anton Groves: Intenția noastră este să continuăm să fim creativi, oricare ar fi forma. Dar, în mod special, ne-ar plăcea să producem o mini-serie TV originală!

Care este cea mai mare provocare atunci când faci animație?

Anton Groves: Depinde de tehnica care este aleasă, însă am putea spune că răbdarea este cheia. Animația este o disciplină de cursă lungă și menținerea pasiunii inițiale pe care ai început-o cu privire la orice proiect este adevărata provocare.

Se întrevede ceva măreț/special în planurile de viitor?

Anton Groves: Deși se află în stadii incipiente, în prezent dezvoltăm o animație de lung metraj.

Un interviu de Romina Banu

Traducere de Andreea Toader

Romina Banu Romina Banu
Fotograf și redactor, a co-fondat Dissolved Magazine alături de Melissa. La Films in Frame adună recomandări de filme și seriale pentru weekend-uri liniștite și prezintă proiecte interesante din lumea filmului. Îi place să călătorească, să stea cu pisicile și să doarmă.