#behindthescenes: pe platourile filmului Horia

28 Iulie 2022

Mi-am petrecut două zile pe platoul de filmare de la Horia, lungmetrajul de debut al Anei Maria Comănescu. Cu câteva zile înainte văzusem In the House și Pipa, sexul și omleta, două din cele patru scurtmetraje regizate de ea și remarcasem talentul ei de a contopi drama în comedie, dozând ambele registre aproape insesizabil, o superputere care o face cel puțin promițătoare, cu atât mai mult cu cât vine de pe frontul feminin al industriei. De altfel, Horia promite să fie un film atipic în peisajul cinematografic românesc: povestea unui adolescent, (Vladimir Țeca – la debut în actoria de film) îndrăgostit până peste cap de o fată ce locuiește la celălalt capăt al țării, care se lansează într-o aventură nebunească fugind de acasă pe Mobra veche a tatălui, cu scopul de a ajunge la iubita lui nemaivăzută. Pe drum o întâlnește pe Stela (Angelina Pavel – o altă descoperire în actorie), o fată de 13 ani, mai puțin idealistă, dar mai isteață ca el, care se aruncă cu toată energia și entuziasmul într-o aventură ce stă sub semnul improbabilului. Oare ar putea fi o reinventare a duo-ului Don Quijote & Sancho Panza?

17 iulie 

Intru într-o mașină albă; aerul condiționat e salvator într-o zi atât de toridă ca asta. Șoferul îmi spune că vom poposi pentru câteva ore în Runcu, un sat în apropierea Bucureștiului unde se filmează o scenă-cheie din film. Mă întreb unde se termină orașul și începe necunoscutul? Pentru moment mă las consumată de anticipare și nerăbdare cu capul rezemat de bancheta din spate a mașinii și ochii închiși. Ajungem pe un drum pietruit, flancat pe de o parte de case și pe cealaltă de lanuri de porumb. Îmi aduc aminte de Bonnie și Clyde și fuga lor erotico-dramatică prin porumb. Oprim lângă camionetele încărcate cu lumini și recuzită de film de la marginea drumului. Carla, producătoarea filmului, mă întâmpină imediat ce mă dau jos din mașină. Are un aer foarte cool într-o ținută sport: poartă o șapcă, un tricou lejer și o pereche de pantaloni scurți cargo cu stația de film în buzunarul din dreapta. O fată binevoitoare ne face o cafea în cortul improvizat pentru producție. Îmi face cunoștință cu o parte din echipa lor eclectică compusă din conaționali, dar și bulgari, care se refugiază de valul de căldură bulversant sub un cort improvizat. Nu rețin numele nimănui pentru că sunt mai atentă la expresiile lor, dar simt încordarea colectivă, dorința de a-și face numărul cât mai bine cu putință. Aflu că sunt într-a cincisprezecea zi de filmare din cele 26 de zile stabilite. 

Credit foto: Horia Manolache

Pornim cu o cafea în mână spre locație. Carla îmi spune că e primul proiect de dimensiunea asta la care ea este producător (în colaborare cu Ada Solomon care nu se află momentan pe set). Are toate datele să fie o producție dificilă pentru că e un road movie care vine cu toate obstacolele logistice și tehnice ale genului, apoi e un debut cu actori adolescenți neprofesioniști în rolurile principale, deși, menționează ea, de data aceasta se nimerește să fie un mare plus, având în vedere ce talentați și serioși sunt ambii. Îmi mai spune că în primele 12 zile de filmare și-a făcut bagajul de opt ori, după care s-a lăsat de numărat și că filmul trebuia să se fi filmat de anul trecut, dar a fost foarte greu să adune un buget rezonabil, prin urmare efortul de producție e unul uriaș. Ea și Ana lucrează împreună de opt ani, din timpul facultății și au gândit filmul împreună, ceea ce îl face să aibă și o importanță de natură intimă, emoțională. Nemulțumirea este că CNC-ul nu a încadrat filmul în categoria filmelor dificile tehnic, deși a bifat majoritatea criteriilor, iar acest lucru a avut, desigur, o serie de implicații financiare nefaste. 

Sunt furată imediat de peisajul locației: o curte cu o pajiște populată de pitici decorativi. Pe alee se află actorii și o parte din echipa de imagine. Carla mă duce în livadă unde îmi face cunoștință cu Ana, care stă în spatele monitorului on-camera și urmărește extrem de concentrată acțiunea de pe set. Remarc părul ei cârlionțat, ținuta lejeră din in și nu știu de ce, apariția ei, dar mai ales figura mă duce cu gândul la o insulă grecească. ,,Îmi place foarte mult revista voastră”, îmi spune, ceea ce mă face să mă simt binevenită. Aud o voce serioasă și calibrată: ,,Liniște pe set. Se filmează” – asistentul de regie, un tip înalt, blond pare că se pricepe formidabil la a înlătura zgomotul de fundal. Mă sprijin de un copac și încerc să observ scena în desfășurare. Carla vine și îmi șoptește că cei doi actori mai în vârstă, cuplul din film la care poposesc pentru un scurt răgaz tinerii, sunt aduși de la Iași. Privirea mea e obstrucționată de aparate și lumini, nu reușesc să văd prea multe, dar sunt sigură că voi întregi scena din frânturi surprinse la duble. Carla mă roagă să nu dau spoilere, mai ales la partea în care actrița spune ,,Corpul omului e cel mai frumos lucru”. Îi spun, zâmbind, că îmi va fi foarte greu să mă abțin pentru că scena este fantastică, dat fiind că am râs chiar și fără să pricep jumătate din ea. Mă îndepărtez puțin spre a nu fi un element disruptiv în flow-ul producției; mi-aș dori să fiu o muscă, să mă așez pe un perete, doar să observ și să tac. În același timp, resimt o mică gelozie față de oricare dintre ei fiindcă sunt aici în acest momentum creativ intens și au mereu ceva de făcut, în vreme ce eu sunt în afara bulei lor și nu mă pot molipsi cu aceeași vervă. Carla mă suprinde în momentul meu de melancolie, în care mă ascund cu ochii în telefon, verificând mesaje și email-uri, absentă. În câteva minute, găsesc un story cu mine: press on set.

E după-amiază deja. Mă urc cu Carla și Aleca (line producer-ul) într-un 4×4 și plecăm spre Târgoviște. Pe drum fredonez versurile din Common People de Pulp și ascult frânturi din conversația lor despre film. Oprim la un parc de dezmembrări auto, locația în care vom sta până la sfârșitul zilei de azi și mâine din nou. Mă pun la masă cu Ana și Carla și descoperim că avem aceleași opțiuni gastronomice: all vegetarian. Sunt intrigată de prezența lor și prefer să le ascult vorbind. Între timp, echipa pregătește scena. Carla mă prezintă celor doi tineri actori și le spune că probabil le voi lua un interviu mai târziu. Vladimir e înspăimântat de veste și mă anunță că e lamentabil la discursuri și că nu voi reuși să scot o frază coerentă de la el. Angelina nu pare a fi inhibată, ba din contra, îmi zâmbește și imediat găsesc follow de la ea pe Instagram. 

Angelina Pavel. Credit foto: Horia Manolache

Mama ei mă invită să stau lângă ea și îmi spune să nu-mi formez o părere despre Angelina ei bazată pe felul în care arată în zilele acestea de filmare. A fost nevoită să se ,,urâțească” pentru rol. Îmi arată fotografiile cu ea pe Facebook drept dovadă și video-uri cu ea cântând pe scenă cu Nico. Descopăr că fata e premiantă la pian și că e indecisă între canto, instrument și actorie, opțiunile vocaționale de la școala de artă la care a absolvit acum clasa a opta. Mai târziu, în discuție cu ea aflu că e mai tentată să dea la actorie, dat fiind că a jucat în reclame, seriale și acum în filmul Anei. Îmi mărturisește, cu o încredere intimidantă, că e un rol foarte ușor pentru ea, care chiar pare să fi fost creat după chipul și asemănarea ei. Stela este îndrăzneață, dar și copilăroasă, băiețoasă, ușor ironică și incomodă, dar foarte deschisă, bună și prietenoasă. Vladimir, în schimb, recunoaște că a trebuit să intre treptat și conștient în pielea personajului și că a petrecut câteva luni înainte performând orice acțiune banală ca și cum ar fi gândită și făcută de Horia, având mereu în minte modelele lui în actorie: Tom Hardy în film și Richard Bovnoczki în teatru. Amândoi sunt foarte acaparați de poveștile lor, iar în timp ce ei vorbesc, eu ronțăi dintr-o pungă de chipsuri pentru a scădea din presiunea dezvăluirilor. 

Actorul Vladimir Țeca. Credit foto: Horia Manolache

Vladimir îmi spune că e foarte pasionat de film și că singura lui alegere pentru admiterea la facultate e actoria. Îmi arată de pe telefonul lui o listă pe care i-a făcut-o Angelinei cu top 10, canonul lui personal. Surâd la gândul că tocmai am redactat și eu o astfel de listă pentru Film Menu. Pare că distanța dintre noi nu e așa mare. Asistenta secundă de regie vine să-i ia din nou la filmări. Din spate vine și Adeline [n. Bădescu], cea care se ocupă de scenografia și costumele filmului; remarc zâmbetul ei copilăresc și pălăria de cowboy, un match perfect cu arșița de afară. Vladimir se încruntă și întreabă dacă nu e posibil să mai rămână puțin pentru că era în miezul unei conversații interesante, dar se pare că producția nu mai poate aștepta. Cei doi se ridică, însă Vladimir continuă să îmi povestească din picioare. Mă bucur intens că și-a contrazis singur așteptările în legătură cu potențialul lui de povestitor. 

18 iulie

Cea de-a doua și ultima mea zi pe set. Din nou în parcul de dezmembrări, dar în partea din spate, acolo unde poți să contempli soarta nefericită a automobilelor. În timp ce echipa de imagine setează camerele și actorii sunt machiați și aranjați, mă strecor printre rândurile cu mașini suprapuse și privesc în trecere cum se strecoară lumina printre piesele dezmembrate. Poposesc pentru câteva minute în spatele monitorului, observând cum se pregătesc actorii de scenă. Angelina își sărută mama și cântă. În pauze nu se poate abține din a-și exersa vocea și asta mai diluează din tensiunea de pe set:  e încărcată cu o energie fantastică, dar pozează într-o adolescentă detașată. E o scenă dificilă pentru că urmărește un schimb de replici susținut între cei doi tineri, în timp ce Horia își repară Mobra, iar Stela îi chestionează convingerile fragile sau, tot atât, iluziile pe care își bazează viitorul apropiat. Primul asistent de regie își dovedește fermitatea din nou, reușind să facă liniște pe set. Se trag câteva duble. Ana și Carla sunt ambele foarte încântate de performanțele actorilor. Mă întreb cât de challenging e să fii în locul Anei aici și acum. Mai târziu, îmi dezvăluie o parte din mister: ,,Să faci film e indubitabil o nebunie, în cel mai frumos sens. Am fost conștientă dinainte de nivelul de presiune, stres și epuizare pe care îl implică acest proiect și am decis că singura cale de supraviețuire ar fi să iau zilele una câte una. Curând le-am pierdut șirul, așa cum am pierdut șirul drumurilor pustii, apusurilor, bagajelor desfăcute și făcute iar, alarmelor, cearcănelor, râsetelor, arsurilor de soare, prieteniilor, încurajărilor, supărărilor, momentelor în care am crezut cu toată ființa că nu o să reușim să terminăm ziua de filmare. Toate trec, se strigă motor și ești acolo, fiindcă acolo trebuie să fii, de fiecare dată, indiferent de ce se întâmplă. A mai rămas o săptămână.”

Regizoarea Ana-Maria Comănescu. Credit foto: Horia Manolache

În pauze, Carla îmi face cunoștință cu directorul de imagine (Tudor Mircea), despre care aflu că a fost colaboratorul lui Corneliu Porumboiu în La Gomera și Fotbal infinit, printre altele. Nu schimbăm nicio replică, doar ne zâmbim, iar el se întoarce în spatele camerei unde își stabilește unghiurile cu un calm desăvârșit. Sunt invidioasă, cum numai un introvertit poate fi, pe puterea lui de a se ascunde în spatele camerei și a-și face treaba fără prea multe imixtiuni din exterior (sau cel puțin, așa se vede de aici).

Seara ne retragem la hotelul Valahia din Târgoviște, care are vedere la Piața Tricolorului; o pânză imensă cu domnitorii ce și-au avut scaunul la Târgoviște te duce cu gândul la orele de istorie din școala generală. Îmi dau seama că decorul comunist a devenit un element exotic mai ales pentru noi, cei născuți după revoluție. Trec cu vederea neajunsurile locului și mă bucur de ce îmi oferă spațiul și oamenii. Îmi amintesc că am primit scenariul în mail, dar îmi dau seama că prefer misterul dezvăluirii, prin urmare voi aștepta să văd cum se încheie povestea când filmul va fi distribuit în cinematografe. Poate va mai trece un an până atunci, dar așteptarea nu poate decât să intensifice surpriza. Am fost martoră la cel puțin două scene memorabile, iar Carla mi-a arătat off-the-record o filmare cu un peisaj absolut superb din Dobrogea, pe care l-ai putea confunda foarte ușor cu unul din Arizona. Intuiesc că acest film ne va revela o Românie așa cum nu am mai văzut-o.

Nimeni nu se mai gândește la vreo escapadă de noapte. Sting lampa și adorm mai ușor ca niciodată. 

 



Critic de film și fotograf/videograf. Este studentă la masterul de filmologie la UNATC și redactor al revistei FILM Menu. Moderează proiecții la cineclubul facultății și scrie o disertație despre slow cinema. Momentan o obsedează peisajele nordice, literatura maghiară și drepturile animalelor.