Note de subsol: Andrei Ujică, cetățeanul nonficțiunii

8 Aprilie 2021

De unde până unde am găsit de cuviință să-l aduc pe Andrei Ujică, cu al său Rupt de prezent/Out of the Present, la ordinea de zi? Nu-i greu de ghicit – și eu, ca mulți alții, profit de zumzetul creat în jurul colectiv pentru a vorbi, despovărat de menajamente, despre cinemaul nonficțional de aici. Voi reveni la asta, însă ce urmează cere urgență, ca orice capriciu – în regulă, Ujică ca Ujică, dar de ce Rupt de prezent, la urma urmei un documentar german?

Ei bine, hazard. Prin februarie am dat peste-o știre fascinantă, cum că un adolescent ar fi fost lovit de mașină pe 1 martie anul trecut, iar acum, după zece luni de comă și o recuperare, e pe cale să afle că a rămas ultimul cetățean al lumii vechi. Am râs, nu zic – să ajungi atât de târziu la petrecerea care dă tonul vremurilor e de-a dreptul delicios. În felul ăsta mi-am amintit de un alt ultim cetățean, cel sovietic – Serghei Krikalev, cosmonaut, a decolat în luna mai a lui ’91 spre stația spațială Mir, ca mai apoi să aterizeze-n martie ’92. S-o fi învârtit Krikalev în jurul Pământului, dar lumea n-a stat în loc; URSS, pe care Krikalev o știa deja ciuntită la plecare (Lituania, bunăoară, își câștigă independența în martie), avea să se destrame de-a binelea până la întoarcerea sa. În linii mari, ăsta e subiectul documentarului nouăzecist al lui Andrei Ujică, mijlocul trilogiei nonficționale despre căderea comunismului; și, ca oricărui mezin, i se ghicește privarea de aceeași atenție de care se bucură capul și coada – Videogramele unei revoluții (1992, realizat alături de Harun Farocki) și Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010).

Bine-ar fi să stabilim cât din filmul ăsta e cu-adevărat autohton. Pragmatic vorbind, Rupt de prezent n-are nici în clin, nici în mânecă cu industra română nouăzecistă. Căci filmul e o producție străină, iar receptarea românească pare să se fi produs mult mai târziu, îndeobște prin festivaluri – One World Romania, TIFF, Ceau, cinema! ș.a. Iar Ujică nu a fost un actant al industriei nouăzeciste; din contră, a continuat să locuiască în Germania, unde se stabilise încă din 1981 (pe atunci în cea Federală), continuându-și cariera universitară la Universitatea Naţională din Karlsruhe. Se prea poate ca plecarea (rămânerea, cum o numește el[1]) să-i fi accentuat nimbul; înainte de prestigiul de regizor, Ujică s-a bucurat de popularitate în alte bresle creative, cu atât mai mult în zona răzvrătiților, colaborând cu Șerban Foarță la versurile albumelor Mugur de fluier și Cantofabule, ambele ale trupei Phoenix, și cu scriitorii timișoreni adunați în jurul Grupului de Acțiune Banat. Validarea care-a venit odată cu Videogramele unei revoluții, prezentat la Locarno și Rotterdam, era sincronă cu libera cădere a producției autohtone de film documentar. Studioul Sahia, acum scos de sub tutela statului, abia se mai mișca, iar documentarele pe atunci recentei Edituri Video (acum Studioul Video Art, casă de producție aflată în subordinea Ministerului Culturii), precum și producțiile Fundației Arte Vizuale și cele ale Grupului pentru Dialog Social, n-au reușit să depășească limitele unui sistem de distribuție dezavantajos pentru nonficțiune – televiziunile nu cumpărau, studiourile mari nu produceau (cu mici excepții), iar festivalurile erau prea puține, dintre care doar Astra, apărut în ’93, se ocupa de documentar. Breasla autohtonă a adoptat încetul cu încetul modelul de distribuție european, pe măsură ce infrastructura gândită după chipul și asemănarea celei hollywoodiene[2] se prăbușea.

Out of the Present
Out of the Present

În sensul ăsta, Ujică era deja versat în ce avea să devină norma breslei. Pentru început, prin apropierea de Harun Farocki, care i-a fost și co-producător la Rupt din prezent. Acesta, pe atunci un înger al cinemaului european, a rămas cunoscut pentru iuțeala cu care citea piața media, glisându-se de-a lungul deceniilor de la distribuție de gherilă la festivaluri de film, televiziune și artă video[3]. Apoi, firește, a venit desprinderea de F., cu circuitul festivalier prin care s-a perindat Rupt din prezent – din nou Locarno, din nou Rotterdam, iar de data asta și Cannes. Toate treburile astea conduc la momentul Autobiografiei lui Nicolae Ceaușescu, deci un salt de cincisprezece ani; timp în care, știm bine, a apărut Noul Cinema Românesc, valută forte în festivalurile de film. Doar că NCR-ul, deși se arată generos în titlu, presupune o estetică și o stare de bine (în termeni de posteritate, să ne-nțelegem) a filmului ficțional. Ce trăim noi acum, euforia nonficțiunii, s-a consolidat de-a lungul deceniului trecut, cu Autobiografia ca avangardă, urmată de altele, precum După revoluție (r. Laurențiu Calciu, 2010), Crulic (r. Anca Damian, 2011), Toto și surorile lui (r. Alexander Nanau, 2014); în fine, reiau clasamentul organizat de publicațiile Acoperișul de Sticlă și Film Menu la finele lui 2019, ocazie cu care și-au dat cu părerea circa 50 de critici de film.

  1. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010), de Andrei Ujică
  2. Toto și surorile lui (2014), de Alexander Nanau
  3. Fotbal infinit (2018), de Corneliu Porumboiu
  4. După revoluție (2010), de Laurențiu Calciu
  5. Crulic (2011), de Anca Damian
  6. Al doilea joc (2013), de Corneliu Porumboiu
  7. Ouăle lui Tarzan (2017), de Alexandru Solomon
  8. Țara moartă (2017), de Radu Jude
  9. Timebox (2018), de Nora Agapi
  10. Distanța dintre mine și mine (2018), de Mona Nicoară și Dana Bunescu

Ce avem aici nu-i o mișcare, nu ține de orice fel de agendă. E pur și simplu o stare de bine a creativității documentariștilor, eventual și a posterității ce va veni. Radu Ciorniciuc și Alexander Nanau nu vin dintr-o școală a filmului documentar românesc, însă reușitele lor încoronează o perioadă de strigăte și șoapte a documentariștilor de-aici, coroborată cu eforturile altor inși care și-au propus diseminarea cunoașterii trecutului și prezentului documentarului – echipa One World Romania, mai ales Andrei Rus, Vanina Vignal, Adina Brădeanu și Ana Szel, universitarele Andra Petrescu și Gabriela Filippi, producătoarele Andra Popescu și Monica Lăzurean-Gorgan ș.a.

Ujică e, să zicem, un patron intelectual, poate spiritual. Iar dacă Videogramele, un eseu found footage despre cât și cum au putut captura camerele de filmat din Revoluția Română, s-a bucurat de o recuperare entuziastă, iar Autobiografia, montajul de trei ore care se prezintă drept o clipită de amintire în mintea acuzatului Nicolae Ceaușescu, ne-a lovit din plin, Rupt din prezent rămâne oarecum extraterestru.

Firește, faptul că România nu e vizată decât tangențial în subiectul documentarului e cea mai la-ndemână justificare. Dar e una stranie, căci Ujică nu se arată prea interesat de ce se petrece acolo jos. În interviuri, cineastul vorbește despre o privire olimpică asupra lumii, la fel cum vorbește și despre o anumită aură pe care cosmonauții o capătă odată ieșiți în spațiu. Căci, pare-se, nimic din experiența lor nu poate fi aproximată empiric de către neinițiați, ceea ce, bunăoară într-un scurt interviu luat de Ujică lui Krikalev, stimulează un întreg arsenal filozofic – „Ai experimentat spațiul pe propria-ți piele; pentru tine-i o lume reală. Ce înseamnă, în definitiv, să trăiești acolo sus?”, așa sună una dintre-ntrebări; iar o alta plusează: „Doar o mână de oameni a avut privilegiul, cândva rezervat divinității, de a vedea Pământul din spațiu. Cu siguranță te mai gîndești la asta din când în când. Te-a schimbat în vreun fel anume faptul că aparții acestor câțiva?” Preocupările astea se citesc cu ușurință și în film, care o fi într-o oarecare măsură cronica acestui caz istoric de-a dreptul fabulos, însă aș zice că, înainte de toate, e un film despre neatârnare. Pur paradox, de altfel – cele zece luni petrecute de Krikalev în spațiu ar fi trebuit să fie patru, amânarea întoarcerii lăsându-se dictată de trebuințele geopolitice ale lumii de jos. Cea mai concretă mostră de „realitate” a venit în trupul unui nou membru al echipajului, fost cetățean sovietic, acum cetățean al Kazahstanului, noua țară mamă a stației de decolare.

Out of the Present
Din filmările coordonate de Vadim Yusov

Altfel, ancore există – de fapt, atunci când nu sunt surprinse uzanțele cosmonauților, reminiscențe ale celor pământene (își tund părul, se prostesc) sau strict legate de rutina spațială, vedem în mare parte dialoguri; ba oficiale, cu colegii de pe Pământ, ba hiper oficiale, cu Mihail Gorbaciov, și, în fine, informale, cu familiile care-i așteaptă. Firește, imaginile sunt sacadate, sunetele bruiate, iar asta sporește senzația unei sete de imagini. Senzație care face loc unui intermezzo de la firul ierbii – filmările video cu Puciul din august. În balanță cu imaginile grandioase pe care Ujică le-a comandat expres pentru film, folosite ca un fel de coperți și a căror realizare a fost coordonată de Vadim Yusov, directorul de imagine al faimosului Solaris (r. Andrei Tarkovski, 1972), videogramele terestre par cu-atât mai neliniștitoare. Și mai e o chichiță – Ujică alege să puncteze materialul folosit de-a lungul filmului cu un voice-over ficțional al comandantului Anatoli Arzebarski, coleg cu Krikalev în prima jumătate a misiunii. Plecarea lui Arzebarski, la fel ca întoarcerea sa vremelnică la finalul filmului, când Krikalev aterizează, vine ca să-și semnaleze sieși, în mod ludic, lipsurile omniscienței. Comandantul știe ce s-a petrecut obiectiv, însă nu cunoaște dedesubturile; și el, ca și noi, trebuie să se mulțumească cu a lua ca atare acea declarație măreață, evaziv de măreață, a ultimului cetățean sovietic – în momentul în care, încă la bordul navei, e întrebat care din schimbările politice îl frapează, Krikalev spune că cel mai și cel mai mult îl surprinde că acum un moment era noapte, acum e zi, iar anotimpurile se schimbă sub ochii lui. Sau, cum parafrazează Andrei Ujică, „de aici, de sus, eu văd cum trec anotimpurile, și asta este mai important decât cum se schimbă regimurile politice pe Pământ”[4].

 

[1] O parte din informațiile biografice despre A.U. provin dintr-un interviu nepublicat, luat de către Gabriela Filippi și Iulia Voicu în 2016.

[2] Cum zice Andra Petrescu în contribuția sa la volumul Filmul tranziției (coord. Andrei Gorzo și Gabriela Filippi, Tact, Cluj, 2017), „Unde a dispărut filmul documentar în anii ’90?”, pp. 277-278.

[3] Despre traseul media al lui Farocki am apucat să discut chiar cu partenera sa de muncă și viață, Antje Ehmann.

[4] În același interviu nepublicat.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Țară de producție

An

Călin Boto Călin Boto
Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford. La Films in Frame se ocupă de rubrica lunară „Note de subsol”, care apare într-o zi de joi.